ICCJ. Decizia nr. 1739/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1739/2011
Dosar nr. 10526/1/2010
Şedinţa publică de la 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC F.I.T. SRL prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Ploieşti, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C., ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate intervenirea pactului comisoriu de ultim grad ca efect al neexecutării obligaţiilor societăţii cumpărătoare asumate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4781 din 14 noiembrie 2003 de B.N.P. M.M.G.
Prin sentinţa nr. 7273 din 14 septembrie 2007 Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova faţă de obiectul comercial şi neevaluabil în bani al acţiunii dedusă judecăţii [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.].
Prin sentinţa nr. 1095 din 14 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.I.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C.
Prin Decizia nr. 762 din 14 mai 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de SC F.I.T. SRL împotriva sentinţei nr. 1095 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Prahova.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 910 din 5 martie 2010 a admis recursul formulat de reclamanta SC F.I.T., a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti, apreciind că instanţa de control judiciar a dat o calificare greşită a căii de atac, deşi a reţinut caracterul neevaluabil în bani al acţiunii, a pronunţat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greşite interpretări a dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ. raportat la calificarea nepatrimonială a cererii de chemare în judecată.
În rejudecare Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 93 din 30 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC F.I.T. SRL, reţinând, în esenţă, că din probele administrate în cauză şi precizările părţilor rezultă că preţul imobilului a fost mai mare însă la momentul încheierii contractului s-a stipulat preţul de 310.000 dolari SUA în 31 de rate a câte 10.000 dolari SUA fiecare exclusiv TVA până în luna august 2006.
S-a constatat că plata s-a făcut pentru toate ratele anterioare pe baza facturii, însă la ultima rată, pentru a da eficienţă conţinutului pactului comisoriu care prevedea că societatea cumpărătoare pierde orice drept asupra imobilului şi a sumelor achitate, iar imobilul revine de drept în proprietatea societăţii vânzătoare, nu s-a mai emis factură.
Instanţa de apel a apreciat că reclamanta avea obligaţia executării contractului cu bună-credinţă, insă procedând la restituirea ultimei rate achitată de pârâtă pentru plata integrală a preţului a dovedit aşa cum a solicitat că doreşte să se producă rezoluţiunea contractului, prin invocarea pactului comisoriu, deşi putea să solicite executarea contractului cu despăgubiri pentru întârziere dacă putea dovedi culpa pârâtei.
Din probele administrate instanţa de apel a apreciat că în sarcina reclamantei se poate reţine o conduită abuzivă şi o intenţie de îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere conţinutul pactului comisoriu care i-ar permite în cazul admiterii acţiunii să rămână şi cu preţul (mai puţin ultima rată de 10.000 dolari SUA) şi cu bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.
Astfel s-a constatat că pârâta nu a avut intenţia să-l fraudeze pe vânzător ci a aşteptat cu bună credinţă emiterea facturii pentru a face plata, cunoscând că în caz contrar ar fi încercat un prejudiciu care nu poate fi comparat cu cel ce s-ar fi produs vânzătorului prin întârzierea în plata ultimei rate.
Prin urmare, reţine instanţa de apel, toate probele conduc la faptul că reclamanta a acţionat cu rea credinţă cu intenţia de a face operabil pactul comisoriu care i-ar fi adus o îmbogăţire fără justă cauză, rămânând atât în posesia preţului cât si a bunului.
Raporturile juridice din contract nu se puteau derula cu încălcarea dispoziţiilor legale privind înregistrările în contabilitate şi obligaţia emiterii facturii, obligaţiile părţilor fiind reciproce şi interdependente, părţile neputându-se desprinde nejustificat din raportul contractual întrucât s-ar nesocoti principiul obligativităţii contractului.
Nimeni nu poate invoca propria culpabilitate pentru a dobândi exerciţiul unui drept. Acţiunea în rezoluţiunea contractului (chiar şi cea convenţională) au la bază vinovăţia celui care nu şi-a executat obligaţiile contractuale altfel s-ar introduce arbitrariul în raporturile contractuale oferind celui care nu şi-a executat obligaţiile dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.I.T. SRL Bucureşti întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, că în întreaga motivare a hotărârii recurate, deşi au formulat şase critici, instanţa de apel face referire doar la unul din motivele de apel şi nu arată raţiunea pentru care apărările le-au fost înlăturate. Motivarea instanţei de apel, susţine recurenta, cuprinde doar o analiză teoretică şi practică a bunei credinţe în contractele sinalagmatice în general şi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de cele două părţi şi o motivare a menţinerii hotărârii instanţei de fond întemeiată exclusiv pe obligaţia, presupus anterioară, a reclamantei de a emite factura fiscală pentru preţul ce ar fi trebuit plătit de către cumpărătoare.
În opinia recurentei există contradicţie în considerente întrucât instanţa de apel a reţinut că într-un contract cu pact comisoriu de gradul IV neexecutarea obligaţiei de plată integrală a fiecărei rate contractuale la termenele convenite de părţi se desfiinţează de plin drept, iar ulterior în motivarea respingerii apelului a reţinut că instanţa nu poate constata faptul că a operat pactul comisoriu ci şi motivele care au determinat întârzierea plăţii şi că debitorul a aşteptat emiterea facturii.
Totodată, susţine recurenta, instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al pactului încheiat de părţi, apreciind că obligaţia cumpărătoarei de a plăti preţul este condiţionată de îndeplinirea anterioară a obligaţiei vânzătoarei de a emite factura, a denaturat înţelesul neechivoc al convenţiei părţilor care stipulaseră că plata ratei se va face în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, până în ultima zi calendaristică a fiecărei luni pentru care se efectuează plata.
Aplicând greşit dispoziţiile legale invocate instanţa de apel a interpretat contractul încălcând dispoziţiile art. 977 C. civ., încercând să dea un alt înţeles clauzelor clare şi neechivoce ale acestuia şi fără a avea un temei legal a apreciat că nu poate constata numai faptul că a operat pactul comisoriu ci şi motivele care au determinat întârzierea plăţii intervenind astfel în convenţia părţilor încălcând dispoziţiile art. 969 C. civ.
De asemenea, aplicând greşit art. 43 C. com. instanţa de apel motivează neplata ratei de împrejurarea că debitorul a aşteptat emiterea facturii ori art. 43 stipulează că debitorul unor datorii comerciale este de drept în întârziere din ziua când devin exigibile dacă acele datorii sunt lichide şi plătibile în bani, condiţii de altfel îndeplinite în cauză.
Instanţa de apel în motivarea deciziei recurate a aplicat greşit dispoziţiile art. 155 Cod fiscal în cauza dedusă judecăţii întrucât dispoziţiile legale în materie fiscală permit emiterea facturii fiscale după efectuarea plăţii, neputându-se vorbi de o imposibilitate legală de plată a ratei, datorită neîndeplinirii de către vânzătoare a obligaţiei de a emite factura.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1173 C. civ. referitor la forţa probantă a unui înscris autentic prin reţinerea aspectelor dovedite cu martori (sau înscrisuri reprezentând declaraţii olografe ale unor presupuşi martori) în combaterea clauzelor exprese ale contractului de vânzare cumpărare.
Şi motivarea instanţei că nu poate invoca propria culpabilitate pentru a dobândi exerciţiul unui drept este eronată având în vedere că nu a invocat culpa sa referitoare la emiterea facturii fiscale, ci a susţinut că obligaţia de plată a preţului nu era condiţionată cauzal de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei sale fiscale de emitere a facturii.
Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi a acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea Curţii de Apel pentru respingerea apelului.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluţia din dispozitiv nu se poate reţine contrarietatea la care se referă recurenta neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziţii vizează încălcarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de vânzare-cumpărare şi de clauzele acestuia şi că actului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare. În privinţa clauzelor contractului şi a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanţa de apel a confirmat faptul că în fond instanţa s-a substituit părţilor contractante modificând prin interpretare aceste clauze şi că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. proc. civ. Astfel, că şi acest motiv va fi respins ca nefondat.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 969, art. 970 şi art. 977 C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.
În adevăr, art. 977 C. civ. stabileşte că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Prin prisma acestor prevederi s-a reproşat instanţei de apel că a încercat să dea un alt înţeles clauzelor.
Având în vedere conţinutul contractului, instanţele anterioare au dat prioritate voinţei reale în conformitate cu art. 977 C. civ. aşa încât aceste prevederi nu au fost încălcate. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanţele au observat legătura dintre voinţa reală şi voinţa juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 977 C. proc. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiilor supuse spre analiză instanţelor.
Referitor la susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 43 C. com. se constată că aceasta este nefondată. Instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile articolului menţionat în sensul că debitorul este de drept în întârziere din ziua scadenţei însă a constatat că având în vedere înţelegerea părţilor dovedită prin modul de efectuare a plăţilor anterioare, debitorul a aşteptat emiterea facturii. Deci instanţa de apel analizând contractul ce constituie legea părţilor a apreciat în mod corect că pe lângă respectarea obligaţiilor contractuale exista şi respectarea obligaţiei legale de emitere a facturii.
Critica conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 155 Cod Fiscal întrucât dispoziţiile legale în materie fiscală permit emiterea facturii fiscale după efectuarea plăţii, este nefondată. Vânzătoarea, societate plătitoare de TVA, avea obligaţia de a se supune evocatelor dispoziţii legale în sensul de a emite factură fiscală pentru cea de a 31-a rată, în acelaşi mod cum a procedat cu ratele anterioare. De altfel, emiterea facturii după efectuarea plăţii poate fi considerată o plată anticipată conform Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal. Hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată sub acest aspect.
Nici critica conform căreia instanţa de apel, prin reţinerea aspectelor dovedite cu martori în combaterea clauzelor exprese ale contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat dispoziţiile art. 1173 C. civ. privind forţa probantă a unui înscris autentic nu poate fi reţinută deoarece declaraţiile martorilor consemnate fac dovadă până la proba contrară. Oricum această critică nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanţa este suverană în a evalua pertinenţa, concludenţa, deci forţa probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează aspecte de netemeinicie.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, Decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta reclamantă S.C. F.I.T. S.R.L. Bucureşti va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă SC L.G. SRL Ploieşti conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. F.I.T. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei nr. 93 din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta reclamantă S.C. F.I.T. S.R.L. Bucureşti la plata sumei de 10.540 lei către intimata pârâtă SC L.G. SRL Ploieşti reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1638/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1741/2011. Comercial → |
|---|
