ICCJ. Decizia nr. 1858/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1858/2011
Dosar nr. 6386/1/2010
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/ COM, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială, reclamanta SC D.I.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că, prin actul adiţional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2007 a încetat dreptul de concesiune asupra terenului situat în municipiul Braşov în zona străzilor Uranus, Jupiter şi a Pieţei Astra, înscris în CF, în suprafaţă totală de 3.287 mp, teren pe care urma a fi edificată construcţia, Tronsonul D din cadrul Complexului Comercial „Orizont 3000”, construcţie ce includea şi cele 5 spaţii comerciale obiect al contractelor de antrepriză - accesorii contractului de concesiune, respectiv, spaţiile comerciale: nr. 40, cf. contract autentificat sub nr. 1457 din 30 octombrie 1997 - B.N.P. P.Ş., nr. 41, cf. contract autentificat sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 -B.N.P. C.D., nr. 49, cf. contract autentificat sub nr. 960 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ş., nr. 79, cf. contract autentificat sub nr. 961 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ş. şi nr. 80, cf. contract autentificat sub nr. 959 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ş.; să se constate că urmare a încetării dreptului de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007, obligaţiile reclamantei de a construi obiectivele asumate prin contractele de antrepriză enumerate la petitul 1 - accesorii contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997 - au devenit imposibil de executat începând cu aceeaşi dată; desfiinţarea sau constatarea caducităţii contractelor de antrepriză accesorii contractului de concesiune, începând cu data de 1 noiembrie 2007, urmare imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat în calitate de concesionar, contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997 cu Municipiul Braşov, în calitate de concedent şi că prin acest contract s-a obligat ca pe lângă achitarea anuală a redevenţei să construiască pe terenul obiect al concesiunii un complex comercial. În considerarea contractului de concesiune şi ca accesorii ale acestuia a arătat că a încheiat o serie de contracte de antrepriză cu pârâta, pe care nu le-a putut derula integral, întrucât prin Actul adiţional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune, Consiliul Local al Municipiului Braşov, începând cu data de 1 noiembrie 2008, i-a restrâns dreptul de concesiune, cu consecinţa încetării concesiunii asupra terenului pe care urma a se construi întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit şi cele 5 spaţii comerciale contractate de reclamantă cu pârâta.
De asemenea a susţinut că, întrucât contractele de antrepriză au fost perfectate exclusiv în considerarea contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997,ca şi accesorii ale acestuia, potrivit principiilor „accesorium sequitur principale şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, desfiinţarea contractului de concesiune a terenului ce urma a fi afectat construcţiilor, nu poate avea alt efect, decât desfiinţarea contractelor de antrepriză începând cu data încetării dreptului de concesiune.
Pârâta SC S. SRL a formulat întâmpinare, cu caracter de cerere reconventională, solicitând respingerea acţiunii şi rezilierea contractelor de antrepriză autentificate sub nr. 959 dini3 iunie 2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30 octombrie 1997 de notarul public P.Ş. şi sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 de notatul public C.D., obligarea reclamantei la plata sumei de 435.824,19 euro (1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de daune-interese şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1276/C din 30 iunie 2009, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi contencios administrativ a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta SC D.I.G. SRL; a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC S. SRL; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, 1095 din 30 octombrie 1997 şi 961 din 13 iunie 2000 şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere subsidiar formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză de mai sus pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.; a respins cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză nr. 960 din 13 iunie 2000 şi 959 din 13 octombrie 2000, ca neîntemeiată; a respins cererea principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconventională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta şi a dispus rezilierea din culpa exclusivă a reclamantei a contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, 1095 din 30 octombrie 1997, 960 din 13 iunie 2000, 961 din 13 iunie 2000 şi 959 din 13 octombrie 2000 încheiate între părţi ; a obligat reclamanta la plata a sumei totale de 726.433 lei, cu titlu de daune interese compensatorii către pârâtă şi a respins restul pretenţiilor pârâtei, ca neîntemeiate.
Prin decizia nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.I.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1276/ C din 30 iunie 2009 a Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control a înlăturat criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură privind judecata în primă instanţă şi a reţinut că hotărârea atacată este legală, în considerarea faptului că, prin încheierea din 12 ianuarie 2009 au fost soluţionate excepţiile de inadmisibilitate, în cuprinsul său fiind consemnate argumentele ce au stat la baza soluţiei, iar reluarea acestor argumente în considerentele sentinţei, nu era necesară, având în vedere prevederile art. 255 C. proc. civ., care stabilesc că, atât încheierile cât, şi sentinţele sunt hotărâri judecătoreşti cu aceeaşi valoare juridică.
De asemenea, a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii în condiţiile în care, potrivit încheierii din 22 iunie 2009, cererea a fost comunicată reprezentantului pârâtei şi prima instanţă a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii şi s-a pronunţat asupra acesteia după ce părţile şi-au exprimat punctul de vedere.
În legătură cu nemotivarea soluţiei de respingere a obiecţiunilor la expertiză, susţinerile reclamantei au fost găsite ca nefondate, în cuprinsul încheierii din 22 iunie 2009 regăsindu-se argumentele instanţei de fond în susţinerea soluţiei adoptate.
Au fost considerate ca nefondate şi susţinerile reclamantei referitoare la omisiunea motivării soluţiei de respingere a cererii de repunere pe rol, în cuprinsul hotărârii arătându-se că au fost acordate mai multe termene pentru pregătirea apărării, lipsa apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă depusă la dosar, iar prezenţa părţilor excludea aplicarea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Cât priveşte fondul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat că, instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra caducităţii contractelor de antrepriză prin aceea că a reţinut că actul adiţional de reducere a suprafeţei concesionate nu constituie prin el însuşi un caz fortuit ori de forţă majoră, câtă vreme a fost încheiat la iniţiativa reclamantei, intervenţia debitorului obligaţiei fiind exclusă, în cazul imposibilităţii fortuite de executare.
De asemenea, au fost înlăturate susţinerile reclamantei privitoare la omisiunea analizei prevederilor art. 44 din contractele de antrepriză, în condiţiile în care, prima instanţă a argumentat detaliat efectele generate asupra relaţiei contractuale de împrejurările invocate de reclamantă privind imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii, utilităţile descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în CF, certificatele emise de Camera de Comerţ şi Industrie Braşov.
S-a reţinut totodată că, în mod corect, prima instanţă nu a aplicat în cauză teoria impreviziunii, deoarece contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestaţiilor, iar culpa aparţine reclamantei, întrucât restrângerea concesiunii s-a făcut la iniţiativa sa, iar împrejurările invocate nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de forţă majoră. Astfel, evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul încheierii convenţiei nu constituie un motiv de reziliere a contractului în condiţiile în care, reclamanta care se ocupa cu antrepriza de construcţii cunoştea situaţia terenului luat în concesiune şi pe care urma să construiască încă din 1997.
Împotriva deciziei nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială a formulat recurs, reclamanta SC D.I.G. SRL, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în vederea administrării de noi probe.
Recursul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008.
Soluţia instanţei supreme a fost fundamentată pe următoarele considerente:
1. A fost înlăturată susţinerea reclamantei privind încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 137 din acelaşi cod, în raport de care, analizând critica formulată, s-a constatat că nu există neconcordanţă între conţinutul încheierii prin care au fost soluţionate excepţiile şi dispozitivul hotărârii, încheierea neputând fi atacată decât odată cu fondul, astfel încât, nu a putut fi reţinută existenţa unei vătămări procesuale în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în nereluarea în considerentele hotărârii a argumentelor avute în vedere la soluţionarea excepţiei şi cuprinse în încheierea de la acea dată, întrucât încheierile fac corp comun cu hotărârea.
2. În caz de neîndeplinire a obligaţiei de comunicare a cererii de chemare în garanţie, potrivit art. 62 C. proc. civ., partea este în drept să invoce încălcarea drepturilor procesuale, dar cum în speţă, terţii chemaţi în garanţie nu au fost introduşi în cauză, pe de o parte, nu se poate reţine o vătămare a acestora, întrucât nu au fost obligaţi să răspundă pentru partea căzută în pretenţii, iar pe de altă parte, vătămarea nu ar putea fi invocată în raport de caracterul relativ al nulităţii actului de procedură astfel întocmit, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât de partea interesată, respectiv de chematul în garanţie, care are o poziţie procesuală independentă.
3. Critica vizând evaluarea tuturor probelor din perspectiva conţinutului obiecţiunilor la expertiză şi a măsurii respingerii acestora, a fost înlăturată avându-se în vedere imposibilitatea reaprecierii probelor, în faza procesuală a recursului, faţă de caracterul nondevolutiv al căii de atac, reţinându-se că critica formulată nu se subsuma art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate.
4. Referitor la critica încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi constând în pretinsa nepronunţare a primei instanţe pe fondul cererii de constatare a caducităţii contractelor de antrepriză, Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă soluţia instanţei de apel în sensul respingerii acesteia, pentru argumentul că, prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei asupra cererii de constatare a caducităţii contractelor de antrepriză din perspectiva obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, cu raportare strictă la conţinutul şi efectele juridice ale actului adiţional la contractul de concesiune invocat de reclamantă, respectând astfel limitele învestirii, în sensul cerut de art. 129 (6) C. proc. civ.
5. În ceea ce priveşte clauza prevăzută în art. 44 din contractul de concesiune s-a reţinut că, din considerentele hotărârii atacate nu a rezultat denaturarea interpretării date de parte şi că reclamanta a omis din vedere că îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile (art. 1011 C. civ.), fiind o aplicaţie a principiului voinţei interne, reale, a părţilor, iar, în cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării concesiunii şi nici limitele răspunderii părţilor din această perspectivă (forţă majoră sau caz fortuit), astfel încât, în mod corect şi legal, instanţele de fond au verificat eficienţa principiului enunţat de reclamantă dar, în acelaşi timp, au dat eficienţă principiilor generale prevăzute în art. 1020 C. civ., pronunţându-se în sensul rezoluţiunii contractelor, din culpa reclamantei.
6. Soluţia instanţei de apel asupra criticii vizând respingerea cererii de repunere pe rol formulată de reclamantă în faţa instanţei de fond, a fost apreciată ca legală în raport de respectarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., şi asigurarea dreptului părţii la apărare prin amânarea pronunţării.
7. Critica privind greşita soluţionare a cererii de chemare în garanţie a fost înlăturată de instanţa de recurs, care a reţinut că, în mod corect instanţa de apel a apreciat ca fiind legală soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie, întemeiată pe excepţia de inadmisibilitate şi nu pe fond, faţă de dispoziţiile art. 60-63 C. proc. civ., care presupun existenţa unei legături de cauzalitate între faptele pretinse şi prejudiciu cauzat pentru a putea exista un drept de regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu a putut fi reţinut în cauză.
8. Înalta Curte a respins şi ultimul dintre motivele de recurs invocate de reclamantă, reţinând că, prin cererea introductivă, aceasta nu a solicitat rezoluţiunea contractelor de antrepriză, doar pârâta formulând o astfel de cerere, în cadrul cererii reconvenţionale, instanţele de fond, pronunţându-se în limitele acestei învestiri.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008 a formulat cerere de revizuire reclamanta SC D.I.G. SRL Braşov, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive privind desfiinţarea cu data de 01 noiembrie 2007 a contractelor de antrepriză, ca accesorii ale contractului de concesiune şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de pârâta SC S. SRL.
În motivarea cererii de revizuire, SC D.I.G. SRL Braşov a arătat că: instanţa de recurs evocând fondul, respectiv stabilind o altă stare de fapt, decât cea care fusese reţinută în fazele anterioare de judecată şi aplicând alte dispoziţii legale împrejurărilor de fapt stabilite, a reţinut contrar instanţelor de fond că „îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au hotărât părţile (art. 1011 C. civ.) fiind o aplicaţie a principiului voinţei interne, reale a părţilor.. „, dar respingând recursul motivat de faptul că: „ prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de concesiune ..”, specificând apoi că: „în mod legal instanţele au verificat eficienţa principiului enunţat de recurentă, dar în acelaşi timp au aplicat principiile generale din art. 1020 C. civ., pronunţându-se în sensul rezoluţiunii contractelor, din culpa recurentei”, hotărârea pronunţată cuprinde o contradicţie evidentă între motivarea hotărârii supuse revizuirii si soluţia adoptată, respectiv respingerea recursului.
În raport de cele mai sus expuse, revizuenta a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, întrucât stabilind o altă stare de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare a aplicat alte dispoziţii legale împrejurărilor de fapt stabilite.
Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1020 C. civ. şi la aprecierea instanţei de recurs potrivit căreia ar prima voinţa internă a pârtilor sub condiţia menţionării cauzelor de încetare a contractului de concesiune, revizuenta a susţinut că sunt incorecte, întrucât cauzele de încetare a contractului derivă din lege, fiind stabilite prin art. 57 din O.U.G. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune.
Din analiza actelor si lucrărilor dosarului şi a normelor juridice incidente în cauză, Înalta Curte reţine că cererea de revizuire este nefondată.
Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, de retractare, caracter ce se evidenţiază în special prin motivele care pot fundamenta o asemenea cerere, ele fiind expres si limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive si irevocabile.
Astfel, potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri ramase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Înalta Curte, din analiza celor susţinute de revizuentă raportate la textul legal, constată că nu se regăsesc în speţă niciuna dintre ipotezele reglementate de norma de drept, respectiv că nu se poate reţine că prin hotărârea atacată instanţa de recurs s-ar fi pronunţat asupra unui lucru ce nu s-a cerut ( extra petita), nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori că ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ( plus petita), instanţa de recurs dispunând legal şi corect în limitele învestirii.
Faţă de considerentele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată revizuirea formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Braşov prin administrator judiciar C.S.P.R.L. Braşov împotriva Deciziei comerciale nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1857/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1859/2011. Comercial → |
|---|
