ICCJ. Decizia nr. 1784/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1784/2011
Dosar nr. 23863/3/2007
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 11594/303/2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta SC O. SA a chemat - o în judecată pe pârâta SC L.I. SRL şi a solicitat ca instanţa să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că i-a închiriat pârâtei la 27 ianuarie 1998 spaţiul în litigiu pentru o perioadă de un an, că termenul a fost prelungit succesiv prin acte adiţionale, ultimul dintre acestea, 1751 din 12 august 2002, prevăzând o durată a contractului până la 15 august 2005, iar prin Notificarea nr. 316 din 8 iunie 2005, comunicată prin executor judecătoresc, reclamanta şi-a manifestat intenţia de a nu mai prelungi contractul.
Reclamanta a arătat că, întrucât pârâta nu a părăsit spaţiul la 15 august 2005, a fost nevoită să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată.
Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1436 alin. (1) C. civ.
La 4 noiembrie 2005, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Cu titlu de cerere reconvenţională a solicitat ca instanţa să constate că are un drept de creanţă reprezentat de lucrările de reparaţii, îmbunătăţiri, modernizări în spaţiul din care se solicită evacuarea şi să stabilească un drept de retenţie asupra bunului până la efectiva dezdăunare, fie prin plata dreptului propriu de creanţă, fie prin compensarea contravalorii îmbunătăţirilor, în timp, cu contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului (echivalentul chiriei). A evaluat provizoriu aceste lucrări la 15.000 RON.
Pe cale de întâmpinare, a solicitat respingerea cererii reclamantei cu motivarea de esenţă că între părţi a intervenit tacita relocaţiune.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta a prezentat situaţia de fapt şi raporturile contractuale dintre părţi şi a arătat că la 1 iunie 2005 a fost notificată de locator să părăsească spaţiul la expirarea termenului de închiriere, 15 august 2005.
De asemenea, a arătat că, văzând disponibilitatea reclamantei de a-i acorda pârâtei preferinţă pentru eventualitatea scoaterii la vânzare a spaţiului comercial, văzând si acordul reclamantei conferit prin art. 9 lit. b) şi c) din Contractul de închiriere, a executat pe cont propriu şi în bune condiţii multiple îmbunătăţiri ale spaţiului folosit mai mult de 7 ani, lucrări de reparaţii şi de modernizare absolut necesare şi utile pentru desfăşurarea activităţii, întrucât la data preluării spaţiului era impropriu pentru desfăşurarea oricărei activităţi.
A arătat, de asemenea, că după termenul limită stabilit de reclamantă pentru evacuare pârâta a achitat în continuare, iar reclamanta a încasat chirie.
Întâmpinarea şi cererea reconvenţională sunt întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 115 - 119 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 1438 şi urm. şi art. 1444 C. civ. .
Prin concluziile scrise depuse la 31 martie 2006, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut pe deplin dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, prezentând doar o încheiere de intabulare emisă de O.C.P.I. a Sectorului 6 Bucureşti la 27 mai 2005, deşi se impunea şi prezentarea unui extras de carte funciară la zi.
Prin Sentinţa civilă nr. 2364 din 31 martie 2006, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active. A admis cererea reclamantei şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat în Bucureşti. A respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
Prin Decizia comercială nr. 101 din 28 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 43964/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC L.I. SRL, a anulat în tot sentinţa de fond şi a reţinut procesul spre rejudecare în primă instanţă, reţinând încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa materială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a comercială, sub nr. 23863/3/2007 la 26 iunie 2007.
Prin Sentinţa comercială nr. 13121 din 12 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a comercială, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în acţiunea în evacuare.
A admis acţiunea reclamantei şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul reclamantei, situat în Bucureşti.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 9,30 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, întrucât reclamanta a depus la dosar încheierea de intabulare din care reiese că a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului pe care l-a închiriat în 1998.
Privitor la acţiunea în evacuare, tribunalul a reţinut în esenţă că reclamanta i-a notificat pârâtei să elibereze spaţiul la 15 august 2005 (data încetării contractului) şi că acceptarea de către reclamantă a plăţii făcute de pârâtă după această dată nu are semnificaţia unei tacite relocaţiuni, cu atât mai puţin cu cât voinţa reală a reclamantei s-a concretizat şi în promovarea cererii de faţă, iar încasarea sumelor de bani de la pârâtă are semnificaţia înlăturării măcar în parte a faptei culpabile a pârâtei, pentru lipsa de folosinţă. A apreciat incidente dispoziţiile art. 1438 C. civ. .
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a făcut referire la raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, din care reiese că pârâta a efectuat lucrări de amenajare şi de întreţinere a spaţiului şi a apreciat că obligaţia de a efectua lucrările de întreţinere curente îi incumbă pârâtei în temeiul art. 1447 C. civ.. Privitor la lucrările de amenajare, tribunalul a reţinut că acestea cădeau sub incidenţa art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere şi necesitau acordul reclamantei, acord ce nu s-a dovedit a fi fost cerut. În consecinţă, s-a apreciat că cererea de despăgubiri este formulată de pârâtă cu invocarea propriei fapte culpabile şi că, în funcţie de natura îmbunătăţirilor, există alte căi prevăzute de lege prin care pârâta îşi poate recupera o parte din valoarea încorporată în clădirea închiriată.
A înlăturat susţinerea pârâtei despre predarea de către reclamantă a unui spaţiu inutilizabil, reţinând că aceasta este contrazisă de Procesul-verbal de predare primire de la 27 ianuarie 1998, semnat de reprezentanţii părţilor.
În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că pârâta nu este îndrituită la despăgubiri, aşadar nici la recunoaşterea unui drept de retenţie asupra spaţiului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel nemotivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub nr. 23863/3/2007 la 4 decembrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V - a comercială.
Motivele de apel au fost depuse la 20 decembrie 2007, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ.
În motivarea apelului a fost criticată hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se în primul rând că instanţa de fond a omis a face vorbire de cererea de suspendare a judecăţii, formulată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 20123/3/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, cerere pe care apelanta - pârâtă susţine că instanţa de fond a respins-o fără o motivare pertinentă. A dezvoltat argumentele pentru care această cerere ar fi trebuit să fie admisă, motivând în esenţă că în respectivul dosar se stabileşte dreptul său de proprietate asupra spaţiului în litigiu, ceea ce ar influenţa soluţia dată în acţiunea în evacuare.
În al doilea rând, apelanta - pârâtă şi-a reiterat susţinerile despre tacita relocaţiune ce a operat în privinţa contractului de închiriere încheiat cu intimata - reclamantă, invocând prevederile art. 1437 şi 1452 C. civ. şi a arătat că locatarul a continuat să încaseze chiria, fără a o considera plată nedatorată, restituindu-i-o apelantei pârâte abia la 1 noiembrie 2006, la un an şi o lună de la declanşarea prezentului litigiului.
Sub acelaşi aspect, apelanta pârâtă a subliniat şi faptul că instanţa de fond a ignorat că a plătit în continuare sumele datorate în modalitatea ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune.
Subsumat aceluiaşi motiv de apel, apelanta pârâtă a arătat că este beneficiara unor hotărâri AGA prin care acţionarii SC O. SA şi-au exprimat voinţa de încheiere a contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, astfel cum reiese din Adresa intimatei - reclamante nr. 367 din 11 februarie 2002 şi din Procesul - verbal al şedinţei din 20 decembrie 2001. A arătat şi că pentru spaţiul în discuţie s-a întocmit un raport de evaluare pentru stabilirea preţului de vânzare, apelanta - pârâtă considerând că este beneficiara contractului de leasing din momentul întrunirii acordului de voinţă, chiar dacă nu s-au realizat cerinţele de formă ale acestui contract.
Tot în susţinerea ideii că a operat tacita relocaţiune, apelanta - pârâtă a arătat şi că, în ciuda notificării concediului de către intimata - reclamantă la 8 iunie 2005, ulterior acestui moment aceasta şi-a modificat poziţia, manifestându-şi voinţa în sensul prelungirii duratei contractuale, sens în care i-a permis apelantei - pârâte să folosească spaţiul şi a continuat să încaseze chiria.
A treia critică vizează soluţia pronunţată asupra cererii reconvenţionale, apelanta - pârâtă susţinând că a efectuat investiţiile la spaţiul închiriat având convingerea fermă că este beneficiara contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare (raportat la hotărârea A.G.A.), ca atare culpa neîncheierii acestuia contract îi aparţine exclusiv intimatei - reclamante. În atare situaţie, a susţinut că era firesc să se comporte ca un bun proprietar al spaţiului, câtă vreme forma scrisă a contractului era necesară doar pentru opozabilitate erga omnes.
Privitor la aceleaşi investiţii, a invocat expertiza efectuată, care confirmă suma solicitată, precum şi recunoaşterea făcută de intimata - reclamantă şi a susţinut că evacuarea din spaţiu nu conduce decât la o îmbogăţire fără justă cauză părţii adverse.
Ca o consecinţă a admiterii cererii de acordare a contravalorii investiţiilor, a apreciat că se impune şi recunoaşterea unui drept de retenţie până la recuperarea sumelor investite.
Apelul este întemeiat în drept şi pe dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă de la 6 martie 2008, Curtea a admis cererea apelantei şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata apelului până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 20123/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a comercială .
După pronunţarea Deciziei comerciale nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în această cauză, apelul a fost repus pe rol şi s-au administrat probele cu înscrisuri şi cu expertiză tehnică.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea a apreciat apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel, relativ la omisiunea primei instanţe de a face vorbire despre cererea de suspendare a judecăţii formulate în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu va fi primit, întrucât instanţa de fond nu avea nici o obligaţie legală de a aminti de această cerere câtă vreme cererea fusese soluţionată, iar împotriva soluţiei partea interesată nu uzase de calea de atac prevăzută de dispoziţiile art. 2441 C. proc. civ. Această hotărâre premergătoare fondului a dobândit, prin nerecurare, caracter irevocabil în condiţiile art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., aşadar nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în prezentul apel.
De altfel, Curtea apreciază că, prin admiterea la 6 martie 2008 a cererii similare şi prin suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a aceluiaşi dosar invocat şi în fond, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în sensul invocat de apelanta pârâtă, astfel că, la momentul pronunţării prezentei decizii, acest motiv de apel a rămas, practic, fără interes.
A doua critică, vizând soluţia pronunţată în acţiunea în evacuare, este neîntemeiată. Se constată că părţile litigante se află, raportat la ultimul act adiţional, în ipoteza contractului de locaţiune cu termen, ultimul termen convenit prin acordul acestora împlinindu-se la 15 august 2005.
Anterior împlinirii acestui termen, intimata - reclamantă i-a notificat apelantei - pârâte intenţia neechivocă de a nu mai prelungi contractul, iar în atare situaţie, în care manifestarea de voinţă a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc interpretării în sensul intervenirii tacitei relocaţiuni, întrucât este întrunită doar condiţia ca locatorul să rămână în posesie, nu şi condiţia de a fi lăsat în posesie, impusă cumulativ de art. 1437 C. civ. .
În acest sens, Curtea a apreciat că, atâta vreme cât locatorul a adus la cunoştinţa locatarului dezacordul său de a continua locaţiunea şi după 15 august 2005, ocuparea de către locator a spaţiului după 5 august 2005 în acest condiţii îmbracă forma faptului juridic ilicit, prin care se aduce atingere dreptului legitim al locatorului şi voinţei acestuia.
Nu se poate vorbi despre tacita relocaţiune nici prin raportare la plăţile făcute de apelanta - pârâtă după 15 august 2005. Aşa cum a arătat intimata - reclamantă şi cum a reţinut şi judecătorul fondului, s-ar fi pus problema tacitei relocaţiuni dacă locatorul ar fi continuat să factureze în sarcina locatorului sume cu titlu de chirie. Numai că astfel de facturi nu au fost emise, iar plata făcută de apelanta - pârâtă prin ordine de plată şi prin ofertă reală urmată de consemnaţiune poate fi interpretată ca având rolul de a-l despăgubi pe locator pentru lipsa de folosinţă, nu ca având un temei contractual.
În fine, şi dacă s-ar fi admis că, ulterior datei de 15 august 2008, între părţi a operat tacita relocaţiune, promovarea acţiunii de faţă în evacuare valorează denunţare a concediului în conformitate cu dispoziţiile art. 1438 C. civ., fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1431 C. civ.
A treia critică este neîntemeiată. Se constată că apelanta - pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanţe în legătură cu costurile lucrărilor de întreţinere curente, aşadar în litigiu au rămas doar costurile lucrărilor de amenajare.
Nici o critică nu s-a adus considerentelor în care tribunalul a reţinut că nu s-a dovedit caracterul necesar al acestor lucrări, prin raportare la procesul-verbal de predare - primire a spaţiului. Ca atare, Curtea apreciază că aceste lucrări de amenajare aveau caracter voluptoriu şi, pentru realizarea lor, conform art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere, era necesar acordul locatorului.
Or, în apel nu s-a susţinut şi nici dovedit existenţa acestui acord, iar împrejurarea că apelanta-pârâtă s-a considerat îndrituită să le realizeze întrucât s-a apreciat drept beneficiară a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare este o problemă de percepţie care o interesează strict pe apelanta - pârâtă şi care nu îi poate fi opusă intimatei - reclamante în lipsa dovezii irefutabile a încheierii unui astfel de contract.
De altfel, poziţia apelantei - pârâte sub acest aspect este contrazisă chiar de cererea pe care aceasta a formulat-o la 5 iunie 2006 şi care a format obiectul dosarului nr. 20123/3/2006 (în raport de care Curtea a suspendat judecata prezentului apel), din promovarea acestei cereri reieşind clar că apelanta - pârâtă avea şi trebuia să aibă reprezentarea inexistenţei unui contract de leasing imobiliar privitor la spaţiul în litigiu, de vreme ce a apelat la instanţă pentru a o determina pe intimata - reclamantă să încheie acest contract. Este de remarcat că această cerere a fost respinsă în mod irevocabil prin Sentinţa comercială nr. 11622 din 17 octombrie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a comercială, prin Decizia comercială nr. 293 din 30 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI - a comercială, şi prin Decizia comercială nr. 18 din 13 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
În această situaţie, Curtea a apreciat ca întemeiată apărarea formulată de intimata - reclamantă, în sensul că lucrările de amenajare au avut ca finalitate sporirea profitului realizat de apelanta - pârâtă.
Curtea a apreciat şi că, în lipsa acordului locatorului şi în condiţiile unei percepţii greşite asupra poziţiei acestuia în legătură cu încheierea contractului de leasing imobiliar, apelantei - pârâte îi revine culpa exclusivă în realizarea lucrărilor de amenajare, de aceea aceasta trebuie să suporte exclusiv riscul realizării lor.
De altfel, apelanta - pârâtă nu a arătat nici un moment care ar fi impedimentul în recuperarea materialelor utilizate în amenajările realizate şi nici nu a dovedit că acestea puteau fi considerate aşezate in perpetuu, făcând corp comun cu spaţiul şi formând, astfel, un ansamblu indestructibil.
Dimpotrivă, din expertiza efectuată în apel reiese că apelanta - pârâtă a dezafectat amenajările realizate, aşadar la momentul pronunţării prezentei decizii nu mai există nici din acest punct de vedere temei de dezdăunare şi de recunoaştere a unui drept de retenţie în favoarea apelantei - pârâte.
Prin Decizia comercială nr. 526 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă reclamantă SC L.I. SRL.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal, pârâta SC L.I. SRL Bucureşti, prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurată, şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.
În susţinerea cererii de recurs, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că ambele instanţe au folosit motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a notificat pârâtei eliberarea spaţiului la 15 august 2005 şi că acceptarea plăţii ulterior acestei date nu are semnificaţia unei tacite relocaţiuni. Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut incidenţa art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere şi necesitau acordul reclamantei . Instanţa de apel, cu privire la acestea a reţinut că locatorul i-a adus la cunoştinţa pârâtei intenţia neechivocă de nu mai prelungi contractul.
În aceste condiţii, manifestarea de voinţă a locatorului este neîndoielnică, nu mai poate lăsa loc interpretării în sensul intervenirii tacitei relocaţiuni.
Din punct de vedere al motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că potrivit art. 1437 şi art. 1452 C. civ., locaţiunea a fost reînnoită, contractul de locaţiune fiind prelungit în mod tacit, întrucât pârâta a încasat chiria, chiria încasată fiind restituită după un şi jumătate de la promovarea prezentului litigiu. Sumele achitate reclamantei au fost achitate prin procedura ofertei de plată.
În continuarea arată că acţionarii societăţii reclamante au fost de acord cu încheierea contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, fiind stabilit şi un raport de evaluare pentru stabilirea preţului de vânzare şi a investiţiilor efectuate, iar din momentul realizării acordului de voinţă trebuiau efectuate doar formalităţile de vânzare.
Cu referire la cererea reconvenţională recurenta susţine că lucrările efectuate de pârâtă nu sunt doar lucrări de igienizare şi modernizare, iar evacuarea din spaţiu nu conduce decât la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii adverse.
Faţă de invocarea unei pretinse culpe a pârâtei, recurenta arată că se consideră beneficiara contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Înalta Curte, analizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată criticile aduse hotărârii judecătoreşti atacate, fiind nefondate. Nici o contradicţie în argumentarea considerentelor pentru care curtea de apel a pronunţat hotărârea nu există.
Soluţia dată în apel, conţine motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei în a aprecia că s-au adus critici nefondate sentinţei fondului. În realitate, prin acest motiv recurenta repune în discuţie probele în intenţia de a fi reconsiderată situaţia de fapt în această cale extraordinară de atac.
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la admiterea cererii principale, Înalta Curte constată că reclamanta a închiriat pârâtei un spaţiu aflat în Bucureşti, durata contractului iniţial fiind prelungită succesiv până la 15 august 2005 prin acte juridice încheiate în formă scrisă şi semnate de ambele părţi, intitulate acte adiţionale. La începutul lunii iunie 2005, reclamanta a notificat pârâta să elibereze spaţiul închiriat la data de 8 iunie 2005, prin Notificarea nr. 316.
Susţinerile recurentei în sensul că a avut loc o tacită relocaţiune, în temeiul art. 1437 C. civ., acordul reclamantei fiind tacit, sunt contrare manifestării de voinţă a reclamantei, întrucât în mod expres, prin notificarea din 8 iunie 2005, deci anterior expirării contractului, se notifică eliberarea spaţiului.
Având în vedere că după data anunţării concediului nu a mai operat tacita relocaţiune, în mod corect Curtea a făcut aplicaţiunea art. 1436, 1437 şi art. 1438 C. civ. şi a stabilit că locaţiunea nu a mai fost înnoită şi că, în aceste condiţii, contractul încetează prin denunţare unilaterală.
În aceste condiţii, în mod corect a fost dispusă evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu deţinut fără titlu. Împrejurarea că ulterior expirării contractului, pârâta a continuat să rămână în imobil, nu are semnificaţia juridică a tacitei relocaţiuni, dată fiind anunţarea concediului ce a avut loc prin notificarea pârâtei, în sensul de a nu mai prelungi contractul de închiriere, fiind incidente dispoziţiile art. 1438 C. civ.
Deşi recurenta a susţinut că se poate aprecia că a intervenit tacita relocaţiune prin raportare la plăţile făcute, ulterior expirării termenului locaţiunii, Înalta Curte constată lipsa temeiului contractual pentru efectuarea acestora, iar primirea sumelor de către reclamantă, în modalitatea utilizată de pârâtă şi în absenţa emiterii unor facturi, nu valorează tacita relocaţiune, ci acceptarea plăţii lipsei de folosinţă a bunurilor de locator.
În ceea ce priveşte criticile recurentei prin prisma motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la respingerea cererii reconvenţionale, se constată că şi acestea sunt nefondate.
Astfel, pe de o parte, având în vedere dispoziţiile art. 9 lit. c) din Contractul de închiriere, pentru lucrările de amenajare efectuate de pârâtă, astfel cum s-a stabilit de către ambele instanţe, în sensul că acestea au avut ca finalitate sporirea profitului realizat de pârâtă, se observă că era necesar acordul locatorului, iar în lipsa acestuia riscul realizării lor urmează a fi suportat de către pârâtă.
Apărarea recurentei în sensul că s-a considerat îndreptăţită să realizeze aceste lucrări, al căror caracter necesar nu a fost dovedit, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care pârâta nu a încheiat un contract de leasing imobiliar pentru spaţiul în litigiu, având numai falsa reprezentare în ceea ce priveşte existenţa acestuia.
În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi critica recurentei privind îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei, din punctul de vedere al lucrărilor de amenajare efectuate la spaţiul închiriat, întrucât nu a fost demonstrat că acestea formează un ansamblu indestructibil, care nu poate fi recuperat, ceea ce nu conferă temei pentru dezdăunare şi instituirea unui drept de retenţie.
Aşa fiind, hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC L.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 526 din 4 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V - a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1783/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1785/2011. Comercial → |
|---|
