ICCJ. Decizia nr. 1796/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1796/2011
Dosar nr. 786/1/2011
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 45079/3/2007 reclamantul B.N. a chemat în judecată pârâta SC C.B. SA, solicitând ca aceasta să fie obligată să îi achite suma de 159.655 RON, reprezentând diferenţa dintre suma actualizată (384.555 RON) şi suma efectiv plătită de pârâtă (225.900 RON). De asemenea, reclamantul a mai cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că prin Sentinţa comercială nr. 6157 din 11 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 12795/2003 pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri nete către reclamant în cuantum de 225.900 RON, sumă care avea scadenţa în noiembrie 2001. Raportat la indicele de consum de la această dată, pârâta ar fi trebuit să achite reclamantului suma de 384.555 RON, deoarece a efectuat plata abia în februarie 2006. Reclamantul a precizat că dreptul la acţiune nu este prescris, deoarece prin acţiunea care a făcut obiectul Dosarului nr. 12795/2003, cursul prescripţiei a fost întrerupt.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prematurităţii, excepţia prescripţiei extinctive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa comercială nr. 3766 din 17 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul B.N. împotriva pârâtei SC C.B. SA.
Prin Decizia comercială nr. 481 din 13 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost admis apelul declarat de reclamant, iar sentinţa pronunţată de Tribunal a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâta SC C.B. SA. a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2580 din 27 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 45079/3/2007.
Prin Sentinţa comercială nr. 2229 din 1 martie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată şi precizată, a obligat pârâta la plata sumei de 153.975 RON, precum şi la 4.331,70 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 6157 din 11 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 12795/2003 pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri nete către reclamant în cuantum de 225.900 RON.
Instanţa a reţinut că la data de 24 octombrie 2001 reclamantul a fost eliberat din funcţia de vicepreşedinte al SC C.B. SA prin decizie a Primului Ministru. Raporturile juridice dintre reclamant şi pârâta au dublă natură, de drept administrativ şi de drept comercial. Revocarea din funcţie nu are nici o legătură cu nerespectarea clauzelor contractuale. În aceste condiţii, devine aplicabilă clauza potrivit căreia revocarea din funcţie fără respectarea prevederilor art. 13 atrage dreptul la despăgubiri echivalând cu salariul administratorului pentru lunile rămase, aceasta fiind o clauză prin care părţile contractante au stabilit că în situaţia în care prin act administrativ va fi revocat din funcţie pe motive de oportunitate, administratorul să primească despăgubiri. Cu alte cuvinte, dacă contractul de administrare a încetat din motive neimputabile administratorului şi în alte condiţii decât cele stabilite prin contract, acesta era îndreptăţit să primească despăgubiri.
Potrivit regulilor generale, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, ceea ce presupune atât acoperirea prejudiciului efectiv suferit, cât şi pe cea a beneficiului nerealizat.
Acoperirea de îndată a prejudiciului efectiv suferit ar fi presupus plata imediată a sumei datorate cu acest titlu de debitor. Plata a fost însă făcută cu întârziere, ceea ce a determinat prejudicierea creditorului ca efect al devalorizării monedei naţionale, deoarece suma de 225.900 RON plătibilă la data de 24 februarie 2005 (data la care hotărârea a rămas definitivă) nu este aceeaşi cu suma de 225.900 RON plătită de pârâtă în luna februarie 2006 – valoarea nominală este aceeaşi, însă valoarea reală este mai mică, pârâtul fiind în acest fel lezat în dreptul său la recuperarea integrală a prejudiciului.
Nu este cerută, în această situaţie, analiza culpei debitorului, deoarece obligarea pârâtei la plata sumei datorate, în cuantum reactualizat până la data plăţii efective, nu constituie o manifestare a angajării răspunderii debitorului, ci doar garantarea reparării integrale a prejudiciului. Cu alte cuvinte, chiar dacă plata ar fi fost făcută de debitor cu întârziere din considerente cu totul neimputabile debitorului, acesta tot ar fi fost obligat la plata debitului în cuantumul său reactualizat.
În cazul în care culpa pentru plata cu întârziere ar fi lipsit, debitorul nu ar mai fi putut fi obligat la plata dobânzii legale, care reprezintă întinderea pe care legiuitorul (art. 1088 C. civ.) a dat-o prejudiciului cauzat prin neplata unei sume de bani (lipsa folosinţei sumei de bani).
Reclamantul a depus modul de calcul al pretenţiilor sale constând în actualizarea în raport de inflaţie a despăgubirilor nete de 2.259.900.000 ROL. Pârâta nu a contestat modul de calcul al pretenţiilor în nici o privinţă (cuantum al sumei, perioada de referinţă, coeficienţi aplicaţi).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel, pârâta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanţa nu a menţionat temeiurile de drept pe care îşi întemeiază soluţia, hotărârea nefiind motivată, că pentru întârzierea în executarea unei obligaţii comerciale băneşti debitorul datorează dobânzi conform art. 43 C. Com., debitorul fiind de drept în întârziere din momentul în care obligaţia devine exigibilă, că nu se poate reţine vinovăţia băncii pentru neplata sumei de 225.900 RON, întrucât intimatul-reclamant nu a făcut dovada că ar fi solicitat la data rămânerii definitive, punerea în executare a Sentinţei nr. 6157 din 11 mai 2004.
S-a mai arătat că valoarea efectivă a sumei de 225.900 RON la data rămânerii definitive a hotărârii - 24 februarie 2005 şi respectiv valoarea acesteia în luna februarie 2006, nu a fost modificată în mod considerabil, întrucât rata inflaţiei nu a înregistrat modificări semnificative, astfel că instanţa a acordat mai mult decât s-ar fi cuvenit, calculul inflaţiei fiind aplicat din luna noiembrie 2001, când intimatul reclamant a fost revocat din funcţie, dar a contestat măsura în instanţă la data de 17 iulie 2003. Pentru perioada cuprinsă între data revocării din funcţie - noiembrie 2001 şi 24 februarie 2005, Banca nu poate fi obligată la actualizarea sumei, deoarece nu poate fi dovedită vinovăţia sa.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În cuprinsul hotărârii atacate instanţa de fond a expus pe larg motivele de fapt pentru care a admis acţiunea şi făcut trimitere la textele de lege pe care se sprijină soluţia adoptată.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că nu este necesară analiza culpei debitorului, plata sumei în cuantum actualizat până la data plăţii efective reprezentând o garanţie a reparării integrale a prejudiciului, indiferent dacă motivele pentru care debitorul a plătit cu întârziere îi sunt sau nu imputabile.
Acest aspect a fost stabilit, de altfel, cu putere de lucru judecat prin Decizia comercială nr. 481 din 13 noiembrie 2008 pronunţată în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că despăgubirile se solicită a fi acordate prin aplicarea la suma prestabilită a procentelor corespunzătoare indicelui de inflaţie, operaţiunea de actualizare fiind una de aducere la zi a debitului principal (damnum emergens) pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor, în nici un caz neputând fi asimilată acţiunii în daune, cu titlu de lucrum cessans.
Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că textul art. 3712 C.proc.civ. reglementează distinct chestiunea dobânzilor şi penalităţilor, pe de o parte, şi chestiunea actualizării valorii obligaţiei principale – pe de altă parte, făcând între aceste părţi ale prejudiciului (devenit creanţă în faza de executare) o demarcaţie neechivocă, că nici o dispoziţie legală nu îl obligă pe titularul unei cereri în pretenţii având ca obiect acoperirea unui prejudiciu, să solicite şi actualizarea sumei, potrivit art. 3712 alin. (3) C.proc.civ. reclamantul având dreptul a solicita aceasta chiar în faza executării silite.
Pe de altă parte, executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă generală, de bunăvoie, prin plată.
Prin urmare, în calitate de parte în cauza soluţionată prin Sentinţa comercială nr. 6157 din 11 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 12795/2003, apelanta avea obligaţia de a efectua plata sumei de 225.900 RON, de bunăvoie.
Este evident faptul că intimatul-reclamant nu ar fi învestit instanţa cu cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză, dacă apelanta ar fi achitat suma de 225.900 RON la data de 9 noiembrie 2001. În acest sens, prin Decizia comercială nr. 481 din 13 noiembrie 2008 s-a stabilit în mod irevocabil că prescripţia a început să curgă la 9 noiembrie 2001, cursul acesteia fiind întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. 12795/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la 17 iulie 2003, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Întrucât cererea a fost admisă în mod irevocabil, o nouă prescripţie a început să curgă în condiţiile art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la momentul când Sentinţa comercială nr. 6157 din 14 mai 2004 a devenit definitivă – 24 februarie 2005.
Având în vedere cele arătate mai sus şi reţinute cu autoritate de lucru judecat prin Decizia curţii susmenţionată, rezultă că referirile apelantei la „obligaţiile comerciale" şi „dobânzile datorate" din cererea de apel sunt nepertinente şi străine de cererea dedusă judecăţii.
Curtea a mai reţinut că apelanta nu a contestat modul de calcul prezentat de către intimatul reclamant la instanţa de fond, iar pe de altă parte, perioada avută în vedere este noiembrie 2001-februarie 2006, nu astfel cum se susţine prin cererea de apel, respectiv februarie 2005-februarie 2006.
În consecinţă, prin Decizia comercială nr. 510 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC C.B. SA BucureştI.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.B. SA Bucureşti, în temeiul motivului de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată în sensul respingerii acţiunii.
Prin criticile invocate, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat la a face o simplă înşiruire a situaţiei de fapt, fără a prezenta temeiurile de drept, pe care se întemeiază convingerea instanţei.
De asemenea, curtea de apel nu a luat în considerare nici motivul de apel referitor la dobânzile datorate în cazul obligaţiei comerciale. Astfel, regula curgerii dobânzilor este reprezentată de art. 43 C. com., iar pentru a ne afla în situaţia curgerii de drept a dobânzilor trebuie să fie întrunite anumite condiţii şi anume obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani, să fie lichidă şi exigibilă. Instanţa de apel nu a observat că toate aceste condiţii sunt întrunite de obligaţiile stabilite în sarcina SC C.B. SA prin art. 14 al contractului de administrare. În schimb instanţa de apel a invocat o decizie pronunţată de către o altă instanţă într-o altă speţă, ceea ce nu constituie izvor de drept.
În concluzie, apreciază că aceste aspecte echivalează cu nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Dintr-un alt punct de vedere arată că instanţa de apel nu poate reţine vinovăţia pârâtei, atât timp cât nu a fost făcută dovada faptului că reclamantul ar fi solicitat punerea în executare a Hotărârii comerciale nr. 6157 din 11 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În ceea ce priveşte suma acordată de către instanţă, susţine că în mod nelegal instanţa a aplicat rata inflaţiei din noiembrie 2001, dată la care reclamantul a fost revocat din funcţie.
Recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că în raport de criticile formulate, se impune examinarea cererii de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a pus în discuţie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin trimiterea la art. 261 C. proc. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele prezentate, nemotivarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, critică care a fost găsită neîntemeiată de către instanţa de apel.
Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel a stabilit că sentinţa de fond nu este susceptibilă de critică în raport de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Cu referire la invocarea acestui motiv, Înalta Curte reţine că argumentaţia instanţei de apel este corectă, în sensul că verificarea îndeplinirii cerinţei motivării constă în verificarea existenţei, iar nu a fondului motivării.
În consecinţă, critica evocată nu va fi reţinută.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta a pus în discuţie chestiunea culpei, apreciind că pentru plata cu întârziere este necesară îndeplinirea acestei condiţii, în persoana societăţii pârâte.
Critica este nefondată.
Prin acţiunea de faţă se solicită a fi acordate despăgubiri, în sensul aplicării la suma prestabilită a procentelor corespunzătoare indicelui de inflaţie, cel răspunzător fiind obligat la acoperirea prejudiciului efectiv. În speţa de faţă, prejudiciul efectiv, în sensul de damnum emergens reprezintă suma de bani care să asigure reparaţia echitabilă a prejudiciului recunoscut deja printr-o hotărâre irevocabilă.
Având în vedere aceste precizări, prin intermediul acţiunii de faţă nu se solicită daune cu titlu de lucrum cessans,pentru a ne afla în sfera răspunderii delictuale, pentru incidenţa căreia este necesară existenţa culpei debitorului.
În aceste condiţii, susţinerile recurentei privind culpa reclamantului, care trebuia să solicite punerea în executare a Sentinţei comerciale nr. 6157 din 11 mai 2004, nu pot fi primite, având în vedere faptul că executarea obligaţiilor se face de către debitor, ca regulă generală, prin plată, de bunăvoie.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, un argument în sprijinul acestor afirmaţii, îl reprezintă dispoziţiile art. 3712 C. proc. civ., care permit creditorului să solicite şi actualizarea sumei, chiar în faza executării silite.
Critica privind modului de calcul al sumei actualizate şi perioada avută în vedere, nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, întrucât reprezintă o critică de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, care nu poate face obiect de analiză în această fază procesuală.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.B. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 510 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 1795/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1797/2011. Comercial → |
|---|
