ICCJ. Decizia nr. 1868/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1868/2011
Dosar nr. 4137/1285/2008
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1210 pronunţată la data de 30 martie 2009 de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 4137/1285/2008, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC E.C.I.T. SRL împotriva pârâtei SC A. SA.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 144.114,67 lei despăgubiri, cu dobânda comercială legală calculată din data de 19 decembrie 2008 şi până la achitarea debitului principal.
Totodată a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 300,15 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că între părţi au fost încheiate mai multe contracte de asigurarea facultativă CASCO, având ca obiect mijloacele proprii ale reclamantei. Toate vehiculele asigurate şi menţionate în aceste poliţe de asigurare au suferit daune, reclamanta pretinzând repararea lor.
Instanţa a mai reţinut că pârâta, prin întâmpinarea formulată a arătat că o parte din pretenţiile formulate au fost acceptate, o parte respinse pentru că nu s-a achitat prima de asigurare iar pentru o parte din solicitări nu s-a deschis dosar de daune. Este evident că pentru prejudiciile suferite de către reclamantă în urma accidentelor, pârâta nu are de ce să plătească despăgubiri în situaţia în care primele de asigurare nu au fost achitate.
Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi achitat primele de asigurare pentru poliţele ce pârâta susţine că nu au fost plătite. Pentru toate celelalte situaţii, reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri, din moment ce a solicitat deschiderea dosarelor de daune care însă nu au fost finalizate de către pârâtă prin plată, fără nici o justificare.
Faptul că nu au fost deschise dosare de daune o priveşte doar pe pârâtă, reclamanta pretinzând plata despăgubirilor, ba mai mult o parte dintre solicitări fiind acceptate în parte, pârâta neînvederând nici un motiv pentru neachitarea în întregime a tuturor pretenţiilor. În concret, pârâta trebuia să achite dosarele de daune aferente mijloacelor de transport cu nr. de înmatriculare parţial.
În concret, faptul că pentru autovehiculul asigurat cu poliţa 2792 şi nr. de înmatriculare s-a făcut o propunere de respingere la plată, propunere ce nu a fost soluţionată de către inspectorii de daune de la Bucureşti, încă din data de 6 martie 2007 este o chestiune ce nu are cum să fie imputabilă reclamantei. Ea neprimind de aşa de mult timp un răspuns cu privire la cererea sa, înseamnă că nu există nici o justificare pentru a-i nu fi acordate despăgubirile solicitate. În fine, pentru poliţa nr. 2784 privind asigurarea autovehiculului, pentru care pârâta pretinde că nu există dovada cuantumului prejudiciului, reclamanta nu a făcut dovada existenţei acestuia.
Acţiunea a fost admisă astfel doar în parte, conform art. 9 din Legea nr. 136/1995 şi conform condiţiilor de asigurare facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt, ce fac parte integrantă din contract, iar pârâta obligată să plătească reclamantei suma de 144.114,67 lei despăgubiri, cu dobânda comercială legală calculată din data de 19 decembrie 2008, data introducerii acţiunii şi până la achitarea debitului principal. Dobânda comercială legală va fi acordată întrucât ea, în materie comercială, curge de drept, conform art. 43 C. com., de la momentul introducerii acţiunii, aşa cum s-a pretins.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 161/2010 din 1 noiembrie 2010 a admis apelul pârâtei SC A.R.A. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1947,71 lei, despăgubiri cu dobânda aferentă calculată asupra sumei de la data de 19 decembrie 2008 şi până la achitarea integrală a sumei. A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC E.C.I.T. SRL.
În argumentarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de asigurator pentru pierderea suferita in urma producerii riscului asigurat, ori probatoriul administrat a relevat prin probe ştiinţifice întinderea acestor pierderi .
S-a apreciat că obligaţia esenţială care se naşte în sarcina asiguratului este aceea de a achita prima de asigurare ori aşa cum s-a relevat prin expertiza contabilă efectuată şi s-a reţinut anterior reclamanta pentru mai multe dintre contractele evidenţiate nu a achitat prima de asigurare în condiţiile în care erau stabilite .
Au fost respinse aserţiunile referitoare la existenţa unui termen de graţie şi la împrejurarea aplicării dispoziţiilor art. 44 din condiţiile de asigurare ale reclamantei apelante, expertiza contabilă evidenţiind fără putinţă de tăgadă că nu sunt îndeplinite condiţiile amintite anterior.
Referitor la aceste aserţiuni ale apelantei reclamante instanţa de apel a apreciat că apar ca fiind nefondate iar ansamblul probelor administrate respectiv copiile dosarelor de daune documentele contabile prezentate şi cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză atât în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi sub aspectul îndeplinirii obligaţiilor asumate prin convenţiile încheiate cât şi în ceea ce priveşte dinamica producerii accidentelor care să confirme producerea riscului asigurat a relevat că acţiunea formulată apare ca fiind întemeiată doar în ceea ce priveşte suma de 1947,71 lei reprezentând obligaţiile asiguratorului de despăgubire pentru producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare PG 05CJ 002770, ratele din prima de asigurare fiind plătite integral şi la timp pentru o sumă de 386,85 lei reprezentând diferenţa dintre despăgubirea acordată şi pretenţiile reclamantei justificate prin documente în ceea ce priveşte autoturismul (f.1448); producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare PG 05CJ 002837, ratele din prima de asigurare fiind plătite integral şi la timp pentru o sumă de 1200 lei reprezentând despăgubirea acordată în ceea ce priveşte autoturismul (f.1510); producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare PG 05CJ 002838, ratele din prima de asigurare fiind plătite integral şi la timp pentru o sumă de 360,86 lei reprezentând suma stabilită ca fiind datorată prin confruntarea documentelor prezentate reprezentând devizul de reparaţie în regie proprie şi documentele care justifică modalitatea de producere a riscului asigurat, diferenţa de deviz corectat de către expertul desemnat în ceea ce priveşte autoturismul (f.1435).
Cât priveşte apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA instanţa de apel l-a apreciat ca fiind întemeiat în raport de ansamblul probelor administrate având în vedere omisiunea primei instanţe de administrare a tuturor probelor de natură să reflecte adevărul care au justificat temeinicia apelului reclamantei, aserţiunile acesteia referitoare la justeţea atitudinii pârâtei în ceea ce priveşte refuzul achitării pretenţiilor reclamantei.
S-a constatat că apelanta a învederat că din cele 18 dosare de daune pentru fiecare dintre ele trebuie stabilit în mod concret modalitatea de producere a riscului asigurat şi valabilitatea poliţiei de asigurare invocate ori prin cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză s-a evidenţiat în mod cert că au existat doar trei dosare pentru care există o obligaţie în sarcina reclamantei stabilindu-se că pentru 13 dintre acestea aşa cum s-a evidenţiat anterior poliţele de asigurare nu erau în vigoare astfel că în sarcina asiguratorului nu poate fi reţinută existenţa vreunei obligaţii, pentru două nu se datorează diferenţele pretinse iar pentru celelalte trei s-a stabilit existenţa obligaţiei de plată pentru un cuantum de 1947,71 lei.
În consecinţă instanţa de apel a apreciat că apelul declarat de apelanta pârâtă apare întemeiat relevându-se că prima instanţă a determinat în mod greşit starea de fapt urmare a omisiunii administrării întregului probatoriu ce se impunea în raport de complexitatea cauzei, şi în consecinţă ca urmare a stabilit în mod eronat şi dispoziţiile legale incidente.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC E.C.I.T. SRL prin administrator judiciar T.C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la ceea ce nu s-a cerut adică deşi au solicitat schimbarea în totalitate a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii introductive şi deşi nici pârâta nu a formulat un petit subsidiar prin care să solicite schimbarea doar în parte a hotărârii atacate cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel schimbă doar în parte sentinţa apelată cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.
Totodată susţine recurenta instanţa de apel procedând la o rejudecare a fondului a încălcat principiile limitatorii tantum devolutum quantum indicati şi tantum devolutum quantum apelatum şi pentru aceasta se impune casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Recurenta susţine că toată motivarea instanţei de apel este fondată pe nişte aspecte noi, ce nu au fost solicitate a fi constatate în faţa instanţei de fond printr-o cerere reconvenţională, respectiv sumele solicitate de către reclamantă nu le sunt datorate de către pârâtă întrucât poliţele de asigurare încheiate sunt nule de drept. Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a intrat în cercetarea fondului dar a altor aspecte de fond decât cele ce au fost solicitate de către părţi în faţa instanţei de fond.
Pe de altă parte, nici expertul tehnic şi nici expertul contabil nu aveau competenţa să se pronunţe cu privire la nulitatea unor poliţe de asigurare.
În opinia recurentei instanţa de apel se contrazice în propria motivare şi soluţia contravine motivării acesteia, respectiv instanţa de apel reţine că o parte din poliţele de asigurare sunt nule de drept pe motivul că s-a achitat prima rată din prima de asigurare, însă cu toate acestea reclamantei recurente în baza aceloraşi poliţe de asigurare nule de drept apelanta pârâtă a achitat o parte din despăgubirile aferente riscului asigurat şi produs.
Totodată, susţine recurenta, instanţa de apel dă o interpretare greşită legislaţiei în materia asigurărilor în momentul în care consideră că poliţele sunt nule de drept întrucât nu s-a achitat prima rată din prima de asigurare, iar în conformitate cu prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România poliţa de asigurare intră în vigoare la data plăţii primei rate de asigurare în cazul plăţii primelor rate.
Redând textul integral al art. 16, art. 17, art. 20 şi art. 21 din Legea 136/1995 recurenta susţine că nu a fost înştiinţat vreodată de către pârâtă cu privire la neplata vreunei plăţi a primelor de asigurare cu privire la intenţia acesteia de a rezilia vreo convenţie de asigurare/poliţă de asigurare.
Recurenta este de părere că, condiţia prevăzută de art. 10 din contractul de asigurare, care reglementează condiţiile privind intrarea în vigoare a contractului de asigurare, iar nu condiţii privind valabilitatea poliţei de asigurare poate fi calificată ca şi o condiţie suspensivă care afecta intrarea în vigoare a contractului de asigurare, dar din raportul de expertiză contabilă rezultă că au fost achitate primele rate de asigurare, ceea ce a dus implicit la intrarea în vigoare a poliţei la data efectuării plăţii primei rate de asigurare, iar nu la desfiinţarea acesteia.
În concluzie recurenta susţine că având în vedere toate aspectele învederate instanţa de apel a procedat la o interpretare total eronată atât a actelor deduse judecăţii (respectiv contractelor şi poliţelor de asigurare) precum şi a textelor de lege aplicabile în speţă, soluţia instanţei de apel, mai ales după administrarea probei cu expertiza judiciară ar fi fost aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de fond adică a Tribunalului Comercial Cluj, întrucât în urma administrării acestor probe, era imperios necesare a se face anumite precizări legate de sancţiunea ce ar fi intervenit în situaţia neachitării la termen a unor rate din primele de asigurare şi numai după efectuarea acestor precizări care au reieşit din dezbaterea fondului instanţele, atât cea de fond cât şi cea de apel s-ar fi putu pronunţa asupra despăgubirilor ce li s-ar fi cuvenit.
Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei şi admiterii cererii de aderare la apel şi a acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC A.R.A. SA a invocat excepţia tardivităţii recursului şi răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepţia tardivităţii declarării recursului invocată de intimata pârâtă SC A.R.A. SA.
Art. 301 C. proc. civ. stabileşte că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Din dispoziţiile citate rezultă că momentul care marchează curgerea termenului de 15 zile este cel al comunicării deciziei împotriva căreia s-a îndreptat această cale extraordinară de atac. Din dovada existentă la fila 30 dosar apel rezultă că decizia nr. 161 din 1 noiembrie 2010 i-a fost comunicată recurentei SC E.C.I.T. SRL la data de 16 decembrie 2010, iar recursul a fost declarat la data de 3 ianuarie 2011 (data poştei de pe plicul aflat la fila 9 dosar recurs) cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Astfel fiind, se va respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata pârâtă SC A.R.A. SA.
Cât priveşte recursul reclamantei SC E.C.I.T. SRL prin administrator judiciar T.C., acesta va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuţie încălcarea principiului disponibilităţii exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanţa ca în toate cazurile să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Ipoteza plus petita pusă în discuţie prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăseşte în cauză. De altfel critica conform căreia instanţa de apel a admis în parte sentinţa apelată şi cererea de chemare în judecată fără ca părţile să fi solicitat aceasta nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat şi nu constituie plus petita, întrucât instanţa de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, analizând cauza în fond şi probele administrate îşi formează propria convingere şi poate admite sau respinge în tot sau în parte acţiunea. Astfel, instanţa de apel constatând că instanţa de fond a determinat în mod greşit starea de fapt urmare a omisiunii administrării întregului probatoriu ce se impunea în raport de complexitatea cauzei a apreciat că numai în parte i se pot acorda reclamantei despăgubirile.
Nici criticile privind încălcarea principiilor tantum devolutum quantum indicati şi tantum devolutum quantum apelatum nu pot fi reţinute spre analiză întrucât instanţa de apel nu a încălcat principiile menţionate şi a analizat cererile de apel în limitele investirii sale.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin argumentul adus în sprijinul motivului analizat, recurenta susţine că între motivarea deciziei recurate şi dispozitiv există contrarietate privind reţinerea conform căreia o parte din poliţele de asigurare sunt nule de drept pe motivul că nu s-a achitat prima rată din prima de asigurare şi cu toate acestea în baza aceloraşi poliţe de asigurare nule de drept pârâta a achitat o parte din despăgubirile aferente riscului asigurat şi produs.
În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea Curţii de Apel.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluţia din dispozitiv nu se poate reţine contrarietatea la care se referă recurenta neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia sau între considerente, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluţiei recurate atunci când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii sau a schimbat natura şi înţelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt şi în drept în mod distinct.
Argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o cerinţă impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păşi la o analiză a nelegalităţii imaginând posibile argumente şi dispoziţii legale pe care să le examineze din perspectiva acestui motiv.
Din acelaşi punct de vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.
În cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Motivul prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect. Analiza sumară a probelor nu constituie argument suficient pentru a susţine lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de redactare al deciziei şi reanalizarea probelor depuse la fond şi completate în apel demonstrează preocuparea instanţei de a stabili dacă soluţia este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei.
În ce priveşte a doua ipoteză, care vizează aplicarea greşită a legii se constată din expunerea rezumatului argumentelor aduse în sprijinul aplicării greşite a legii că singura critică ce poate fi reţinută priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 136/1995.
Critica recurentei conform căreia instanţa de apel în aplicarea art. 17 din Legea nr. 136/1995 a reţinut eronat că este vorba despre sancţiunea nulităţii de drept a poliţei de asigurare şi nu despre sancţiunea rezilierii contractului de asigurare este nefondată.
Astfel, instanţa de apel, răspunzând susţinerilor apelantei a reţinut corect că dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 136/1995 sunt reluate în condiţiile de asigurare facultativă a autovehiculelor, iar omisiunea notificării cu privire la nerespectarea scadenţei primelor de asigurare sau cu privire la suspendarea poliţelor de asigurare nu este de natură să atragă răspunderea asiguratorului dincolo de limitele convenţiei şi a dispoziţiilor legale.
Cât priveşte art. 16, art. 20, art. 21 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România recurenta nu a arătat în ce fel instanţa de apel a greşit în aplicarea acestor dispoziţii legale. Referirile recurentei la modul în care experţii desemnaţi au efectuat cele două expertize nu pot constitui motive de nelegalitate.
De altfel, recurenta în întreaga sa argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea probelor de către instanţa de apel, la apărările ce ar fi trebuit să le facă sau nu intimata pârâtă, la ce ar fi trebuit să solicite intimata pârâtă prin cererea reconvenţională, la concluziile experţilor cu privire la nevalabilitatea poliţelor de asigurare, la momentul emiterii poliţelor de asigurare, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei şi nicidecum motive de nelegalitate.
Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 304 punctele 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E.C.I.T. S.R.L. prin administrator judiciar T.C. împotriva deciziei civile nr. 161/2010 din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1869/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1852/2011. Comercial → |
|---|
