ICCJ. Decizia nr. 1838/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1838/2011
Dosar nr. 899/35/2009
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 4081/83/2005 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanta SC B.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtul K.T. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa pârâtul să fie obligat la plata sumei de 1.266.287.885 lei reprezentând debite neachitate, penalităţi de întârziere şi dobândă legală, calculate până la data de 15 august 2005.
Ulterior reclamanta a solicitat introducerea in cauză şi a pârâtei K.D.
Pârâtul K.T. a formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă să încheie contractul autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 100 situat în Bucureşti, la preţul de 74.000 lei, în caz contrar hotărârea să ţină loc de act autentici de vânzare-cumpărare; să fie obligată pârâta la încheierea unui contract de cesiune pentru un nr. de 11.200 mii de acţiuni deţinute de către pârâtă la SC C. SA Satu-Mare, iar în caz contrar să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de cesiune; să constate că pârâta le datorează suma de 150.000 lei reprezentând cota din profitul grupului de firme B.T. SRL Bucureşti, cota din profitul sucursalei Satu-Mare a SC B.T., comisionul de succes cuvenit pentru încheierea contractului de asociere în participaţiune dintre SC B.T. SRL Bucureşti şi Primăria Satu-Mare pentru construirea obiectivului „I. Satu-Mare”, pe o suprafaţă de 13.000 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 2833/LC/20 decembrie 2006 a Tribunalului Satu-Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost disjunsă cererea principală formulată de reclamanta SC B.T. SRL de cererea reconvenţională formulată de pârâtul K.T.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel K.T. şi K.D. iar prin decizia nr. 19/C din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost anulat apelul, ca netimbrat.
Recursul declarat de pârâţii K.T. şi K.D. împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia nr. 3144 din 16 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 336/35/2007.
Ca urmare, cererea reconvenţională formulată de către reclamanţii reconvenţionali K.T. şi K.D. a fost înregistrată sub nr. 8082/83/2006 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Prin sentinţa comercială nr. 215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă cererea reclamanţilor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din probele administrate nu a rezultat că pârâta s-ar fi obligat să înstrăineze imobilul din litigiu către reclamanţi, în contabilitatea societăţii pârâte nefiind evidenţiată nicio sumă cu titlu de preţ pentru respectivul apartament, tranzacţia invocată de către reclamanţi neavând la bază o hotărârea a AGA a SC B.T. SRL Bucureşti, persoană fizică B.S. nedovedind că acesta a fost mandatat expres de către pârâtă să încheie actul respectiv.
În ce priveşte celelalte capete de cerere s-a reţinut că nu au fost dovedite.
Împotriva încheierii din 7 februarie 2008 a Tribunalului Satu-Mare dată în dosarul nr. 8082/83/2006, au formulat recurs reclamanţii, iar prin decizia nr. 273/COM din 30 iunie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins recursul, ca inadmisibil.
Împotriva sentinţei 215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia nr. 87/A-C/28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei K.D.; a fost respins apelul formulat de către aceasta; a fost admis apelul declarat de către K.T. a fost schimbată în parte sentinţa apelată; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul K.T. împotriva pârâtei SC B.T. SRL; a fost obligată pârâtă să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1, înscris în C.F. nr. 20509 Bucureşti sector 1 sub nr. top 55/100, în caz contrar hotărârea urmând să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 80.000 lei reprezentând cota din profitul grupului de firme B.T. SRL Bucureşti; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; a fost obligată intimata SC B.T. SRL la 10862 lei cheltuieli de judecată către reclamantul K.T.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei K.D. aceasta este întemeiată deoarece, acţiunea reconvenţională ce a fost disjunsă din dosarul nr. 4081/2005 al Tribunalului Satu-Mare a fost formulată doar de K.T.
În ce priveşte fondul cauzei s-a reţinut că prin înscrisul intitulat „declaraţie” numitul B.S., acţionar al pârâtei, a declarat că a primit suma de 680.000.000 lei de la reclamantul K.T., reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 101 situat în Bucureşti sector 1 precizându-se că actul de vânzare-cumpărare se va încheia la cererea reclamantului, oricând în semestrul doi a anului 2002, acest înscris purtând şi ştampila SC B.T. SRL.
Dat fiind faptul că numitul B.S. a devenit administrator unic al pârâtei, fiind şi acţionar majoritar cu o cotă de 93,74% din capitalul social şi că această înţelegere a fost încheiată după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către societatea pârâtă, rezultă că înţelegerea părţilor a fost în sensul de a se înstrăina apartamentul deţinut de către pârâtă în Bucureşti, sector 1, pentru suma de 680.000.000 lei, fiind întrunite elementele de validitate prevăzute de art. 946-948 C. civ.
În ce priveşte numărul de apartament s-a reţinut că doar din greşeală s-a trecut nr. 101, deoarece, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că pârâta a deţinut în proprietate apartamentul nr. 100 şi nu nr. 101, iar reclamantul a folosit apartamentul cu nr. 100 şi nu cel cu nr. 101.
În ce priveşte lipsa unei autorizări prealabile a AGA a societăţii pârâte, s-a reţinut că nu era necesară o astfel de hotărâre, deoarece potrivit art. 70 din LSC administratorii pot îndeplinii toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndepliniri a obiectului de activitate al societăţii, inclusiv acte juridice încheiate cu terţii.
Referitor la plata preţului, din înscrisul intitulat declaraţie rezultă că B.S. ar fi primit suma de 680.000.000 lei, la interogatoriu acesta recunoscând că a scris şi semnat actul, deşi a contestat că nu a primit suma de bani, fără însă a justifica ce anume l-a determinat să semneze respectivul înscris în condiţiile în care nu ar fi încasat bani.
Împrejurarea că respectiva sumă de bani nu a fost înregistrată în documentele contabile ale societăţii pârâte, nu are relevanţă, devreme ce banii au fost predaţi reprezentantului legal al societăţii, acesta având obligaţia să-i înregistreze în contabilitatea societăţii.
În ce priveşte cota parte din profitul firmei la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit s-a reţinut că, din probele administrate, a rezultat că reclamantul a fost angajat la data de 15 iunie 2001 în calitate de director general al pârâtei cu un salariu lunar de 18.500.000 lei însă, deşi nu a existat o înţelegere scrisă, exista o înţelegere verbală în sensul că directorii şi administratorii firmelor ce făceau parte din cadrul grupului B. beneficiau de o cotă parte din profitul firmelor de care răspundeau, cotă parte ce era cuprinsă între 10 şi 20% din profit.
Cum din probe a rezultat că reclamantul a solicitat firmei acordarea sumei de 800.000.000 lei, însă societatea pârâtă, deşi i-a livrat materiale de construcţie în contul acestei sume, totuşi i-a facturat aceste materiale, s-a reţinut că societatea pârâtă îi datorează suma de 80.000 lei, în baza art. 969 C. civ., reprezentând cota parte din profitul grupului de firme la care a fost director general.
În ce priveşte cererile privind plata comisionului de succes privind construirea obiectivului „I. Satu-Mare” şi respectiv cesiunea unui nr. de 11200 acţiuni deţinute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, s-a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, nefiind dovedite.
Referitor la deducerea din suma pe care pârâta o datorează reclamantului, a contravalorii materialelor de construcţie achiziţionate, s-a reţinut că aceasta a rămas fără obiect, deoarece, din procesul-verbal de distribuire a preţului din 10 mai 2010 încheiat în dosarul execuţional nr. 56/2008 al BEJ D.G.R. rezultă că pârâta l-a executat silit pe reclamant recuperând suma pe care acesta o datora.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantul K.T. cât şi pârâta SC B.T. SRL.
I. În recursul său reclamantul K.T. a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. În mod greşit instanţa de apel a respins capetele de cerere privind cota din profit şi comisioane de succes, pe considerentul că aceste clauze nu au fost specificate în contractul de muncă, forma scrisă nefiind o condiţie ad validitatem a obligaţiei, existenţa clauzei fiind dovedită prin declaraţiile a doi martori.
2. La fel de greşită este şi soluţia cu privire la cesiunea unui nr. 11200 de acţiuni deţinute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, şi în această situaţie obligaţia nu trebuia să fie dovedită printr-un contract formal, convenţia fiind dovedită tot prin declaraţiile a doi martori.
3. Deşi pârâta a fost obligată la plata sumei de 80.000 lei reprezentând cota parte din profit, nu a fost obligată şi la plata dobânzilor legale de la data la care respectiva sumă era datorată.
4. În mod greşit s-a respins capătul de cerere privind deducerea contravalorii materialelor de construcţie, pe motiv că pârâta a executat această sumă în dosarul execuţional nr. 56/2008 al BEJ D.G., deoarece executarea silită a fost anulată pe calea contestaţiei la executare.
II. În recursul său pârâta SC B.T. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel că înscrisul intitulat „declaraţie” reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cu privire la apartamentul nr. 100 situat în Bucureşti.
Această concluzie a fost reţinută datorită neobservării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului de închiriere nr. 87 din 22 ianuarie 2002, a contractului de închiriere nr. 15/2003, şi a contractului nr. 2 din 22 septembrie 2003 încheiat între pârâtă şi SC C.C.P. SRL, acte din care se poate trage concluzia că reclamantul nu s-a considerat proprietar al apartamentului respectiv, devreme ce a încheiat, ulterior datei pretinse ca fiind cea a încheierii contractului de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, respectivele contracte.
Mai mult, chiar dacă actul intitulat „declaraţie” ar fi fost semnat cu intenţia de a produce efecte juridice, acesta a devenit caduc odată cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2 din 22 septembrie 2003, acesta fiind semnat de către reclamant în numele şi pentru SC C.C.P. SRL.
Recurenta pârâtă susţine însă că şi acest din urmă contract este nul absolut, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă cerute de lege, acesta nefiind încheiat în formă autentică, aşa cum ar fi trebuit, dat fiind faptul că cele două părţi erau societăţi comerciale.
De altfel, datorită faptului că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, pârâta a sancţionat această stare de fapt, prin stornarea facturii fiscale nr. 2445676 din 29 noiembrie 2003.
2. Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi da fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, prin cererea introductivă reclamantul nu a solicitat stabilirea naturii juridice a documentului intitulat „declaraţie”, însă instanţa de apel a stabilit că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Se mai susţine de către societatea pârâtă că, în mod greşit, instanţa de apel a admis proba cu martori pentru dovedirea convenţiei privind plata sumei de 80.000 lei, reprezentând cotă din profitul grupului de firme B.T., încălcând astfel dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ. şi ale art. 55 C. com.
Reclamantul nu a fost niciodată angajat al grupului de firme, ci doar al SC B.T. SRL.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
I. Cu privire la recursul reclamantului K.T.:
1. Primele două critici nu pot fi reţinute, deoarece, acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, instanţa de apel reţinând că respectivele capete de cerere, cele vizând cota parte din profit, comisionul de succes şi cesiunea unui nr. 11200 acţiuni deţinute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, nu au fost dovedite.
Recurentul-reclamant susţine că această soluţie este greşită, deoarece din probele administrate în cauză, respectiv din declaraţiile unor martori, ar rezulta existenţa respectivelor înţelegeri.
Hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei sale, în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
2. Critica cu privire la neobligarea societăţii pârâte la plata dobânzii legale, raportat la suma de 800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi reţinută, deoarece reclamantul-recurent nu a solicitat şi plata dobânzilor legale, instanţa neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ţinută de principiul disponibilităţii părţilor cu privire la cererea de învestire a instanţei.
3. Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii materialelor de construcţie, deoarece, pe de o parte, această critică vizează temeinicia hotărârii, or, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte, recurentul-reclamant nici nu a produs o probă, în faţa instanţei de apel, în sensul celor susţinute.
Mai mult, nici în faţa instanţei de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri, probă permisă de art. 305 C. proc. civ.
II. În ce priveşte recursul pârâtei SC B.T. SRL:
1. Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a înscrisului intitulat „declaraţie”, aflat la fila 7 din dosarul primei instanţe, considerând că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 100 situat în Bucureşti sector 1.
La data semnării acestui înscris persoana fizică B.S. avea calitatea de acţionar majoritar, dar şi de administrator al societăţii pârâte, astfel că el putea să încheie în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv.
Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere privind acelaşi imobil dar şi un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P. SRL, nu pot fi reţinute deoarece, la aceea dată relaţiile dintre părţi erau normale, iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de vânzare-cumpărare, aşa cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheierea contractelor de închiriere neavând semnificaţia faptului că înscrisul intitulat „declaraţie”, nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar recurenta-pârâtă susţine că şi contractul nr. 2 din 22 septembrie 2003 este nul absolut, astfel că aceasta nu poate susţine, pe de o parte, nulitatea absolută a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existenţa acestui contract ca o probă în sensul greşitei reţinerii a înscrisului intitulat „declaraţie” ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută:
Prin cererea reconvenţională formulată, devenită cerere principală în urma disjungerii, reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existenţa înscrisului intitulat „declaraţie”, situaţie în care atât prima instanţă cât şi instanţa de apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui act, instanţa de apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris, stabilind că reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Nici critica referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existenţa convenţiei de participare a reclamantului la profitul societăţii pârâte, cu o cotă parte, nu poate fi reţinută, deoarece potrivit art. 46 C. com., obligaţiunile comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor, cu martori – chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte mijloace admisă de legea civilă.
Prin urmare, dată fiind natura comercială a litigiului, instanţa de apel a administrat o probă permisă de lege, dată fiind natura relaţiilor pe care reclamantul le-a avut cu societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenţie a existat, nu numai în ceea ce-l priveşte pe reclamant dar şi cu privire la alte persoane, care au deţinut funcţii similare celei deţinute de reclamant.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul K.T. şi respectiv pârâta SC B.T. SRL, împotriva deciziei nr. 87/2010-A/C din 28 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1840/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1836/2011. Comercial → |
|---|
