ICCJ. Decizia nr. 1781/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1781/2011
Dosar nr. 1746/2/2010
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta SC C. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic C. Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii în lei a sumei de 19.534,70 euro reprezentând contravaloarea profitului nerealizat ca urmare a neexecutării de către Spital a Contractului de furnizare nr. 10 din 21 octombrie 2001.
Pârâtul la termenul din 15 septembrie 2009 a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, arătând că acţiunea a fost introdusă după expirarea termenului de prescripţie şi a solicitat respingerea acţiunii pe acest temei.
Prin Sentinţa arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.635,93 euro reprezentând profit nerealizat pentru perioada în care dreptul la acţiune nu este prescris, respectiv octombrie 2005 precum şi la plata sumei de 1.494 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul arbitral a reţinut că părţile au încheiat contractul numit „de furnizare” nr. 10 din data de 21 decembrie 2001, modificat prin două acte adiţionale, contract la care se face referire în cererea de chemare în judecată şi pe care se întemeiază pretenţia reclamantei şi în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să amenajeze şi să doteze cu aparatura necesară o secţie de dializă la Spitalul Clinic C., iar pârâta s-a obligat, ca după darea în folosinţă a secţiei, să procure de la reclamantă consumabile specifice activităţii de dializă, respectiv un număr de 30.000 de seturi pentru tratamente de hemodializă.
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de amenajare şi dotare a secţiei de dializă şi a predat-o pârâtei conform proceselor verbale din 30 octombrie 2002, data predării fiind stabilită de părţi, prin Actul adiţional nr. 2 ca fiind şi data începerii contractului de furnizare a materialelor consumabile.
Conform art. 8 din contract, acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 36 de luni (3 ani) de la prima livrare, care a avut loc la data de 20 octombrie 2002, ulterior, prin act adiţional stabilindu-se ca dată a începerii contractului de livrare, data de 30 octombrie 2002, conform celor arătate mai sus.
Conform art. 5 din contract, beneficiarul se obliga să comande periodic consumabilele necesare, cu 15 zile înainte de termenul de livrare solicitat, cu excepţia unor cazuri urgente, iar reclamanta furnizoare s-a obligat să confirme comenzile şi „să le livreze … pe măsura consumului şi respectiv a comenzilor transmise” (art. 4 din contract ).
Interpretând aceste clauze contractuale în acord cu regula înscrisă în art. 982 C. civ., care prevede că „toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”, tribunalul arbitral a reţinut că ne aflăm în prezenţa unui contract cu prestaţii succesive, clauzele sale, în special cele formulate sub art. 4 şi 5, caracterizând contractul de furnizare încheiat de părţi ca pe un contract cu executare succesivă. Această calificare a contractului este importantă pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a arătat în cele ce urmează.
În considerarea acestor împrejurări de fapt reţine prin expertiza efectuată în cauză, precum şi a celor de drept, reţinând că media lunară a seturilor ce ar fi trebuit să fie comandate conform specificului şi necesităţilor proprii activităţilor de hemodializă ale unui spital şi contractului cu executare succesivă, tribunalul arbitral a admis acţiunea în limitele beneficiului nerealizat pentru o singură lună de livrare, respectiv octombrie 2005, suma datorată pentru aceasta fiind de 846,42 seturi, înmulţit cu 7,84 euro, care reprezintă profitul pentru fiecare set livrabil, astfel că suma datorată cu titlu de profit nerealizat pentru luna pentru care pretenţia nu este prescrisă, este de 6.635,93 euro.
Împotriva sentinţei arbitrale a formulat acţiune în anulare petenta SC C. SRL înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V - a comercială, criticând-o sub următoarele aspecte:
În temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. se apreciază că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în sensul că.
Aşa cum s-a reţinut şi în cuprinsul hotărârii arbitrale atacate, la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2009, pârâtul Spitalul Clinic C. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivat de faptul că acţiunea a fost introdusă după expirarea termenului de prescripţie, respectiv la data de 30 octombrie 2008.
Pârâtul a motivat excepţia în sensul că, deoarece Contractul de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părţi a încetat la data de 30 octombrie 2005, atunci termenul de prescripţie de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată se împlinise deja la data de 30 octombrie 2008, când reclamanta a depus cererea de chemare în judecată.
Faţă de această excepţie, astfel cum a fost motivată, reclamanta SC C. SRL s-a apărat indicând faptul că cererea de arbitrare a fost înaintată tribunalului la data de 28 octombrie 2008 şi că din eroare pe cererea de chemare în judecată aflată la dosarul cauzei este înscrisă data de primire 30 octombrie 2008.
În raport de aceste susţineri ale parţilor, tribunalul a dispus în mod corect verificarea registrului general de intrări al Curţii de Arbitraj, ocazie cu care s-a constatat, aşa cum arată şi referatul oficial întocmit în acest sens şi depus la dosarul cauzei, că data depunerii cererii de arbitrare a fost 28 şi nu 30 octombrie 2008.
Deşi susţinerile pârâtului referitoare la prescripţia dreptului la acţiune au vizat (aşa cum se poate vedea din cuprinsul hotărârii atacate şi a actelor aflate la dosarul cauzei) doar împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani - referitor la întreaga cerere de chemare în judecată - înaintea datei de 30 octombrie 2008, tribunalul arbitral s-a pronunţat din oficiu (fără ca cineva să fi invocat) asupra prescripţiei dreptului la acţiune din perspectiva faptului că, Contractul de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părţi ar fi fost unul cu executare succesivă şi că ar fi prescrise de fapt prestaţiile anterioare lunii octombrie 2005.
La termenul de judecată din data de 15 septembrie 2009 nu s-a discutat decât cu privire la data depunerii cererii de chemare în judecată, dacă a fost 28 octombrie 2008 sau 30 octombrie 2008, fără a se pune în discuţia părţilor vreun alt aspect referitor la prescripţia dreptului la acţiune.
Abia în motivarea hotărârii arbitrale s-a putut constata faptul că tribunalul a avut în vedere un aspect cu totul nou, pe care pârâta nu l-a invocat.
În temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ., se apreciază că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel.
Prin Hotărârea arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009 a cărei anulare se solicită, tribunalul a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fără însă a motiva în niciun fel nelegalitatea şi netemeinicia argumentelor reclamantei referitoare la respingerea acestei excepţii.
Deşi reclamanta a formulat şi a depus la dosarul cauzei nu mai puţin de 8 pagini de concluzii scrise, în motivarea hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral nu se regăsesc decât argumentele instanţei de judecată, fără niciun fel de referire la susţinerile reclamantei (sau ale pârâtei).
În cuprinsul hotărârii arbitrale nu se regăsesc nici enunţate apărările reclamantei şi nici opinia tribunalului cu privire la aceste apărări.
În hotărârea atacată nu se consemnează nici măcar poziţia reclamantei cu privire la excepţia invocată de către pârât. Nu se reţine nici măcar solicitarea reclamantei de respingere a excepţiei, cu atât mai puţin argumentele juridice aduse de reclamantă în susţinerea respingerii excepţiei.
În mod firesc, hotărârea arbitrală, la fel ca şi o hotărâre judecătorească de drept comun, ar trebui să cuprindă indicarea şi discutarea temeiului legal al fiecărei susţineri şi apărări, precum şi argumentarea în drept a acesteia.
Cuprinsul hotărârii arbitrale este stabilit de art. 361 C. proc. civ. care arată că hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul litigiului si susţinerile pe scurt ale părţilor: susţinerile pe scurt ale părţilor nu înseamnă numai a menţiona că reclamantul şi-a susţinut acţiunea iar pârâtul a cerut respingerea ei ca neîntemeiată, ci înseamnă a reda sintetic punctele de vedere formulate de părţi, în legătură cu faptele litigiului şi cu dispoziţiile legale aplicabile pentru ca în motivare să se răspundă la ele; motivele de fapt si de drept ale hotărârii: motivarea este de esenţa hotărârilor, constituie garanţia pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar; când se admite sau se respinge un capăt de cerere, un mijloc de apărare, o probă, un incident procedural, trebuie să se arate temeiurile de fapt şi de drept ale admiterii sau respingerii, precum şi motivul pentru care argumentele părţilor au fost admise sau respinse; insuficienţa motivării echivalează cu nemotivarea.
În aceste împrejurări, faţă de maniera în care tribunalul arbitral a înţeles să redacteze hotărârea atacată, petenta se consideră îndreptăţită să susţină că nu a beneficiat de un proces echitabil, aşa cum cere art.6paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat care sunt garanţiile unui proces echitabil, iar cu relevanţă pentru cauza recurentei sunt cele referitoare la "motivarea hotărârilor”.
Cu referire la aceste garanţii, jurisprudenţa CEDO a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1. din Convenţie include, între altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico c. Italiei din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez c. Franţei - Cerere nr. 27287/1999, paragraful 80, CEDH 2004 - 1 şi Hotărârea Vander Hurk c. Olandei din 19 aprilie 1994 seria A, p.19, paragraful 59); din perspectiva garanţiei privind motivarea hotărârii, dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justiţiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat probele administrate. Este adevărat că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părţi, dar cu toate acestea, argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei vor trebui, totuşi, să-şi găsească reflectare în hotărâre.
Faţă de aceste aprecieri, în condiţiile în care hotărârea atacată nu cuprinde niciunul dintre argumentele invocate de către reclamanta SC C. SRL în apărare, se consideră că în cauză tribunalul arbitral a motivat insuficient hotărârea pronunţată, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Chiar dacă în cauză este vorba despre o hotărâre arbitrală şi nu de una pronunţată de instanţele de drept comun (hotărâre arbitrală care poate fi atacat numai în cazul unor motive ce par a ţine de natura jurisdicţională a arbitrajului), nu se poate face abstracţie de faptul că părţile au voit şi au înţeles să obţină o hotărâre care să respecte principiile fundamentale ale procedurii civile şi cu deosebire dreptul la apărare şi garanţiile procedurale.
În aceste împrejurări, se apreciază că în cauză au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la motivarea hotărârii, având în vedere faptul că hotărârea nu cuprinde nicio referire cu privire la susţinerile şi apărările reclamantei. Se apreciază că în cauză tribunalul trebuia să evidenţieze susţinerile societăţii reclamante şi să justifice respingerea acestora.
În temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se învederează instanţei de judecată faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde semnăturile tuturor arbitrilor, încălcându-se în acest fel dispoziţiile art. 361 lit. g) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se apreciază că hotărârea arbitrală a încălcat ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţii imperative ale legii, astfel.
a) sfera motivului prevăzut la lit. i) a art. 364 C. proc. civ. este circumscrisă la încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral astfel cum sunt enunţate de art. 358 C. proc. civ. „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitate de tratament, respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii”.
Din această perspectivă, se apreciază că în cauză reclamanta nu a beneficiat de egalitate de tratament.
b) tribunalul arbitral a încălcat dispoziţii imperative ale legii prin hotărârea pronunţată în sensul că a adus atingere forţei obligatorii a contractului.
Acest principiu, de o importanţă fundamentală, este consacrat de art. 969 C. civ., articol potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" (pacta sunt servanda).
S-a remarcat de către specialişti că sensul propriu al prevederilor legale citate este acela că orice contract se impune părţilor ca şi când obligaţia de a-l respecta este identică cu cea de a respecta legea însăşi. Fundamentul forţei obligatorii a contractelor se află în teoria autonomiei de voinţă.
Un contract valabil încheiat este obligatoriu nu numai pentru părţi, dar şi pentru instanţele de judecată care sunt datoare să asigure, la nevoie, executarea lui în raport de voinţa părţilor.
În acest caz, judecătorul trebuie să fie extrem de prudent, pentru ca nu cumva să altereze voinţa părţilor.
Astfel, când judecătorul (arbitrul) doreşte să sustragă un caz excepţional de la o regulă generală, el nu trebuie să o facă decât dacă se poate sprijini pe alte texte sau pe spiritul general al legii sau cel puţin pe un motiv evident şi necesar de echitate. El nu poate niciodată să sustragă în mod arbitrar un caz de la regulile legale sau convenţionale, deoarece el nu are în general dreptul să transforme legea, introducând distincţii acolo unde legiuitorul (sau părţile convenţiei) nu a dorit să distingă: Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
În raport de aceste precizări, trebuie avut în vedere „faptul că, încălcând dispoziţiile art. 969 C. civ. şi voinţa părţilor, tribunalul arbitral a apreciat în mod greşit Contractul de furnizare nr. 10/2001 ca fiind unul cu executare succesivă, deşi acesta are în mod evident natura unui contract de vânzare cumpărare cu executare dintr-o dată”.
Prin hotărârea pronunţată, tribunalul a încălcat prevederile contractuale (care au în cazul nostru putere de lege) şi a calificat contractul (din proprie iniţiativă) ca fiind unul cu executare succesivă deşi nicio clauză a acestuia nu indica un asemenea lucru.
Ca şi hotărârea arbitrală, acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are o natură juridică mixtă - jurisdicţională şi contractuală, ea nu este o simplă acţiune în anularea unei convenţii, dar nici cale de atac împotriva unui act exclusiv jurisdicţional.
Este un mijloc procedural specific de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale prin care s-a încălcat, în principal, convenţia arbitrală.
c) tribunalul arbitral a încălcat dispoziţii imperative ale legii prin hotărârea pronunţată în sensul că a adus atingere prevederilor art. 274 C. proc. civ., care arată că: „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Faţă de aceste dispoziţii legale, deşi cererea reclamantei a fost admisă (chiar şi în parte), acesteia nu i-au fost încuviinţate integral cheltuielile reprezentând onorariu de avocat.
În acest sens, art. 359 C. proc. civ. prevede faptul că în cazul admiterii în parte a acţiunii reclamantului, vor fi admise în parte şi cheltuielile arbitrale, însă nu şi onorariul pentru avocat.
Onorariul avocatului nu a fost stabilit procentual în raport de valoarea litigiului şi nici prestaţia avocatului nu a fost mai mică dacă tribunalul a admis cererea de arbitrare numai în parte.
În aceste împrejurări, se apreciază nelegală reducerea onorariului avocatului în raport de admiterea în parte a acţiunii.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a constat că acţiunea în anulare nu este fondată pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de text .
Procedând la examenul de legalitate a hotărârii arbitrale din perspectiva articolului 364 C. proc. civ., Curtea a reţinut că motivele de desfiinţare nu se justifică.
Primul motiv invocat este cel prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., în sensul că tribunalul s-ar fi pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut atunci când a apreciat, fără ca pârâtul să invoce şi fără a se pune în discuţia părţilor acest aspect, că prestaţiile anterioare lunii octombrie 2005 ar fi prescrise în condiţiile în care contractul este unul cu executare succesivă.
În încheierea de şedinţă de la 15 septembrie 2009 s-a consemnat că pârâtul a invocat excepţia prescripţiei, arătând că acţiunea a fost introdusă după 3 ani şi subliniind că termenul curge de la fiecare prestaţie în parte.
În replică, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei, arătând că acţiunea arbitrală a fost introdusă pe data de 28 octombrie 2008 şi susţinând că de la data de 30 octombrie 2005 (când a încetat contractul) s-a născut dreptul, pretenţia născându-se dintr-o prestaţie neefectuată de pârât, contractul fiind cu prestaţie lunară (reclamanta se referă pe larg la aceste probleme şi în concluziile scrise depuse la 23 septembrie 2009).
Rezultă aşadar că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra excepţie prescripţiei, având în vedere aspectele discutate de părţi la termen.
Al doilea motiv de anulare se referă la nemotivarea soluţiei de admitere în parte a excepţie prescripţiei dreptului la acţiune în sensul că în cuprinsul hotărârii nu sunt enunţate apărările reclamantei şi nici opinia tribunalului cu privire la aceste apărări.
Articolul 364 lit. g) C. proc. civ. prevede expres că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri. Deci numai lipsa acestor elemente duce la desfiinţarea hotărârii nu şi a altor părţi componente ale hotărârii, stipulate de art. 361 C. proc. civ., cum sunt susţinerile pe scurt ale părţilor.
Hotărârea cuprinde motivele care au stat la baza soluţiei date excepţiei prescripţiei, prin acestea tribunalul înţelegând să răspundă implicit şi susţinerilor contrare ale reclamantei. Chiar dacă o motivare implicită nu este în general satisfăcătoare şi nu este de natură a convinge partea de justeţea măsurii pronunţate, aşa cum s-a reţinut constant şi în jurisprudenţa CEDO, deşi în cauză e vorba de un arbitraj care excede competenţei Curţii, totuşi, din perspectiva art. 364 C. proc. civ., nu se poate susţine că hotărârea nu cuprinde motivele ei.
Originalul hotărârii aflate la dosar este semnat de cei trei arbitri, copiile comunicate părţilor, ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti, netrebuind a fi semnate.
Petenta arată că nu a beneficiat de egalitate de tratament, dar nu arată în ce a constatat discriminarea.
În ceea ce priveşte constatările tribunalului asupra naturii contractului analizat, modul de apreciere şi interpretare a probelor reprezintă probleme ce nu pot face obiectul acţiunii în anulare întrucât s-ar ajunge implicit la o rejudecare a cauzei ceea ce nu este permis decât în urma desfiinţării hotărârii.
Pe de altă parte, nu se invocă încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziţii imperative a legii, ci doar încălcarea prevederilor contractuale şi a voinţei părţilor.
Referitor la onorariul avocatului, art. 359 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în lipsa unei înţelegeri între părţi, cheltuielile arbitrale (care cuprind şi onorariile avocaţilor) se suportă de partea care a pierdut litigiul proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.
La ultimul termen de judecată, petenta a invocat nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenţei unei încheieri de amânare a pronunţării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009, care să respecte normele de legalitate.
Se constată că în încheierea de amânare se menţionează că tribunalul arbitral, în aceeaşi componenţă, amână pronunţarea, iar în privinţa modificării datelor, nu rezultă că încheierea ar fi fost redactată ulterior şi nu ar fi fost o simplă eroare materială, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului.
Prin Sentinţa comercială nr. 105 din 22 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea în anularea Sentinţei arbitrale nr. 222 din 9 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Reclamanta SC C. SRL Bucureşti a formulat recurs împotriva susmenţionatei decizii, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin prisma acestui motiv de modificare recurenta a susţinut următoarele :
Din punct de vedere al încălcării art. 364 lit. g) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că tribunalul arbitral a efectuat o motivare implicită, însă în opinia sa aceasta nu este satisfăcătoare şi nu este în măsură să convingă partea de justeţea măsurii adoptate, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO.
În aceste condiţii, Tribunalul arbitral este o instanţă independentă şi imparţială, care pronunţă hotărâri cu respectarea drepturilor procedurale fundamentale impuse de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În consecinţă, apreciază că deşi instanţa care a judecat acţiunea în anulare a reţinut că motivarea este nesatisfăcătoare, nu a găsit întemeiat motivul de nelegalitate reprezentat de art. 364 lit. g) C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, arată că a fost interpretat şi aplicat greşit art. 361 şi art. 364 C. proc. civ., referitor la motivarea hotărârii, iar în condiţiile în care nu a analizat argumentele reclamantei, acest lucru echivalează cu o nemotivare.
Dintr-un alt punct de vedere, recurenta arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii hotărârii arbitrale invocată de reclamantă la ultimul termen de judecată.
De asemenea, instanţa de fond nu a reţinut nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenţei încheierii de amânare a pronunţării din data de 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009.
De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină şi care au stat la baza pronunţării sentinţei.
Recursul este nefondat.
Acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicţie nestatală. Controlul judecătoresc se declanşează însă prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ.
Într-o primă etapă, a exercitării controlului, instanţa sesizată cu o acţiune în anulare trebuie să se limiteze la motivele de desfiinţare, caracterul restrictiv al acestei etape rezultând din alin. 1 al art. 364 C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru motivele prevăzute expres la literele a) - i).
Cea de-a doua etapă a judecării acţiunii în anulare după înlăturarea greşelilor de procedură pe care le vizează art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. se desprinde din dispoziţiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele convenţiei arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul pronunţării hotărârii arbitrale cu excepţia art. 364 lit. a) şi b), caz în care aceste limite nu au suport.
Valorificând aceste precizări, în raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte observă că acţiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ.
Recurenta a pus în discuţie ipoteza art. 364 lit. g) C. proc. civ., prin trimiterea la art. 261 C. proc. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele prezentate nemotivarea hotărârii arbitrale.
Curtea de Apel, ca instanţă de anulare a stabilit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 364 lit. g), întrucât numai lipsa dispozitivului şi motivelor, a datei şi locului pronunţării, şi nesemnării acesteia de arbitri pot conduce la desfiinţarea hotărârii, şi nu lipsa altor părţi componente ale hotărârii, stipulate de art. 361 C. proc. civ.
Cu referire la invocarea acestui motiv, Înalta Curte reţine că această argumentaţie a instanţei care a soluţionat acţiunea în anulare, nu reprezintă o admitere a motivării nesatisfăcătoare a sentinţei arbitrale. Cu privire la ipoteza reglementată de art. 364 lit. g), Înalta Curte arată că motivarea hotărârii arbitrale urmează în principiu regulile aplicabile hotărârilor judecătoreşti, verificarea îndeplinirii cerinţei motivării constând în verificarea existenţei, iar nu fondul motivării.
În consecinţă, critica evocată nu va fi reţinută.
Critica recurentei privind nulitatea hotărârii arbitrale datorită inexistenţei încheierii de amânare a pronunţării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009, a fost examinată prin acţiunea în anulare, instanţa reţinând că încheierea nu a fost redactată ulterior, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului. De asemenea, Înalta Curte constată că asupra acestei nelegalităţi instanţa nu trebuia să se pronunţe prin dispozitivul sentinţei.
În ceea ce priveşte nulitatea invocată de recurentă în raport de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de drept pe care se sprijină, raportat la motivele de desfiinţare a acţiunii în anulare.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei comerciale nr. 105 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1780/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1783/2011. Comercial → |
|---|
