ICCJ. Decizia nr. 1869/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1869/2011
Dosar nr. 6006/3/2008
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 6006/3/2008, din 13 februarie 2008, reclamanta SC A.E.C. SA a chemat în judecată pe pârâtul P.C.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la restituirea bunurilor enumerate în situaţia baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare, obiectelor de inventar precum şi în situaţia mijloacelor de inventar (elemente schelă) anexate cererii, ce au fost ridicate în mod abuziv de pârât din şantierul imobilului situat în Bucureşti, sector 4, şantier organizat de reclamantă în vederea executării contractului nr. 348 din 1 iunie 2004; şi, în subsidiar (ca obligaţie alternativă), în situaţia în care restituirea în natură a bunurilor nu mai este posibilă, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului prin echivalent, constând în plata contravalorii bunurilor arătate mai sus în cuantum de 172.238,6 lei (RON) din care:
- 45.948,26 lei (RON) reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situaţia baracametrelor, utilajelor de mică mecanizare şi obiectelor de inventar;
- 126.290,34 lei (RON) (echivalentul sumei de 34.580,2 Euro) reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situaţia mijloacelor de inventar (elemente schelă);
- precum şi obligarea pârâtului la plata sumei totale de 111.651,71 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor a căror restituire o solicită; cu cheltuieli de judecată.
La data de 21 martie 2008 pârâtul P.C.A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare a invocat excepţia de prematuritate a acţiunii reclamantei motivat de faptul că procedura a fost realizată în mod nelegal şi, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Prin cererea reconvenţională pârâtul a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să se constate că acesta are un drept de retenţie asupra bunurilor aparţinând reclamantei, bunuri aflate la adresa din Tâncăbeşti, jud. Ilfov, DN1 Km.30, până la achitarea sumei de 15.856 lei, (RON) 94.500 Euro şi 500 Euro/lună, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând cheltuieli efectuate de către pârâtul – reclamant în legătură cu aceste bunuri; precum şi să oblige pe reclamanta pârâtă SC A.E.C. SA la plata sumelor de: 90.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a proprietăţii pârâtului reclamant din sector 4 Bucureşti, în perioada 7 august 2005 – 17 octombrie 2005;
-15.856 lei (RON) cheltuieli de îndepărtare şi transport a bunurilor abandonate pe proprietatea menţionată la data de 8 iulie 2005;
-14.500 Euro, în echivalent în lei la data plăţii şi în continuare 500 Euro/lună în echivalent lei la data plăţii până la ridicarea acestora, reprezentând costurile de depozitare a bunurilor abandonate de SC A.E.C. SA.
Reclamanta – pârâtă SC A.E.C. SA a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 10 iunie 2008 (filele 261, 262 vol.I dosar nr. 6006/3/2008) instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii faţă de capătul trei al cererii principale vând ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 111.651,75 Euro în echivalent în lei, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă a bunurilor.
Prin cererea formulată de reclamanta SC A.E.C. SA la data de 21 august 2008 şi înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, sub nr. 31427/3/2008, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului P.C.A., la plata sumei de 172.238,6 lei (RON), reprezentând daune pentru lipsa de folosinţă a bunurilor aparţinând reclamantei (schelă metalică, baracamente, utilaje de mică mecanizare şi obiecte de inventar) ridicate abuziv de către pârât din şantierul imobilului din sector 4, Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
Cele două cereri au fost conexate prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 28 octombrie 2008.
Prin sentinţa comercială nr. 6841 din 8 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis acţiunea principală şi cererea conexă formulate de reclamanta SC A.E.C. SA, în contradictoriu cu pârâtul P.C.A., şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei bunurile enumerate în situaţia baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare, obiectelor de inventar, precum şi situaţia mijloacelor de inventar, iar în caz de neexecutare, să plătească reclamantei suma de 172.238,6 lei (46.948,26 lei contravaloarea bunurilor prevăzute în situaţia baracamentelor, utilajelor de mică mecanizare şi obiectelor de inventar şi 126.290,34 lei reprezentând contravaloarea bunurilor prevăzute în situaţia mijloacelor de inventar).
A obligat pârâtul la plata sumei de 172.231,46 Euro echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor menţionate.
A respins cererea reconvenţională ca nefondată.
A obligat pârâtul la plata sumei de 36.199,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut în principal că actele ulterioare solicitării reclamantei a rezilierii contractului de execuţie nr. 348/2004 săvârşite de către pârât şi probate în cauză constituie fapte ilicite din sfera art. 998 C. civ. care au generat prejudiciul invocat de reclamantă.
În ceea ce priveşte acţiunea conexă, prima instanţă a arătat că reclamanta şi-a precizat contravaloarea lipsei de folosinţă la suma de 172.238,6 lei, însă raportul de expertiză contabilă a stabilit că valoarea reală a prejudiciului suferit până la 31 ianuarie 2010, constând în lipsa de folosinţă, este de 172.231,46 Euro sumă pretinsă prin cererea de majorare depusă la termenul din 4 mai 2010.
Cu privire la cererea reconvenţională prima instanţă a considerat că este neîntemeiată având în vedere că pârâtul nu a fost parte în contractul de execuţie în nume propriu, chiar dacă în urma novaţiei a preluat unele datorii faţă de reclamantă.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 6841 din 8 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a formulat apel pârâtul P.C.A.
Prin decizia comercială nr. 547 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea principală modificată şi cererea conexă formulată de reclamantă SC A.E.C. ca neîntemeiată; s-a admis cererea formulată de pârâtul reclamant P.C.A.; a obligat reclamanta pârâtă la plata către pârâtul reclamant a sumelor de: 90.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsă folosinţă proprietate; 15.856 lei reprezentând cheltuieli de îndepărtare şi transport a bunurilor aparţinând reclamantei pârâte de pe proprietatea pârâtului reclamant; 14.500 Euro în echivalent în lei la data plăţii, cât şi în continuare a sumei de 500 Euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând costuri de depozitare a bunurilor aparţinând reclamantei pârâte până la ridicarea bunurilor de către aceasta; s-a constatat că pârâtul reclamant are un drept de retenţie asupra bunurilor aparţinând reclamantei pârâte, depozitate la adresa din Tâncăbeşti, jud. Ilfov, DN1, km. 30, până la achitarea sumelor datorate pârâtului reclamant; s-a obligat intimata reclamantă la cheltuieli de judecată către apelantul pârât în sumă de 35.624 lei fond şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal următoarele:
Apelantul pârât P.C.A. nu a săvârşit nici o faptă ilicită atunci când şi-a degajat proprietatea de bunurile depozitate în mod abuziv de către intimata pârâtă care, la data transportării bunurilor în depozitul din Tâncăbeşti, nu se mai afla în executarea vreunei obligaţii contractuale, apelantul pârât acţionând în limitele conferite de dreptul său de proprietate (Neminem laedit qui suo iure utitur”).
Faţă de dispoziţiile art. 1618, art. 1619 C. civ., apelantul pârât are dreptul de a reţine bunurile intimatei – reclamante, pretinse de aceasta, până la plata de către proprietar a cheltuielilor efectuate cu transportul, conservarea şi depozitarea bunurilor şi dovedite prin înscrisurile depuse în probatoriu (filele 203-226 vol. I, dosar Tribunalul Bucureşti) şi plata în continuare a cheltuielilor reprezentând costurile de depozitare până la achitarea sumelor restante şi ridicarea bunurilor.
De asemenea, apelantul pârât a probat că prin depozitarea bunurilor pe proprietatea sa de către intimata reclamantă (chiar dacă aceasta s-a făcut iniţial în temeiul contractului de execuţie) şi refuzul nejustificat de a le ridica după sistarea lucrărilor şi încetarea contractului în mod unilateral de către intimata reclamantă, a suferit un prejudiciu estimat la suma de 90.000 Euro (1.000 Euro/zi) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului şi ocuparea acestuia în mod abuziv de către reclamantă cu bunurile menţionate, ceea ce a împiedicat pe apelant să continue lucrările la imobil cu un alt constructor pentru o perioadă de 90 de zile care s-a încheiat la data de 17 octombrie 2005, odată cu transportarea şi depozitarea tuturor bunurilor intimatei în depozitul din Tâncăbeşti.
Împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs SC A.E.C. aducând critici deciziei recurate referitoare la prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise de pârâtul P.C.A. şi nu în ultimul rând a criticat decizia atacată sub aspectul soluţionării cererii reconvenţionale a pârâtului.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că instanţa de apel: a interpretat eronat clauzele contractului nr. 348/2004 cu consecinţa schimbării înţelesului clar şi neîndoielnic al acestora; a reţinut eronat inexistenţa vreunui acord al părţilor de încetare a contractului; a reţinut în sarcina recurentei obligaţia evacuării şantierului, fără să indice însă vreun temei legal în acest sens. De asemenea recurenta arată că actele de ,,degajare a proprietăţii de bunurile societăţii sale reprezintă tot atâtea fapte ilicite comise de pârâtul P.C.A., iar la momentul ,,degajării” proprietăţii, pârâtul nu a acţionat în limitele conferite de dreptul său de proprietate, având în vedere că în acel moment, proprietar al imobilului era MTS Leasing, conform contractului de leasing nr. B003 din 20 mai 2004 încheiat între MTS Leasing (locatar) şi S. (utilizator). Se mai arată că pârâtul nu a suferit vreun prejudiciu din cauza recurentei câtă vreme aceasta nu a săvârşit vreo faptă ilicită.
Recurenta mai critică hotărârea atacată în sensul că instanţa de apel: 1. a reţinut în mod greşit ,,refuzul nejustificat” al recurentei de a ridica bunurile din şantier, acest refuz era justificat de dispoziţiile contractului de execuţie lucrări nr. 348/2004, contract în vigoare la data ,,degajării” proprietăţii de către pârât, fapt ce exclude ,,exercitarea abuzivă” a dreptului său de proprietate asupra bunurilor din şantier; 2. în mod eronat a considerat că pârâtul a probat prejudiciul de 90.000 Euro, iar recurenta nu a contestat ,,în vreun fel suma pretinsă” de 1000 Euro/zi; 3. a aplicat greşit legea (art. 1618, art. 1619 C. civ.) în cauza de faţă câtă vreme între părţi nu a intervenit niciun contract de depozit care să genereze drepturi şi obligaţii reciproce.
Intimatul P.C.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat a recursului formulat împotriva deciziei comerciale nr. 547 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 6006/3/2008.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile referitoare la prejudiciul cauzat, a faptei ilicite comise de pârât şi nu în ultimul rând a criticii privind soluţionarea cererii reconvenţionale, critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a greşit în aplicarea legii în prezenta cauză deoarece a redus întreaga problemă de drept la regula potrivit căreia proprietarul, în speţă intimatul, este îndreptăţit în baza atributelor ce i le conferă dreptul său de proprietate să solicite „degajarea” imobilului său de bunuri presupus a fi „depozitate abuziv” de către recurentă.
Cu alte cuvinte, problema de drept ce trebuie lămurită în speţă nu este aceea a unui proprietar ce îşi găseşte afectat imobilul de anumite obiecte şi care evident, ar fi îndreptăţit să solicite înlăturarea lor, ci ceea ce trebuie lămurit este dacă în cauză reclamanta a creat pârâtului un prejudiciu prin neridicarea bunurilor, sau dimpotrivă pârâtul a creat acesteia un prejudiciu prin îndepărtarea bunurilor de pe şantier.
Pentru a lămuri această problemă şi fără a se interpreta că se face confuzie între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, trebuie amintit că între reclamantă ca executant şi SC S. SRL ca utilizator şi MTS Leasing ca beneficiar s-a încheiat contractul de execuţie nr. 348 din 1 iunie 2004 având ca obiect renovarea şi modernizarea clădirii, sediul social, proprietatea pârâtului P.C.A., preţul contractului fiind de 1.235.068,67 Euro plus TVA.
Ca urmare a încheierii contractului de novaţie pârâtul P.C.A. a preluat datoriile celor două societăţi (MTS Leasing şi SC Sarmis SRL) precizându-se în contractul de novaţie că prin încheierea acestuia nu se modifică clauzele contractului de execuţie nr. 348 din 1 iunie 2004.
Deşi s-a precizat în mod expres de către părţile contractante că nu se modifică clauzele contractului de execuţie, la 29 iulie 2006 SC S. SRL prin intermediul pârâtului a notificat reclamantei rezilierea unilaterală a contractului de execuţie începând cu data de 6 august 2005 (fila 66, vol. I din dosarul Tribunalului Bucureşti).
Ca urmare a acestei notificări reclamanta prin adresa nr. 3727 din 10 august 2005 a arătat că rezilierea contractului de execuţie nr. 348 din 1 aprilie 2004 nu este de competenţa niciuneia dintre părţi ci doar a justiţiei.
Deşi nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se dispună rezilierea contractului de execuţie, pârâtul a demontat schela principală (7 octombrie 2005), iar la 19 octombrie 2005 a scos din incintă toate celelalte bunuri destinate organizării de şantier şi execuţiei lucrărilor transportându-le într-o locaţie necunoscută.
Faţă de actele ilicite săvârşite de pârât şi care au generat prejudiciul reclamantei, instanţa de apel a greşit în aplicarea legii reducând întreaga problemă de drept a cauzei la exercitarea atributelor dreptului de proprietate în raport cu bunurile necesare execuţiei lucrărilor aflate pe proprietatea pârâtului.
Este de reţinut că atât timp cât nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se dispună rezilierea contractului nr. 348 din 1 iunie 2004 nu poate fi interpretat faptul aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel că reclamanta a ocupat abuziv imobilul pârâtului aducându-i acestuia un „prejudiciu estimat” la 90.000 Euro reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate [fila 12 alin. (1)] instanţa de apel a stabilit că prejudiciul pretins a fi fost produs intimatului poate fi cuantificat exclusiv prin estimare fără să aibă la bază anumite date de referinţă certe. Or, cum în prezenta cauză nu s-a făcut trimitere nici măcar la o dată de referinţă simpla estimare a instanţei de apel este lipsită de temei legal în cuantificarea prejudiciului.
În acelaşi context Înalta Curte reţine că retragerea de către reclamantă a întregii organizări de şantier până la pronunţarea unei decizii judecătoreşti irevocabile prin care să se dispună rezilierea contractului de execuţie ar fi putut să fie interpretată ca o nerespectare a obligaţiilor contractuale, atitudine care ar fi justificat refuzul plăţii lucrărilor care nu fuseseră terminate.
Este de reţinut că rezilierea contractului de execuţie a fost dispusă de instanţă prin sentinţa comercială nr. 4971 din 11 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi irevocabilă prin respingerea recursului (decizia nr. 991 din 11 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială), din culpa exclusivă a SC S. Bucureşti SRL reprezentată de pârât, culpa constând în neplata contravalorii lucrărilor executate de reclamantă până la sistarea lucrărilor.
Referitor la critica recurentei în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit legea prin aplicarea art. 1618, art. 1619 C. civ. Înalta Curte reţine că este întemeiată atât timp cât între părţile litigante nu a existat un contract de depozit.
Este de reţinut în acest context că art. 1618, art. 1619 C. civ. se regăsesc în secţiunea a IV din capitolul II, Titlul XII care reglementează instituţia depozitului şi instituţia sechestrului.
Potrivit art. 1595 C. civ. depozitul voluntar se formează prin consimţământul celui ce dă şi celui ce primeşte lucrul în depozit.
Art. 1597 C. civ. prevede că depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris.
Din coroborarea celor două texte legale rezultă că pentru încheierea contractului de depozit este necesară realizarea acordului de voinţă printr-un înscris a părţilor contractante.
Faţă de faptul că între părţile litigante nu s-a încheiat niciun contract de depozit reiese că în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1618, art. 1619 C. civ., dispoziţii legale care se referă la îndatoririle deponentului.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta SC A.E.C. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi va modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. va obliga intimatul pârât la plata sumei de 8453,08 lei către recurenta reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru (fila 43 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.E.C. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 547 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de pârâtul P.C.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 6847 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă intimatul pârât P.C.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8453,08 lei către recurenta reclamantă SC A.E.C. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1883/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1868/2011. Comercial → |
|---|
