ICCJ. Decizia nr. 1797/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1797/2011

Dosar nr. 931/1/2011

Şedinţa publică din 10 mai 2011

Asupra recursului de faţă:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4106/105/2007, reclamanta SC P.T.R. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA obligarea acesteia la plata sumei de 1.884.657,562 RON reprezentând prejudiciu patrimonial şi 324.007,65 RON dobândă legală aferentă prejudiciului calculată până la data de 25 iunie 2007 .

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în anul 2004 G.P. Italia - care deţinea în România o filială respectiv SC P.R.C.S. SA - a decis realizarea unei noi investiţii majore, prin constituirea în regim „green field" a unei fabrici de anvelope.

S-a susţinut că în urma realizării mai multor studii de piaţă s-a decis achiziţionarea unui teren în suprafaţă de 394.558,51 m2, solicitându-se în prealabil de către Primăria Slatina emiterea unui certificat de urbanism, care să ateste regimul juridic, economic şi tehnic al terenului, pentru a se putea verifica dacă acesta corespunde scopului construirii unei fabrici de anvelope.

Prin Certificatul de urbanism nr. 939 din 13 octombrie 2004, Primăria Slatina a informat solicitantul cu privire la relaţiile cerute, urmând ca acesta să obţină datele tuturor operatorilor şi autorităţilor competente, în vederea obţinerii documentaţiei necesare autorizaţiei de construcţie printre care şi pârâtei SC C. SA.

A învederat reclamanta că în urma acestei verificări, la data de 22 octombrie 2004, SC P.R.C.S. SA a cumpărat terenul în cauză, investiţie ce urma a se realiza în două etape majore şi anume pregătirea terenului prin sistematizarea lui pe verticală, nivelarea acestuia şi realizarea platformei de beton ce constituia fundaţia viitoarei fabrici şi în final construcţia propriu-zisă a fabricii.

În ceea ce priveşte realizarea primei etape, a arătat reclamanta că prin Avizul nr. 635 din12 noiembrie 2004 pârâta SC C. SA. prin Regionala Argeş a avizat favorabil lucrările de amenajare a platformei, constatându-se că „lucrarea precizată nu afectează Sistemul Naţional de Transport Ţiţei, Gazolină, Etan şi Condensat".

A menţionat reclamanta că în perioada de referinţă 31 ianuarie 2004 şi 10 mai 2005 (perioada producerii prejudiciului) pârâta SC C. SA care în baza Ordinului nr. 35/2004 deţinea calitatea de unic transportator prin conducte, atât pentru ţiţei, cât şi pentru produse petroliere (benzină şi motorină) nu a informat investitorul că terenul achiziţionat era subtraversat de o conductă magistrală de transport motorină, conductă care la acea vreme era exploatată exclusiv de către SC C. SA.

 Reclamanta a arătat că a luat cunoştinţă de existenţa conductei magistrale de transport motorină în cursul lunii martie 2005, în timpul executării lucrărilor, după ce în prealabil a fost obţinută Autorizaţia nr. 632 din 6 decembrie 2004 pentru efectuarea lucrărilor de „sistematizare verticală, nivelare platformă pentru Fabrica de cauciucuri" conform OUG nr. 939/2004 şi după preluarea investiţiei la data de 21 decembrie 2004, de către nou înfiinţata filială SC P.T.R. SRL (reclamanta din prezenta cauză) şi implicit a terenului în discuţie, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5912 din 21 decembrie 2004 de BNP R.R. - Slatina.

A mai arătat reclamanta că în urma descoperirii acestei stări de fapt, necunoscută nici investitorului iniţial, deşi s-au efectuat toate investigaţiile necesare înaintea cumpărării terenului, având în vedere cheltuielile deja efectuate constând în achiziţionarea terenului, încheierea contractelor de antrepriză, de management al proiectului etc. precum şi interesul la nivel de grup al construirii în termenul prestabilit a unei noi fabrici de anvelope, s-a decis continuarea investiţiei şi devierea conductei de transport produse petroliere.

Cu privire la acest din urmă aspect al devierii conductei a menţionat reclamanta că deşi pârâta care era singura vinovată de situaţia creată, a acceptat doar varianta devierii conductei pe cheltuiala propusă investitorului cu executantul agreat - SC I. SA, sens în care la data de 5 aprilie 2005 s-a încheiat cu acesta Contractul de antrepriză nr. 56, întocmindu-se Proiectul nr. 3710/2005, fiind necesară devierea unui tronson de conducte cu lungimea de 1,175 km şi că lucrările au fost finalizate la data de 31 mai 2005, preţul contractului în sumă de 305.000 euro fiind plătit integral de către investitorul SC P.T.R. SRL, că au fost angajate costuri suplimentare pentru servicii de proiectare şi supervizare prestate de societatea SC T.M.G.S.R. SRL în legătură cu devierea conductei - în valoare de 75.000 euro conform facturii nr. 872.205 din 30 iunie 2005, sumă actualizată conform extrasului de cont nr. 187 din 30 septembrie 2005.

A mai apreciat reclamanta că alături de aceste costuri suplimentare şi neprevăzute prejudiciul s-a mărit şi prin pierderea suprafeţei de teren proprietatea sa care, în urma devierii a fost afectată exclusiv acestei conducte, astfel încât terenul ce nu poate fi utilizat este de aproximativ 22.000 m2, valoarea acestuia ridicându-se la 80.960 euro (valoarea 1m2 la momentul cumpărării fiind de 3,68 euro).

Invocând dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. reclamanta a solicitat instituirea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul constând în cele menţionate anterior, la care se adaugă dobânda legală aferentă, datorată conform OG nr. 9/2000 şi art. 1088 C. civ., având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului.

În privinţa faptei ilicite a pârâtei, a apreciat reclamanta că aceasta constă în încălcarea obligaţiei legale: de a marca existenţa şi traseul conductei prin plăcuţe indicatoare de teren – obligaţie ce rezultă din Legea petrolului nr. 238/2004, din Ordinul Ministerului Industriei şi Resurselor nr. 371/2002 modificat prin Ordinul nr. 806/2004 şi Ordinul Ministerului Economiei şi Comerţului nr. 47/2003 şi care nu a fost respectată, începând cu data la care a devenit transportator unic, de a informa autorităţile locale despre existenţa şi traseul conductei de transport motorină ce subtraversa terenul – obligaţie reglementată conform art. 7 şi art. 10 din Ordinul Ministerului Economiei şi Comerţului nr. 47/2003, şi cu titlu de principiu prin Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, de a informa solicitantul avizului cu privire la existenţa şi traseul conductei de transport motorină, cu ocazia emiterii Avizului favorabil nr. 635 din 12 noiembrie 2004.

În privinţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, învederează reclamanta că în măsura în care pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale, investitorul nu ar fi ajuns să suporte costurile legale de deviere a conductei, deoarece nu ar fi achiziţionat acest teren şi în ceea ce priveşte elementul de vinovăţie a apreciat că pârâta fiind o societate specializată în domeniul transportului petrolului, cu atribuţii legate expres de acest domeniu, omisiunea de a se conforma obligaţiilor legale amintite reprezintă o dovadă de culpă gravă.

După efectuarea raportului de expertiză topo, reclamanta şi-a precizat valoarea pretenţiilor.

Prin Sentinţa nr. 127 din 21 aprilie 2009 Tribunalul Prahova a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC P.T.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.871.534,49 RON prejudiciu material, 576.382,99 RON dobândă legală aferentă debitului pentru perioada 31 mai 2005 - 11 februarie 2009 şi să plătească reclamantei suma de 31.007,53 RON taxa de timbru, 600 RON onorariu expert şi 40.477,43 RON onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că la nivelul anului 2004, ca urmare a hotărârii G.P. Italia de a realiza o investiţie în România, filiala SC P.R.C.S. SA a procedat la achiziţionarea unui teren în suprafaţă de 394.558,51 m2 , după ce în prealabil, în cadrul investigaţiilor cu privire la teren, prin Certificatul de urbanism nr. 939 din 13 octombrie 2004 emis de Primăria Slatina a fost înştiinţată că terenul îndeplinea condiţiile tehnice, economice şi juridice pentru realizarea investiţiei.

Din conţinutul certificatului de urbanism – pct. 4 rezultă că pentru obţinerea autorizaţiei de construire, solicitantul trebuie să prezinte printre altele dovada proprietăţii terenului şi o serie de avize printre care şi cel aparţinând SC C. SA. La data 22 octombrie 2004 SC P.R.C.S. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5705/2004 de BNP R.B., a achiziţionat terenul în discuţie, iar prin Avizul nr. 635 din 12 noiembrie 2004 pârâta SC C. SA prin regionala Argeş a avizat favorabil lucrările de amenajare şi sistematizare a platformei, constatându-se că acestea nu afectează sistemul naţional de transport ţiţei, gazolină, etan şi condensat.

Ulterior, prin Contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5912 din 21 decembrie 2004 de BNP R.R., cumpărătorul iniţial SC P.R.C.S. SA a vândut nou înfiinţatei SC P.T.R. SRL (reclamanta în cauză), terenul în discuţie, astfel încât potrivit hotărârii G.P. Italia investiţia urma a fi efectuată de către noul achizitor.

Cu ocazia demarării lucrărilor s-a constatat că terenul era subtraversat de o conductă magistrală de transport motorină, fapt necunoscut de către primul cumpărător, cât şi de către reclamantă şi în consecinţă, pentru continuarea investiţiei au fost necesare lucrări de deviere a conductei de transport motorină, ce au impus efectuarea de cheltuieli suplimentare, constând în încheierea contractului de antrepriză nr. 56 din 5 aprilie 2005 cu SC I. SA, cât şi costuri generale de servicii de proiectare şi supervizare efectuate de SC T.M.G.S.R. SRL

Tribunalul a reţinut că la nivelul perioadei de referinţă, în temeiul OG 35/2004 pârâta deţinea calitatea de unic operator, având astfel o serie de obligaţii aferente scopului dat prin actul normativ menţionat şi a cenzurat apărarea acesteia, legată de faptul că ar fi dobândit calitatea de operator al sistemului naţional de transport produse petroliere în baza Protocolului încheiat la 22 octombrie 2004 cu SC P. SA (concomitent cu achiziţionarea terenului de către investitorul iniţial), şi că astfel pretinsele fapte ilicite din perioada anterioară acestei fapte nu îi sunt imputabile.

Astfel, instanţa a reţinut că obligaţiile SC C. SA aferente preluării noului sistem de transport au fost dobândite în baza OG 35/2004, începând cu data de 3 februarie 2004 şi nicidecum în baza Protocolului de predare-primire ce trebuia încheiat în termen de 30 zile, conform ordonanţei menţionate.

De altfel, din ansamblul actelor normative menţionate de reclamantă – Ordinul Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 371/2002, Ordinul Ministrului Economiei şi Comerţului nr. 47/2003, Legea petrolului nr. 238/2004 cât şi Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, Tribunalul a reţinut că, pârâta, în calitate de unic operator, avea obligaţia de a marca existenţa şi traseul conductei de motorină prin plăcuţe indicatoare, de a informa autorităţile locale despre existenţa şi traseul conductei şi de a acorda solicitantului avizului informaţiile necesare.

Tribunalul a înlăturat ca lipsită de relevanţă apărarea subsidiară a pârâtei şi anume că obligaţia de a marca traseul unei conducte este reglementată în scop tehnic şi nu informativ, în sensul de a fi adusă la cunoştinţa publică prin montarea plăcuţelor indicatoare, întrucât nerespectarea acesteia nu trebuie privită doar în mod individual, ci alăturat celorlalte două obligaţii menţionate. Ele au generat imposibilitatea reclamantei de a cunoaşte existenţa unui impediment în realizarea programului de investiţii şi a posibilităţii de a opta, în sensul renunţării la investiţie .

Tribunalul a cenzurat totodată şi apărarea potrivit căreia reclamanta ar fi trebuit să dea dovadă de maximă diligenţă anterior achiziţionării terenului şi să apeleze la specialişti care, în urma analizării situaţiei de la faţa locului, ar fi tras concluziile reale.

Astfel s-a reţinut de către instanţă că reclamanta supunându-se dispoziţiilor legii s-a adresat, în scopul obţinerii certificatului de urbanism, autorităţilor locale, în privinţa cărora există o prezumţie legală de cunoaştere a regimului juridic, economic şi tehnic a imobilelor aflate în raza de autoritate . Mai mult, achizitorul iniţial conformându-se cerinţelor prevăzute de Certificatul de urbanism nr. 939 din 13 octombrie 2007 s-a adresat pentru eliberarea avizelor necesare trimiterii autorizaţiei de construire pentru prima etapă a investiţiei pârâtei SC C. SA Regionala Argeş, răspunsul dat conţinând avizul favorabil, precizându-se că lucrarea nu afectează Sistemul Naţional de Transport Ţiţei, Gazolină, Etan şi Condensat, fără a se face vorbire de existenţa unei conducte petroliere.

Instanţa a constatat ca lipsit de relevanţă faptul că reclamanta s-a adresat greşit regionalei Argeş şi nu sediului central al pârâtei şi în consecinţă răspunsul a fost dat doar în limitele competenţei regionale, deoarece solicitarea reclamantei avea un caracter generic, iar obligaţia emitentului în speţă constă în aceea de a pune la dispoziţia solicitantului toate informaţiile necesare.

În acest context, este greu de conceput că regionala Argeş, structură a pârâtei, nu avea informaţii despre traseul conductei de transport produse petroliere şi drept consecinţă exista posibilitatea ca amplasamentul lucrărilor propus să se afle în zona de protecţie şi siguranţă a conductei, caz în care documentaţia pentru obţinerea avizului trebuia în mod legal trimisă la sediul central.

Aşadar, nerespectarea acestor obligaţii de informare, în opinia instanţei a reprezentat fapta ilicită de neinformare, prin omisiune.

Tribunalul a reţinut în privinţa prejudiciului încercat de reclamantă, că acesta constă tocmai în cheltuielile suplimentare, necesitate de realizarea lucrărilor de deviere, cât şi în imposibilitatea utilizării unei suprafeţe de teren de câte 5 metri de o parte şi de alta a axului conductei ce subtraversează proprietatea reclamantei, cuantumul prejudiciului efectiv cât şi a beneficiului nerealizat indicat prin cererea precizatoare, nefiind contestat de către pârâtă. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu în cauză a constat în aceea că dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de informare, cel puţin într-una din cele trei forme, reclamanta ar fi avut posibilitatea de a renunţa la achiziţionarea terenului sau la demararea lucrărilor de investiţie.

În final, din ansamblul probelor administrate în cauză şi a situaţiei de fapt reţinute, instanţa de fond a apreciat ca fiind dovedit şi elementul de vinovăţie constând în omisiunea pârâtei, ca şi societate specializată în domeniul transportului petrolului, cu atribuţii exprese de a se conforma dispoziţiilor legale.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel SC C. SA, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte natura juridică a litigiului, necompetenţa materială a primei instanţe, prescripţia dreptului material la acţiune şi neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În privinţa naturii juridice a litigiului s-a susţinut că litigiul intră în sfera de reglementare a contenciosului administrativ, în condiţiile în care despăgubirile au fost solicitate ca urmare a emiterii Avizului nr. 635 din 12 noiembrie 2004 emis de SC C. SA, invocându-se o vătămare cauzată de pârâtă prin acest act administrativ.

S-a arătat în continuare că SC C. SA este autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, deoarece este persoană juridică de drept privat autorizată să presteze un serviciu public, respectiv serviciul public naţional de transport prin conducte a ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului şi, la momentul emiterii avizului a produselor petroliere, între care şi motorina.

În susţinerea acestui motiv de apel s-a prezentat şi modalitatea de înfiinţare a societăţii, divizarea acesteia şi reorganizarea.

S-a arătat că Avizul nr. 635 din 12 noiembrie 2004 emis de SC C. SA, Regionala Argeş, este un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c), al Legii nr. 554/2004, respectiv act unilateral cu caracter unilateral sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, care a dat naştere, a modificat sau a stins raporturi juridice.

În acest context s-a solicitat a se constata că litigiul aparţine sferei contenciosului administrativ, solicitându-se a se constata necompetenţa materială a primei instanţe şi prescripţia dreptului material la acţiune.

O altă critică formulată de apelantă se referă la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În susţinerea acestui motiv de apel, s-a arătat că instanţa de fond, în mod eronat a preluat o serie de afirmaţii ale reclamantului, nesusţinute de nici o probă aflată la dosar, contestându-se declaraţia martorului şi cuprinsul avizului nr. 635 din 12 noiembrie 2004, care nu fac dovada motivării din considerente.

S-a arătat de asemenea că instanţa a făcut abstracţie de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, care revine vânzătorului din cele două contracte de vânzare cumpărare, vânzătorii fiind în realitate chemaţi să răspundă pentru pagubele cauzate reclamantei cumpărătoare.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a apreciat că în mod eronat s-a reţinut că aceasta constă într-o pretinsă încălcare, care ar fi avut drept efect lipsirea reclamantei de posibilitatea de a se informa asupra situaţiei conductelor care subtraversează terenul pe care acesta intenţiona să construiască o fabrică de anvelope, şi, ca urmare, inducerea în eroare a acesteia, cu privire la regimul urbanistic al terenului.

În speţă s-a reţinut că fapta ilicită ar consta într-o serie de omisiuni.

În privinţa încălcării unei pretinse obligaţii de a marca existenţa şi traseul conductei, s-a arătat că, din examinarea Ordinului nr. 371/2002 nu reiese că obligaţia de marcare revine operatorului conductei, cu atât mai mult cu cât s-a dispus ca plăcuţele indicatoare care au trasat traseul conductei să fie montate în acelaşi timp cu conducta, scopul edictării acestor dispoziţii legale fiind mai mult tehnic, iar nu informativ, instanţa considerând în mod greşit nerelevantă această apărare, învederându-se şi că nu s-a făcut dovada lipsei plăcuţelor indicatoare la momentul achiziţionării terenului.

Apelanta pârâtă a susţinut că intimata reclamantă nu a dovedit că anterior achiziţionării terenului s-ar fi adresat unor specialişti care, în urma analizării situaţiei de la faţa locului, ar fi tras concluzia că terenul este liber în subteran.

În raport de momentul preluării de către SC C. SA a activităţii de administrare a conductelor de motorină, aceasta nu a avut în mod practic timpul necesar inspectării conductelor şi marcării traseului acestora, întrucât vânzarea terenului de către proprietarul iniţial şi luarea deciziei SC P.T.R. SRL de investire pe terenul respectiv, în vederea construirii fabricii de anvelope, a avut loc în luna octombrie 2004, dată la care abia se încheiaseră acordurile de predare primire a patrimoniului SC P. SA. către SC C. SA. .

Pentru a fi utile în luarea unei decizii obiective, cu privire la achiziţionarea unui teren şi proiectarea investiţiei, demersurile pentru determinarea situaţiei juridice a terenului ar fi trebuit efectuate anterior planificării investiţiei, astfel că este lipsit de relevanţă transferul de proprietate intervenit la 21 decembrie 2004, între reclamanta SC P.T.R. SRL şi SC P.R.C.S. SA., deoarece pe de o parte, la data achiziţionării terenului de către reclamantă investiţia era deja proiectată, iar pe de altă parte, reclamanta nu a efectuat nici un fel de demersuri proprii, distincte de demersurile antecesoarei sale - SC P.R.C.S. SA pentru a se informa cu privire la situaţia juridică a terenului.

În privinţa obligaţiei de a informa autorităţile locale, despre existenţa şi traseul conductei de transport motorină, s-a reţinut că s-a dovedit de către reclamantă că această procedură a fost îndeplinită şi mai mult decât atât, termenul nu era împlinit la data eliberării avizului.

A susţinut apelanta că în privinţa încălcării obligaţiei de a informa solicitantul avizului cu privire la existenţa şi traseul conductei de transport motorină, nu există obligaţie legală stabilită în sarcina SC C. SA, de informare cu privire la sistemele pe care le administrează, existând doar obligaţia de a emite avizul favorabil cu / fără condiţii, sau a unui aviz nefavorabil.

Solicitarea emiterii avizului a fost înregistrată de reclamantă şi se referea numai la avizarea, favorabilă, din punct de vedere al afectării sistemului naţional de transport ţiţei-gazolină-etan, avizul emis fiind complet din punct de vedere al competenţelor unităţii care la emis.

S-a concluzionat că nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale, întrucât SC C. SA nu era obligată să furnizeze vreo informaţie, în lipsa unei cereri formulate de către solicitant, fie direct la sediul central, fie la o structură teritorială a sa, competentă în emiterea avizelor aferente sistemului naţional de transport al produselor petroliere, structură care în urma sesizării imposibilităţii emiterii unui aviz favorabil, să transmită documentaţia primită în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din procedura aprobată prin Ordinul nr. 47/2003 structurii centrale, întrucât structura centrală nu a fost sesizată cu nici o astfel de sesizare.

S-a arătat că potrivit art. 18 din procedura aprobată prin Ordinul nr. 47/2003, în situaţia în care amplasamentul lucrărilor propuse nu se află în zona de siguranţă, ori în zona de protecţie a obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, avizul va fi emis de către structurile teritoriale ale operatorului.

Din cuprinsul textelor de lege incidente şi a probelor administrate a rezultat că reprezentantul SC P.C.S. SA, solicitant al avizului la punctul de lucru de la P.L., a fost informat încă din 12 noiembrie 2004 asupra caracterului incomplet al avizului emis şi totodată asupra necesităţii completării acestuia şi din punct de vedere al sistemului de transport al produselor petroliere, fiind îndrumat în mod corect în ceea ce priveşte competenţa structurilor SC C. SA în emiterea avizelor favorabile celor două sisteme administrate de acesta.

Prin Decizia nr. 156 din 3 decembrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti, arespins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC C. SA în contradictoriu cu intimata reclamantă SC P.T.R. SRL.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut că litigiul nu intră în sfera de aplicare a contenciosului administrativ, deoarece intimata reclamantă nu a invocat nelegalitatea sau nulitatea avizului nr. 635 din 12 noiembrie 2004 şi al SC C. SA şi nici nu a solicitat anularea acestuia, prejudiciul intimatei reclamante nefiind generat de acest act administrativ, ci de întregul complex de acte materiale constând în principal în omisiunea apelantei pârâte de a informa intimata cu privire la existenţa reţelelor de transport, litigiul având natură comercială.

Curtea a înlăturat susţinerea apelantei privind neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii sale civile delictuale, deoarece apelanta şi-a încălcat obligaţia de marcare a traseului conductei, considerându-se nefondată susţinerea acesteia privind nedovedirea, de către intimată a lipsei plăcuţelor indicatoare, întrucât apelanta era cea care trebuia să facă dovada montării şi prezenţei respectivelor plăcuţe, împrejurarea că a comunicat Primăriei traseul conductei neputând-o exonera de obligaţia de a informa intimata cu privire la acest traseu, prin avizul emis.

Instanţa de apel a apreciat că expertiza întocmită în cauză dovedeşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită a apelantei, de omisiune a marcării traseului conductei şi a informării intimatei cu privire la acest traseu, aceasta din urmă nefiind împiedicată de a executa proiectul pentru care a dobândit terenul, ca urmare a avizului favorabil emis de apelantă.

Prin Decizia nr. 2609 din 6 iulie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Comercială, a admis recursul pârâtei SC C. SA Ploieşti, a casat Decizia nr. 156 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a constatat că sunt nefondate criticile recurentei SC C. SA care vizau natura de contencios administrativ a litigiului dedus judecăţii, deoarece acesta are ca obiect despăgubiri solicitate de intimata reclamantă, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. şi nu ca urmare a emiterii avizului 635 din 12 noiembrie 2004, de către apelanta pârâtă, acesta neavând natura unui act administrativ, ci a unei operaţiuni administrative prealabile emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire solicitate de intimată, în speţă nesolicitându-se niciodată anularea respectivului aviz, de către intimata reclamantă, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că litigiul are natură comercială.

Curtea a apreciat însă că Decizia instanţei de apel nu a răspuns într-un mod satisfăcător criticilor apelantei pârâte, care vizau neîntrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei reclamante, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar, situaţie ce echivalează cu soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul pârâtei şi s-a casat cauza, cu trimitere spre rejudecare, pentru a se analiza şi a se răspunde motivelor de recurs care privesc antrenarea răspunderii civile delictuale a apelantei pârâte.

Pe linia deciziei de casare, la termenul de judecată din 17 noiembrie 2010, părţile prin apărători, au pus concluzii cu privire la lipsa/existenţa condiţiilor legale de angajare a răspunderii civile delictuale a apelantei pârâte, pentru prejudiciul reclamat de intimată.

Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de apel, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 2609 din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat irevocabil criticile apelantei pârâte SC C. SA Ploieşti, care vizau natura de contencios administrativ a prezentului litigiu, instanţa de recurs constatând că acesta are natură comercială şi drept urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în baza cărora apelanta pârâtă a invocat excepţia de prescriere a acţiunii în dezdăunare promovată de intimata reclamantă.

Singura problemă de rezolvat, rămasă în sarcina instanţei de apel, este analiza îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor legale de atragere a răspunderii civile delictuale a apelantei pârâte pentru prejudiciul invocat de intimata reclamantă.

Cu privire la fapta ilicită şi vinovăţia apelante.

Apelanta pârâtă a arătat că nu se poate reţine în sarcina sa săvârşirea unei fapte ilicite, constând în încălcarea unei pretinse obligaţii de a marca existenţa şi traseul conductei, sau a obligaţiei de a informa autorităţile locale sau solicitantul avizului, respectiv intimata, despre existenţa şi traseul conductei de transport motorină, neexistând vinovăţie sub aceste aspecte.

Afirmaţiile apelantei sunt contrazise de probatoriile administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente.

La sfârşitul anului 2004, când s-a produs situaţia generatoare a prezentului litigiu, apelanta pârâtă SC C. SA era unic operator al Sistemului Naţional de Transport al Ţiţeiului, Gazolinei, Condensatului, cât şi al Sistemului Naţional de Transport Produse Petroliere, astfel că în speţă erau incidente dispoziţiile art. 1 al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 216/2000 potrivit căruia „conductele magistrale şi instalaţiile, echipamentele şi dotările anexe, aferente Sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, care au fost trecute în patrimoniul SC C. SA prin HG nr. 1213/1990 privind înfiinţarea acesteia, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului şi fac parte din domeniul public de interes naţional", art. 6 din acest act normativ prevăzând că „până la aprobarea, în condiţiile legii, a acordului petrolier de concesionare a activităţii de exploatare a sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, inclusiv a conductelor magistrale şi instalaţiilor şi echipamentelor anexe, SC C. SA Ploieşti, va păstra bunurile menţionate la art. 1 (inclusiv conductele magistrale, instalaţiile – nota instanţei) cu diligenţa unui bun proprietar şi va asigura utilizarea normală a acestora".

Conform art. 2 din OG nr. 35/2004 privind unele măsuri de unificare a activităţii de transport al ţiţeiului şi produselor petroliere, aprobată prin Legea nr. 166/2004, ulterior abrogată prin OG nr. 37/2005, „bunurile proprietatea SC P. SA Ploieşti, care concurau la desfăşurarea activităţii de transport produse petroliere, motorină şi benzină prin conducte au fost trecute fără plată, pe bază de Protocol încheiat între părţi, din patrimoniul acestei societăţi, în patrimoniul SC C. SA Ploieşti, alin. (3) din acest text prevăzând că această din urmă societate – apelanta pârâtă din prezentul proces, îndeplineşte, în urma unificării activităţii, funcţia de transportator unic prin conductă a ţiţeiului şi produselor petroliere, Ordonanţa intrând în vigoare la 2 februarie 2004, după 3 zile de la publicare în M. Of. nr. 91/ 31.01.2004 şi producându-şi efectele până la 14 mai 2005, când a fost abrogată prin OUG nr. 37/2005, activitatea de unic transportator prin conducte a produselor petroliere, fiind din nou preluată de SC P. SA de la această dată, în această perioadă cuprinsă între 2 februarie 2004 şi 14 mai 2005, producându-se prejudiciul reclamat de intimata SC P.

Pentru asigurarea întreţinerii Sistemului Naţional de Transport al Petrolului şi pentru eliminarea apariţiei posibilelor pericole în exploatarea acestuia, prin art. 25 alin (1) – (3), din Legea petrolului nr. 238/2004 s-au instituit zone de protecţie şi siguranţă, determinate conform Normativelor şi prescripţiilor tehnice specifice, aprobate de autoritatea competentă, alin. (3) din acest text prevăzând expres că „asupra terenurilor aflate în proprietatea părţilor, cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, se stabileşte drept de servitute legală".

Prin Ordinul Ministerului Industriei şi Resurselor nr. 371/2002, modificat prin Ordinul nr. 806/2004 – Anexa 1 pct. 6, a fost definit Sistemul Naţional de Transport prin conducte, al produselor petroliere, ca fiind reprezentat de totalitatea conductelor magistrale care asigură colectarea benzinei, benzinei de piroliză, motorinei şi combustibilului lichid uşor din perimetrele rafinăriilor şi din import şi dirijarea la unităţile consumatoare şi la export, inclusiv toate instalaţiile, echipamentele şi dotările acestora.

Actul normativ a definit zona de protecţie ca fiind suprafaţa delimitată de distanţa de protecţie a conductei pe ambele părţi de-a lungul acesteia, aceasta fiind de 5 metri de o parte şi de alta a axului conductei, iar zona de siguranţă, ca fiind suprafaţa delimitată ca fiind cea mai mare distanţă minimă de siguranţă a conductei, pe ambele părţi de-a lungul acesteia, aceasta fiind de 10 metri în cazul conductelor de transport motorină, conform tabelului de la Anexa 5/1, poziţia 9 a Ordinului nr. 371/2002.

Potrivit pct. 3 şi 4 din Anexa 3 a Ordinului nr. 371/2002, în zona de protecţie sunt interzise efectuarea oricăror lucrări de construcţii montaj, chiar cu caracter provizoriu, cu excepţia celor de deservire a conductei respective, montarea oricăror reţele electrice sau telefonice, cu excepţia celor de deservire a conductei şi plantarea culturilor cu rădăcini mai mari de 50 cm.

Conform Anexei 16, zona de protecţie a unei conducte trebuia înscrisă în mod obligatoriu pe plăcuţele indicatoare, care trebuiau să marcheze traseul conductei, obligaţie legală ce revenea apelantei pârâte SC C. SA, în calitate de unic transportator al produselor petroliere, la data achiziţionări terenului de către intimata SC P.T.R. SRL, aşa cum rezultă din Anexa 1.5 din Ordinul nr. 371/2002.

Apelanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, începând cu data la care a devenit transportator unic, lipsa oricăror marcaje de pe teren fiind una din cauzele care au generat confuzii cu privire la regimul tehnico-economic al terenului proprietatea intimatei, pentru care i s-a eliberat avizul favorabil nr. 635 din 12 noiembrie 2004,în baza căruia intimata a obţinut ulterior certificat de urbanism şi autorizaţie de construcţie pentru investiţia sa.

Fapta apelantei, constând în omisiunea de a nu-şi îndeplini o obligaţie legală de a face, reprezentată de montarea plăcuţelor indicatoare, privind existenţa şi traseul conductei respective, a generat situaţia litigioasă, deoarece, dacă intimata ar fi cunoscut că terenul pe care intenţiona să-l achiziţioneze este traversat de o conductă petrolieră, care făcea imposibilă executarea investiţiei pe care aceasta din urmă dorea să o realizeze, ar fi putut cumpăra un alt teren apt pentru construcţie.

 Potrivit art. 3 din Ordinul Ministerului Economiei şi Comerţului nr. 47/2002 pentru aprobarea procedurii de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, SC C. SA a fost desemnat ca operatorul sistemului naţional de transport ţiţei „cu atribuţii în dezvoltarea, exploatarea, întreţinerea, verificarea şi repararea obiectivelor/sistemelor care alcătuiesc infrastructura necesară alimentării cu ţiţei, gazolină, condensat, etan şi produse petroliere, precum şi cu gaze naturale, a consumatorilor finali", la data respectivă apelanta nefiind unic transportator, din acest motiv fiind menţionată numai calitatea sa de operator al sistemului naţional de transport ţiţei, alături de SC P. SA Ploieşti.

Prin OG nr. 35/2004, apelanta a dobândit calitatea de unic transportator prin conducte a produselor petroliere, ca urmare a transferării atribuţiilor deţinute în acest sens, de către SC P. SA, astfel că la data cumpărării terenului de către intimată şi a avizării autorizării investiţiei acesteia, apelanta SC C. SA era unicul transportator al Sistemului Naţional de Transport Ţiţei şi produse petroliere, dobândind şi toate obligaţiile legale prevăzute de Ordinul nr. 47/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului în sarcina operatorului acestui sistem.

Aşa cum s-a arătat deja, art. 6 alin. (2) din Ordinulnr. 47/2003 a instituit o obligaţie identică cu cea prevăzută în anexa 3 a Ordinului nr. 371/2002, în sensul că „obiectivele/sistemele din sectorul petrol şi gaze naturale se protejează în conformitate cu normativele tehnice în vigoare", însă apelanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, situaţie care a determinat inducerea în eroare a intimatei, cu privire la regimul juridic al terenului cumpărat dar şi a proprietarilor anteriori, astfel încât sunt nejustificate susţinerile din apel privind angajarea răspunderii acestora din urmă pentru evicţiune, întrucât nici ei nu au cunoscut, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de marcare a traseului conductei de către apelantă, că respectivul teren este subtraversat de conducta de motorină.

Împrejurarea că intimata nu a avut cunoştinţă de subtraversarea terenului de o conductă petrolieră, situaţie în care ar fi putut opta în sensul neachiziţionării respectivului teren, a fost dovedită cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, conform art. 46 C. com., respectiv depoziţia martorului F.M. şi a martorei C.L., care a arătat că „despre existenţa conductei am luat cunoştinţă de la un muncitor, care în timp ce buldozerele lucrau pe teren ne-a spus să oprim lucrările întrucât în subsol se afla o conductă; în urma săpăturilor a fost descoperită conducta şi imediat am informat conducerea societăţii la Milano. Arăt că aceste fapte se petreceau la începutul lunii martie (anul 2005- nota instanţei). Arăt că m-am prezentat imediat cu dosarul, care conţinea detalii cu traseul conductei şi investiţiile la obiectivul nostru şi o cerere prin care solicitam mutarea traseului conductei.

Rezultă cu certitudine că intimata reclamantă nu a cunoscut şi nu avea cum să cunoască existenţa unei conducte magistrale de motorină, în subteranul terenului cumpărat de ea la 22 octombrie 2004, în scopul realizării unei investiţii green - field, de aproape 200 milioane euro.

Încercarea apelantei de a deplasa sarcina probei către intimată, în sensul că aceasta ar fi trebuit să dovedească împrejurarea că nu existau plăcuţe indicatoare la data cumpărării terenului este nejustificată, deoarece nu se poate dovedi un fapt negativ decât prin proba faptului pozitiv contrar, adică a existenţei plăcuţelor la data solicitării informaţiilor şi cumpărării terenului de către intimată, dovadă ce trebuia administrată de apelantă, în acest sens fiind şi prevederile art. 1169 C. Civ., potrivit căruia sarcina probei revine celui care face o alegaţie în faţa instanţei.

Afirmaţia apelantei potrivit căreia scopul marcării conductei era unul tehnic şi nu de informare şi securitate este contrazisă de prevederile art. 25 din Legea petrolului nr. 238/2004, care prevede că motivul marcării traseului conductei este şi pentru eliminarea unor posibile pericole, această obligaţie fiind prevăzută în manieră imperativă în sarcina operatorului de transport produse petroliere prin art. 6. alin. (2) din Ordinul nr. 47/2003.

Alegaţia potrivit căreia obligaţia de marcare a traseului conductei cu plăcuţe indicatoare trebuia îndeplinită la momentul instalării acesteia nu este de natură să o absolve pe apelantă de răspundere, deoarece, pe de-o parte, în 1981 când s-a pus în funcţiune conducta nu exista un alt operator de transport ţiţei şi produse petroliere, SC P. SA fiind înfiinţată ulterior, iar pe de altă parte a accepta un asemenea punct de vedere înseamnă a ajunge la concluzia că pentru toate conductele instalate anterior emiterii Ordinului nr. 371/2002 nu exista această obligaţie, ceea ce este contrar intenţiei legiuitorului şi scopului instituirii obligaţiei de marcare a traseelor conductelor petroliere, această explicaţie eronată neavând aplicabilitate oricum, în cazul zonelor de protecţie, pentru care Ordinul nr. 371/2002 nu prevede ca montarea plăcuţelor indicatoare să se facă odată cu conducta.

Afirmaţia apelantei cum că obligaţia de marcare i-a revenit abia după încheierea Protocolului de predare-primire cu SC P. SA, din data de 22 octombrie 2004 este neîntemeiată, deoarece OG nr. 35/2004 în baza căreia apelanta a devenit unic operator al sistemului naţional de transport ţiţei şi produse petroliere intrase în vigoare la 2 februarie 2004, cum s-a arătat deja, art. 4 prevăzând obligaţia încheierii Protocolului de predare primire în 30 zile de la intrarea în vigoare a Ordonanţei, apelanta neputându-şi invoca propria culpă, de a fi întârziat cu circa 9 luni încheierea acestui înscris, în valorificarea unui drept.

Nefondată este şi susţinerea care vizează posibilitatea intimatei de a fi apelat la un specialist, din moment ce apelanta i-a eliberat avizul favorabil începerii procedurii de autorizare a investiţiei.

Potrivit art. 26 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, autorităţile locale, respectiv Consiliul Local cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a lucrărilor şi cu instituţii, agenţi economici, organisme şi organizaţii neguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local, iar aceştia au obligaţia „să furnizeze cu titlu gratuit informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel local", obligaţie reluată şi detaliată de art. 7 şi art. 10 din Ordinul nr. 47/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului.

În conformitate cu aceste texte, în vederea evidenţierii obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, existente pe teritoriul judeţelor, operatorii din sectorul petrol şi gaze aveau obligaţia de a transmite anual Consiliilor judeţene planuri administrative la scara 1/100000 cuprinzând traseele şi amplasamentele obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, iar autorităţile administraţiei publice locale, la rândul lor, aveau obligaţia de a prevedea în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului regimul de protecţie aferent obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, în baza datelor transmise de operatorii din sectorul de petrol şi gaze naturale.

Pe baza informaţiilor primite, autoritatea locală putea la rândul ei să furnizeze date certe terţilor şi investitorilor interesaţi în achiziţionarea terenurilor, cu privire la regimul juridic, economic şi tehnic al acestora, prin certificatul de urbanism, care este actul de informare cu caracter obligatoriu, ce se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, interesat în cunoaşterea datelor şi reglementărilor cărora le este supus respectivul bun imobil - art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 350/2001.

Art. 31 din acelaşi act normativ dispune că certificatul de urbanism cuprinde informaţiile privind regimul juridic al imobilului, servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia, prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preempţiune asupra unui imobil, regimul economic al imobilului, respectiv folosinţa actuală, destinaţiile admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, precum şi regimul tehnic al imobilului, care precizează dacă terenul este admis ca fiind edificabil pe parcelă.

 Ca urmare a încălcării de către apelanta pârâtă a obligaţiei de informare a autorităţilor locale, aşa cum aceasta este reglementată de actele normative menţionate anterior, certificatul de urbanism nr. 939/2004 eliberat la solicitarea intimatei de Primăria Slatina, nu a menţionat nici o servitute de utilitate publică pe acest teren, nici un regim special al unei zone de protecţie sau existenţa vreunei interdicţii temporare sau definitive de construcţie, pentru terenul intimatei, cu atât mai mult cu cât respectivul teren nu făcea parte din intravilanul municipiul Slatina la data la care SC C. SA a dobândit calitatea de unic operator la nivel naţional a sistemului de transport produse petroliere, terenul fiind inclus în intravilan prin HCL 108/2004, ocazie cu care s-a întocmit planul urbanistic zonal anexat acestei hotărâri, în care nu este evidenţiată conducta de motorină, aceasta neapărând nici în documentaţia urbanistică deţinută de Oficiul Judeţean de cadastru şi nici în memoriul tehnic, întocmit de SC B.P.A. SRL, în vederea avizării şi autorizării investiţiei.

Apelanta pârâtă nu a informat intimata reclamantă despre existenţa conductei de motorină din subteranul terenului proprietatea acesteia, nici cu ocazia emiterii avizului favorabil nr. 635/12 noiembrie 2004, deşi intimata şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 12 lit. a) din Ordinul nr. 47/2003 de a solicita avizul apelantei, ca unic operator din sectorul de petrol şi gaza naturale, conform cerinţelor din certificatul de urbanism .

De altfel, la dosarul cauzei nu există nici un fel de dovadă că apelanta ar fi informat vreodată Primăria Slatina despre traseul conductei în litigiu, în adresa 4889 din 8 octombrie 2004 nefiind cuprinse informaţiile şi planurile la scara 1/100000, care trebuiau transmise anual, cum prevede art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 47/2003.

Apelanta a solicitat avizul conform art. 17 alin. (1) din Ordinul nr. 47/2003, Regionalei Argeş a SC C. SA, competentă să emită acest aviz, pretinsa necompetenţă a acestei entităţi juridice de a emite avizul fiind în mod nejustificat invocată de apelantă, din moment ce Regulamentul de organizare şi funcţionare al SC C. SA – act juridic intern, de organizare, neopozabil intimatei, a fost aprobat în şedinţa AGA din 22 decembrie 2004, după emiterea avizului, necorelarea atribuţiilor între structurile organizatorice ale apelantei nefiind de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.

De altfel, susţinerea apelantei nu are relevanţă, faţă de dispoziţiile art. 18 din Ordinul nr. 47/2003 potrivit căruia, dacă amplasamentul nu se situează în zona de siguranţă sau de protecţie a unei conducte se emite aviz favorabil de către respectiva structură teritorială, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, iar dacă amplasamentul se află în zona de siguranţă sau de protecţie a unei conducte, împrejurare pe care numai operatorul de transport o putea cunoaşte, acesta era obligat să transmită documentaţia la sediul central şi nu să emită avizul,cum greşit a procedat apelanta.

Această conduită de urmat era cunoscută de salariaţii apelantei, martorul C.G. confirmând în finalul declaraţiei de la dosar, că dacă distanţa era mai mică de 100 metri „se infirma şi se trimitea documentaţia la Ploieşti de mine, pentru avizare la compartimentul conducte", ori în speţă documentaţia nu a fost trimisă la sediul central.

Intimata a respectat prevederile art. 17 alin. (1) din Ordinul nr. 47/2003, potrivit cărora documentaţia pentru obţinerea avizului se depune la sediile structurilor teritoriale ale operatorilor din sectorul petrol şi gaze nominalizaţi în anexele 1.1. – 1.2, apelanta solicitând avizul de la Regionala Argeş, fiind îndreptată aici de către reprezentanţii Regionalei Craiova, unde încercase prima dată să solicite avizul, actul normativ neprevăzând posibilitatea depunerii cererii la sediul central.

Afirmaţiile apelantei cum că intimata a fost informată din 12 noiembrie 2004 asupra caracterului incomplet al avizului emis şi a necesităţii completării acestuia nu este susţinută de probe pertinente, declaraţia martorului S.V., fiind contrazisă de cele aparţinând martorului F.M. şi martorei C.L..

De altfel, martora C.L. a arătat în depoziţia sa, că „în legătură cu această conductă, erau probleme de organizare internă în cadrul SC C. SA, aspecte cunoscute de la şefa departamente conducte, respectiv deşi conducta le aparţinea nu-i interesa modul în care urma să fie soluţionată problema, atâta timp cât 10 metri de o parte şi de alta a conductei nu existau construcţii".

Cu privire la prejudiciul suferit de intimata reclamantă.

SC P.R.C.S. SA a achiziţionat terenul în litigiu în suprafaţă de 394.558,51 m2 în baza contractului de vânzare cumpărare la data de 22 octombrie 2004 autentificat sub nr. 5705/2004 de BNP B.R.- în scopul amenajării unei platforme pentru construirea unei fabrici de anvelope, teren vândut unei societăţii nou înfiinţate în cadrul grupului- intimata reclamantă din prezenta cauză SC P.T.R. SRL, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5912 din 21 decembrie 2004, iar această ultimă cumpărătoare urma să realizeze investiţia.

Potrivit art. 480 C. civ., proprietarul are dreptul de a se bucura şi a dispune de lucrul său în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege, dreptul de proprietate fiind ocrotit şi prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a dreptului Omului semnată de România în anul 1994.

În speţă reclamanta intimată nu a putut construi fabrica de anvelope pe terenul său, fiind nevoită să execute lucrări de deviere a conductei de transport motorină, ce au necesitat cheltuieli suplimentare şi au determinat-o să încheiere contractul de antrepriză nr. 56 din 5 aprilie 2005 cu SC I. SA, care a generat costuri de servicii de proiectare şi supervizare efectuate de SC T.M.G. SRL.

Pentru toate aceste cheltuieli răspunzătoare este apelanta pârâtă, vinovată de neexecutarea obligaţiilor de marcare a traseului conductei şi de informare a autorităţilor locale şi a intimatei, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 10 din Legea petrolului 238/2004, intrată în vigoare la 15 ianuarie 2004, intimata neputându-şi folosi terenul proprietatea sa în suprafaţă de 14181,76 m2, afectat utilizării conductei apelantei ca zonă de protecţie şi siguranţă,cum a constatat expertul M.E. în completarea raportului de expertiză, valoarea despăgubirilor solicitate iniţial prin acţiunea introductivă fiind stabilită prin raportare la preţul de cumpărare a terenului achitat de intimată, de 3,68 euro, care, înmulţit cu suprafaţa terenului neutilizat de 22000 m2 a justificat o valoare a despăgubirilor de 80960 euro.

Ulterior, intimata reclamantă şi-a precizat acţiunea în sensul că valoarea despăgubirilor solicitate este de 1871.534,49 RON reprezentând :

- 280.089,76 RON (echivalentul a 75730,59 euro, potrivit cursului BNR de la data de 15 martie 2008, când s-a efectuat evaluarea terenului de către expert M.E., reprezintă valoarea suprafeţei de teren calculată la preţul zonei de la data efectuării expertizei,de 5,34 euro/m2, respectiv 19,75 RON, afectată utilizării conductei ce reprezintă zona de siguranţă şi protecţie în suprafaţă de 14.181,76 m2. (14455,57 m2 minus suprafaţa amenajărilor de 273,36 m2 canal dalat şi 0,45 suprafaţa stâlpi iluminat), traseul conductei fiind identificat de expert R.B. cu aparatură de specialitate pentru detecţia metalelor, măsurătorile fiind cuprinse în raportul de expertiză tehnică judiciară depus la dosar fond.

Valoarea terenului imposibil de utilizat de intimata reclamantă, proprietara acestuia,în suprafaţă de 14181,76 m2 a fost calculată potrivit evaluării efectuate de expert M.E., de 5,34 euro/ m2 respectiv 19,75 RON/m2, rezultând valoarea de 280.089,76 RON, adică echivalentul a 75.730,59 euro, corespunzător cursului B.N.R din data de 15 martie 2008 când s-a efectuat evaluarea;

- 1.324.549,73 RON (respectiv 13.245.497.300 ROL minus 11.130.670.000 ROL plus TVA 2.114.827.300 ROL, reprezintă preţul plătit de către intimata reclamantă către antreprenorul SC I. SA în baza contractului de antrepriză nr. 56 din 5 aprilie 2005, pentru executarea lucrărilor de deviere a conductei magistrale de transport motorină Piteşti – Craiova de către antreprenor, lucrarea fiind recepţionată la 21 iunie 2005, potrivit procesului verbal de recepţie de la această dată, ordinele de plată a preţului cuprins în facturile emise de antreprenor fiind depuse la dosar fond;

- 266.895 RON (respectiv 2.668.950.000 ROL - echivalentul a 75.000 Euro, potrivit cursului B.N.R. din 30 septembrie 2005, când s-a efectuat această plată) reprezintă costul serviciilor de proiectare şi supervizare site efectuate de SC T.M.G. SRL achitate de intimata reclamantă în vederea executării lucrărilor de deviere a magistralei de transport motorină din subteranul proprietatea acesteia din urmă.

Potrivit solicitării intimatei reclamante, în temeiul art. 43 C. com., în mod corect prima instanţă a obligat apelanta pârâtă să plătească şi dobânda legală aferentă daunelor în valoare de 1.871.534,49 RON, valoarea dobânzii fiind de 576.382,99 RON, pentru perioada 31 mai 2005 – 11 februarie 2009, pentru care s-a achitat taxă judiciară de timbru suplimentară în valoare de 5.609,53 RON, potrivit O.P. 377 din 9 februarie 2009.

Se constată că modul de calcul a dobânzii prezentat de intimata reclamantă potrivit tabelului de la dosar fond, nu a fost contestat de apelanta pârâtă.

Cu privire la legătura de cauzalitate, între faptele de omisiune de informare şi marcare săvârşite de apelantă şi prejudiciul suferit de intimata proprietară, Curtea a reţinut că în mod evident daunele suportate de către intimată reprezintă consecinţa directă a faptelor culpabile, omisive săvârşite de către apelantă, astfel încât Curtea a constatat că sunt îndeplinite în întregime condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a apelantei, aşa cum în mod corect a constatat şi prima instanţă.

A susţinut apelanta că devierea conductei s-a datorat deciziei intimatei reclamante de a realiza investiţia (Fabrica de anvelope) pe acel teren, astfel că intimata reclamanta a acceptat suportarea costurilor, din moment ce avea posibilitatea să opteze între devierea conductei şi renunţarea la investiţie, cu consecinţa pierderii sumelor avansate cu proiectarea acesteia şi achiziţionarea terenului, opţiune pe care ar fi trebuit să o exercite şi în situaţia în care apelanta ar fi dat un aviz negativ pentru începerea investiţiei.Susţinerile apelantei sunt nefondate, faţă de succesiunea operaţiunilor de achiziţionare a terenului şi de începerea a lucrărilor de proiectare/construire a investiţiei de către intimată.

Astfel, intimata reclamantă a dobândit terenul în litigiu, în baza contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 5912 din 21 decembrie 2004, de la vânzătoarea SC P.R.C.S. SA care, la rândul său, îl cumpărase în baza contractului autentificat la nr. 5705 din 22 octombrie 2004, depus în copie la filele dosar, după ce aceasta în calitate de prim cumpărător obţinuse informaţii privind caracterul construibil al terenului, prin certificatul de urbanism nr. 939 din 15 octombrie 2004 eliberat de Primăria municipiul Slatina.

Instanţa a constatat că primul cumpărător din G.P. a dovedit diligenţa corespunzătoare, solicitând informaţii cu privire la situaţia juridică a terenului, înaintea cumpărării acestuia prin act autentic, iar dacă apelanta pârâtă şi-ar fi respectat obligaţia de a informa autorităţile locale cu privire la traseul conductei de motorină sau dacă ar fi avut marcat acest traseu, conform obligaţiei legale ce-i revenea, detaliate anterior, intimata reclamantă şi-ar fi putut exercita în cunoştinţă de cauză dreptul de a opta sau nu pentru cumpărarea unui teren traversat de o conductă petrolieră subterană, or, în lipsa oricăror informaţii vizând existenţa acestei conducte, nu se pot face speculaţii cu privire la modalitatea în care intimata reclamantă ar fi acţionat.

Apelanta pârâtă nu a furnizat informaţiile privind existenţa conductei petroliere magistrale în subsolul terenului cumpărat de intimată, nici la data emiterii avizului nr. 635 din 12 noiembrie 2004, când şi-a dat acordul pentru începerea unei investiţii de către intimata proprietară, astfel că aceasta din urmă cu bună credinţă a procedat la obţinerea autorizaţiei de construcţie nr. 632 din 6 decembrie 2004 de la Primăria Slatina şi începerea investiţiei, ocazie cu care a constatat prezenţa conductei în subsolul terenului, fiind nevoită să procedeze la executarea lucrărilor de deviere a acesteia şi să renunţe la folosirea unei părţi din terenul situat de-a lungul conductei, ce reprezintă zonă de siguranţă şi protecţie, în suprafaţă de 14.181,76 m2, pe care nu o poate folosi, potrivit atributelor dreptului de proprietate.

Prin Decizia nr. 126 din 30 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC C. SA Ploieşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în cadrul termenului legal pârâta SC C. SA Ploieşti în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a conformat decât în parte deciziei de casare, în sensul că nu a analizat toate motivele de apel, iar din acest punct de vedere susţine că se impune casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte reţinerea faptei ilicite a pârâtei, s-a susţinut că obligaţia de a marca existenţa şi traseul conductei de motorină prin plăcuţe indicatoare nu revenea societăţii pârâte, obligaţia de a informa autorităţile locale despre existenţa şi traseul conductei, nu exista decât în relaţia cu consiliul judeţean, iar obligaţia de a informa solicitantul avizului despre existenţa şi traseul conductei nu exista.

În detalierea acestor susţineri, pârâta arată următoarele :

- Au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile OUG nr. 216/2000, această ordonanţă privind reglementarea situaţiei juridice a conductelor magistrale şi a instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor anexe, aferente sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, în timp ce în cauza de faţă este vorba de pretinse prejudicii cauzate de nerespectarea unor obligaţii legate de o conductă de motorină. Astfel, dispoziţiile art. 1 şi art. 6 din OUG nr. 216/2006 nu sunt incidente în speţă.

Recurenta pârâtă arată că SC C. SA a fost şi este operatorul Sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, aşa cum rezultă din HG nr. 1213/1990, OUG nr. 216/2000, HG nr. 1218/2001, Ordinul nr. 371/2002, OG nr. 35/2004, OUG nr. 37/2005, iar în perioada 31 ianuarie 2004 – 11 mai 2005 a fost şi operator al Sistemului naţional de transport prin conducte al produselor petroliere, cu precizarea că bunurile au fost preluate de la SC P. SA prin protocolul încheiat între părţi conform OG nr. 35/2004 la data de 22 octombrie 2004.

- Au fost aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 238/2004, care în realitate nu este incidentă în cauză, în speţă fiind vorba de o conductă de transport motorină.

- A fost aplicat greşit Ordinul nr. 371/2002 al Ministerului Industriei şi Resurselor, având în vedere că din cuprinsul acestuia nu rezultă în sarcina cui revine obligaţia de marcare cu plăcuţe indicatoare, însă rezultă că această obligaţie incumbă operatorului conductei din momentul instalării acesteia, respectiv SC P. SA.

Din acest punct de vedere este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa nu explică cine avea obligaţia instalării plăcuţelor în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Ordinului nr. 371/2002 şi data preluării conductelor de societatea pârâtă.

De asemenea, instanţa a aplicat greşit art. 25 din Legea petrolului nr. 238/2004, în sensul că instanţa nu a înţeles critica din apel, cu privire la faptul că indiferent dacă plăcuţele sunt sau nu instalate, nespecialiştii nu pot deduce existenţa conductei subterane.

Instanţa de apel nu a motivat critica pârâtei privind inexistenţa obligaţiei imposibile, în sensul că din moment ce SC P.R.C.S. SA a achiziţionat terenul la data de 22 octombrie 2004, în ziua în care în baza OG nr. 35/2004, SC P. SA a predat conductele magistrale de transport motorină de pe întreg teritoriul ţării, este evident că în aceeaşi zi nu avea cum să instaleze plăcuţe pe terenul deja achiziţionat de SC P.T.R. SRL. Astfel, art. 4 din OG nr. 35/2004, nu se referă la conducte, ci la bunurile aferente activităţii de transport a ţiţeiului, gazolinei, etc., bunuri aflate în proprietatea SC P. SA, în ceea ce priveşte conductele acestea sunt proprietate publică.

Deşi conductele de motorină predate de la SC P.SA trebuiau concesionate, în OG nr. 37/2005 s-a reţinut imposibilitatea încheierii contractului de concesiune al sistemului de transport al produselor petroliere, motiv pentru care s-a prevăzut separarea celor două sisteme de transport, SC P. SA redevenind operatorul sistemului de conducte de transport produse petroliere.

În concluzie, arată că la data de 22 octombrie 2004, data achiziţionării terenului de către SC P.R.C.S. SA conductele de motorină nu se aflau în posesia pârâtei, deci nu îi revenea obligaţia de a instala plăcuţele respective, ci operatorilor anteriori.

- Instanţa prezintă o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 350/2001, informaţiile despre existenţa şi traseul conductei de transport motorină se furnizează la cerere. Greşit au fost aplicate şi prevederile art. 7 şi 10 din Procedura de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze, aprobată prin Ordinul nr. 47/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului, în sensul că obligaţia revine operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale în relaţia cu consiliul judeţean, iar nu cu alte autorităţi, aşadar nici cu primăria. Deţinătorul anterior a comunicat traseul conductei, sens în care evidenţiază adresele SC P. SA.

Obligaţia de a prevedea în planurile urbanistice locale regimul de protecţie aferent obiectivelor/sistemelor din domeniul petrol şi gaze revenea autorităţii administraţiei publice pe baza datelor furnizate iniţial de SC P. SA şi ulterior de SC C. SA eventuala lipsă a acestora nu se datorează pârâtei, întrucât nu se poate constata nici o obligaţie legală încălcată. Mai mult decât atât autorităţile administraţiei publice locale nu au făcut dovada că au trimis planurile cadastrale, conform obligaţiei prevăzută la art. 10 din Procedura sus menţionată.

De asemenea, termenul de un an stabilit la art. 7 din Procedură nu era împlinit pentru societatea pârâtă la data eliberării avizului.

- Obligaţia de a informa solicitantul unui aviz despre sistemele pe care le administrează SC C. SA nu există, fiind prezumată cunoaşterea legii, obligaţia fiind în sensul de a emite avizul favorabil sau nefavorabil. Deşi reclamanta susţine că s-a adresat cu o cerere Regionalei Argeş a SC C. SArecurenta arată că Ordinul nr. 47/2003 a fost modificat implicit, societatea pârâtă devenind unic operator al ambelor sisteme, atribuţiile de avizare revenind sediului central al SC P. SA, făcând trimitere la organigrama societăţii. Avizul emis de SC C. SA Regionala Argeş, era complet din punct de vedere al competenţelor unităţii care l-a emis, structura aceasta nu deţinea informaţii în ceea ce priveşte Sistemul Naţional de Tranport al Produselor Petroliere. Susţine cele sus arătate cu declaraţia de martor. De asemenea, nu exista obligaţia de transmitere a documentaţiei către structura centrală, întrucât avizul emis era favorabil în funcţie de competenţa structurii teritoriale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine că încălcarea legii constă în următoarele :

- Instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel privind prejudiciul, precum şi criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a terenului. De asemenea, nu poate constitui prejudiciu nici preţul plătit pentru lucrările de deviere a conductei magistrale, sau preţul lucrărilor de proiectare şi supervizare legate de devierea conductei sau valoarea patrimonială a suprafeţei de teren afectată utilizării conductei.

Chiar dacă ar exista culpa societăţii pârâte, susţine recurenta că prejudiciul pretins, întrucât Decizia de deviere a depins de voinţa reclamantei, terenul afectat uzului conductei nu a fost expropriat, astfel că reclamanta nu are dreptul la despăgubire la valoarea acestuia, iar prejudiciul pretins cu titlu de dobânzi nu este datorat, hotărârea judecătorească având efect constitutiv de drepturi.

În ceea ce priveşte lipsa legăturii de cauzalitate, recurenta arată că aceasta reiese din raportul de expertiză efectuat de expert M.N. care a concluzionat în sensul că devierea conductei s-a datorat deciziei reclamantei de a realiza investiţia pe acel teren .

În finalul cererii de recurs, recurenta critică Decizia instanţei de apel, prin prisma faptului că instanţa nu a analizat integral incidenţa cauzelor exoneratoare de răspundere, respectiv culpa reclamantei şi culpa unor terţi.

Din acest punct de vedere se referă la obligaţia de garanţie pentru evicţiune care revine vânzătorilor din cele două contracte de vânzare cumpărare, culpa reclamantei care nu s-a informat complet cu privire la situaţia terenului achiziţionat şi culpa Primăriei Slatina şi a Consiliului Judeţean Olt care nu au informat reclamanta despre existenţa şi traseul conductei de motorină.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că se impune precizarea că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente, controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept. În recurs se judecă exclusiv în drept numai hotărârea recurată. Sunt şi rămân câştigate cauzei faptele, astfel cum au fost apreciate de judecătorii fondului. Ansamblul regulilor formale din domeniul recursului impun părţii specializarea nemulţumirilor faţă de hotărârea atacată, în sensul încadrării acestora în cele nouă motive expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., singurele care pot fi valorificate pe calea recursului.

Deşi recurenta a invocat a susţinerea cererii de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aborda criticile propriu zise, prin examinarea susţinerilor pârâtei, însă prin prisma controlului de legalitate care poate fi exercitat de către instanţa de recurs, adică verificând dacă hotărârea atacată s-a făcut cu paza regulilor legale şi cu respectarea regulilor de interpretare şi aplicare a legii.

 Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Citând aceste dispoziţii, recurenta nu a precizat, în concret în ce constă încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., acest motiv de recurs fiind invocat numai formal.

Considerentele deciziei demonstrează contrariul celor afirmate de recurentă, instanţa de apel realizând o motivare explicită, abordând toate criticile propriu-zise formulate de pârâtă prin cererea de apel, răspunzând fiecărei aserţiuni şi argument adus de parte, astfel încât critica va fi respinsă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. priveşte aplicarea greşită a legii. Abordarea acestei critici va avea în vedere dispoziţiile OG nr. 35/2004, ale Legii nr. 238/2004, Ordinul nr. 47/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului raportat la analiza îndeplinirii / neîndeplinirii condiţiilor legale de atragere a răspunderii civile delictuale a societăţii pârâte.

1. Prima critică a fost argumentată pe interpretarea momentului de la care trebuia analizată calitatea pârâtei de operator al sistemului naţional de transport produse petroliere.

Este de necontestat că prejudiciul produs reclamantei s-a produs în perioada cuprinsă între 2 februarie 2004 – 14 mai 2005, perioadă în carea societatea pârâtă a îndeplinit activitatea de unic operator al Sistemului naţional de transport prin conducte al produselor petroliere, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 216/2000.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că obligaţiile SC C. SA aferente noului sistem de transport au fost dobândite în baza Ordonanţei Guvernului nr. 35/2004 şi nicidecum în baza Protocolului de predare primire ce trebuia încheiat în termen de 30 de zile în baza ordonanţei sus menţionată.

2. Cu privire la critica referitoare la pretinsa inaplicabilitate în speţă a Legii nr. 238/2004.

Potrivit art. 7 din OG nr. 35/2004, recurenta trebuia să încheie un act adiţional la Acordul petrolier de concesiune a activităţii de operare a Sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, inclusiv a conductelor magisitrale şi a instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor anexe, aferente sistemului. Deci din punct de vedere al legiuitorului Sistemul naţional de transport prin conducte al produselor petroliere formează obiect al acordului petrolier. În consecinţă, prin OG nr. 35/2004, SC C. SA a intrat în sfera de aplicare a Legii petrolului, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv existenţa unei servituţi legale. Deci împrejurarea existenţei în subteranul terenului a conductei magistrale de motorină, naşte un drept de servitute legală în favoarea operatorului, ceea ce atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea petrolului nr. 238/2004.

În consecinţă, regimul juridic aplicabil pârâtei ca transportator prin conducte al ţiţeiului s-a răsfrânt şi asupra activităţii de transport produse petroliere, iar interpretarea pârâtei în sensul că titlul legii nu se referă la produse petroliere, nu poate fi primită.

3. Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Ordinului nr. 371/2002 al Ministerului Industriei şi Resurselor.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei cu privire la obligaţia de marcare a traseului conductei care ar aparţine operatorului de la data montării conductei, respectiv în anul 1981, se constată că actuala SC C. SA s-a format prin reorganizarea Î.T.T.C. Ploieşti, iar la nivelul anului 1981 operatorul sistemului nu era SC P. SA.

Interpretarea Anexei nr. 2 pct. 8 din Ordinul nr. 371/2002, nu constituie un argument valabil, întrucât în situaţia în care s-a prevăzut obligativitatea marcării unei conducte, aceaastă obligaţie dispare în situaţia în care plăcuţele nu au fost montate o dată cu conducta .

Susţinerile referitoare la obligaţia instalării plăcuţelor între perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Ordinului nr. 371/2002 şi data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 35/2004 sunt irelevante soluţionării cauzei, întrucât această obligaţie legală cădea în sarcina pârâtei. Marcarea traseului conductei avea rol de informare a populaţiei, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Ordinul nr. 47/2003, susţinerile pârâtei în sensul că reclamanta ab initio trebuia să recurgă la specialişti fiind eronate. Mai mult decât atât, art. 25 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004 dispune în sensul că scopul marcării traseului este şi pentru eliminarea unor posibile pericole.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că în lipsa indiciilor privind prezenţa unor utilităţi publice în subteran, şi a unui certificat de urbanism care să ateste existenţa acestor utilităţi, şi în lipsa dovezii efectuată de pârâtă că reclamanta a cumpărat terenul în deplină cunoştinţă de cauză, nu se poate afirma că pârâta nu a săvârşit o faptă ilicită cu vinovăţie.

Din acest punct de vedere, nu poate fi ignorat conţinutul certificatului de urbanism care atestă că nu există nici un impediment de ordin juridic, economic sau tehnic pentru derularea investiţiei, în aceste condiţii se poate afirma că reclamanta a decis cumpărarea terenului după efectuarea demersurilor de verificare tehnică, juridică şi economică a terenului de către vânzător.

4. Critica referitoare la imposibilitatea executării obligaţiilor legale încălcate, întrucât pârâta a preluat conductele de la SC P. SA exact în ziua în care vânzătoarea reclamantei a achiziţionat terenul este nefondată, întrucât pe de o parte recurenta susţine că acestor conducte magistrale nu le este aplicabil art. 4 din OG nr. 35/2004, ci art. 7, ele fiind proprietatea publică a statului şi se concesionează, iar pe de altă parte susţine că ele au fost transferate prin protocol. În orice caz, susţinerea pârâtei nu rezultă din conţinutul Protocolului, iar încheierea acestuia nu o exonerează de răspundere.

5. Criticile referitoare la obligaţia SC C. SA de a informa autorităţile locale despre existenţa şi traseul conductei de motorină nu pot fi reţinute, întrucât începând cu data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 35/2004, a devenit unic operator al Sistemului ce înglobează această conductă.

Potrivit art. 26 şi art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 350/2001 şi art. 7 şi art. 10 din Ordinul nr. 47/2003, sunt prevăzute obligaţiile operatorului din acest sector, care nu au fost respectate de către pârâtă. În situaţia în care pârâta ar fi informat Consiliul Judeţean Olt, Primăria Slatina ar fi putut menţiona în propria documentaţie de urbanism situaţia privind conducta de transport motorină, care ar fi fost menţionată şi în Certificatul de urbanism.

Obligaţia prevăzută la art. 10 alin. (2) din Ordinul nr. 47/2003, coroborată cu art. 7 din acelaşi act normativ, este în sensul că operatorii din acest sector trebuie să informeze anual autoritatea locală, iar în executarea acestor obligaţii trebuie să solicite autorităţilor locale respectivele planuri.

6. Critica referitoare la obligaţia pârâtei de a informa solicitantul avizului cu privire la existenţa şi traseul conductei de transport motorină este greşită, pornind de la premisa falsă că a fost efectuată o modificare implicită a Ordinului nr. 47/2003 ca urmare a apariţiei Ordonanţei Guvernului nr. 35/2004.

Structurile regionale potrivit Ordinului nr. 47/2003 sunt singurele subunităţi cu competenţe legale în materia avizării, iar actele de organizare internă ale pârâtei nu sunt opozabile reclamantei.

Repartizarea şi soluţionarea cererilor se face de operatorul autorizat conform Ordinului nr. 47/2003, iar solicitantul avizului, în speţă reclamanta a procedat în strictă concordanţă cu Ordinul sus menţionat. În realitate pârâta a încălcat art. 18 din Ordinul nr. 47/2003, în sensul că era obligată să transmită documentaţia la sediul central, iar nu să emită avizul, întrucât amplasamentul se afla în zona de siguranţă sau de protecţie a unei conducte.

7. În ceea ce priveşte criticile referitoare la prejudiciu, recurenta a acreditat pe de o parte ideea că reclamanta şi-a dat acordul cu privire la costurile devierii, critică care nu poate fi reţinută, având în vedere lipsa sa de culpă în ceea ce priveşte devierea conductei. Pe de altă parte, recurenta a susţinut că nu se justifică cuantificarea prejudiciului la valoarea terenului afectat uzului conductei, ceea ce este neîntemeiat. Prejudiciul nu poate fi evaluat având în vedere dacă terenul a fost sau nu expropriat, ceea ce este irelevant, ci se constată incidente prevederile art. 10 din Legea petrolului nr. 238/2004, care stabileşte despăgubirile la valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.

În ceea ce priveşte dobânzile acumulate la sumele datorate, Înalta Curte constată că acestea sunt datorate de la data producerii prejudiciului.

8. Criticile recurentei cu privire la legătura de cauzalitate sunt lipsite de suport probator, în condiţiile în care s-a demonstrat că, construcţia ce urma a se realiza era amplasată chiar pe traseul conductei, deci devierea se impunea ca singura alternativă la abandonarea investiţiei. Pe de altă parte, Decizia de a cumpăra terenul a fost luată numai după ce Primăria Slatina a confirmat prin certificatul de urbanism că terenul este edificabil conform deciziei investiţionale a reclamantei.

9. Cu privire la cauzele exoneratoare de răspundere, Înalta Curte constată că nu există temei legal pentru ca reclamanta să solicite răspunderea pentru evicţiune în contradictoriu cu vânzătoarea terenului, pentru pagube cauzate de existenţa conductei în subteranul terenului.

Nici fapta unor terţi nu poate fi reţinută ca şi cauză exoneratoare, reclamanta dovedind că a solicitat aviz pentru ceea ce pârâta deţinea în administrare, cerere care nu a primit un răspuns unitar şi complet.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, constatând că Decizia Curţii de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA Ploieşti împotriva Deciziei nr. 126 din 30 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1796/2011. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 1808/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1797/2011. Comercial