ICCJ. Decizia nr. 1883/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1883/2011
Dosar nr. 6900/110/2009
Şedinţa publică de la 17 mai 2011
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 5 martie 2010, Tribunalul Bacău, secţia comercială de contencios administrativ, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL prin lichidator judiciar I.E.I. Bacău în contradictoriu cu pârâtul I.A., ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că factura a cărei plată se solicită prin prezenta acţiune a fost emisă la data de 21 decembrie 2005, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 9 octombrie 2009, după expirarea termenului general de prescripţie extinctivă prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Faptul că lichidatorul judiciar al reclamantei a luat cunoştinţă de creanţă, mai târziu, nu are relevanţă, neexistând reglementări legale în acest sens.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel, reclamanta, arătând că termenul general de prescripţie extinctivă a fost întrerupt, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât reclamanta din prezenta cauză a formulat acţiune întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, în dosarul nr. 3461/110/2008.
Prin decizia nr. 95 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că art.16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede expres cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, iar alin. (2) al acestui articol instituie ca excepţie de la regula prevăzută de alin. (1), situaţiile în care prescripţia extinctivă nu este întreruptă.
Ca atare, întrucât cererea întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, în dosarul nr. 3641/110/2008 a fost respinsă, nu a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive. Curtea de apel a respins susţinerile apelantei – reclamante în sensul că acţiunea trebuie să fie efectivă, respectiv, să fie făcută în scopul de a fi admisă, întrucât dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu reglementează distincţii sau condiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta – reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că prescripţia extinctivă a fost întreruptă prin formularea cererii de somaţie de plată în dosarul nr. 3461/110/2009, întrucât cauzele de întrerupere prevăzute de Decretul nr. 167/1958 în dispoziţiile art.16, impun condiţia ca acţiunea în justiţie să fie efectivă, adică să fie făcută cu scopul de a fi admisă, neîndeplinirea acestei condiţii intervenind în ipoteza perimării sau retragerii cererii.
Recurenta – reclamantă a arătat că acţiunea din dosarul nr. 346/110/2008 a fost respinsă întrucât instanţa a apreciat că este necesară administrarea probei cu expertiză tehnică, probă ce nu poate fi administrată pe calea procedurii somaţiei de plată. Pe de altă parte, a arătat recurenta, ordonanţa de respingere a cererii creditoarei este irevocabilă, astfel încât singura cale pe care aceasta îşi poate recupera creanţa este calea acţiunii în pretenţii.
Intimatul-pârât I.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
Examinând motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „(….) prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (…) ; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă; c) printr-un act începător de extindere”.
Aliniatul (2) al art. 16 din menţionatul act normativ, prevede că „prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată (…) a fost respinsă, anulată sau s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunţat la ea”.
Ca atare, se reţine că legiuitorul român a instituit expres şi limitativ cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă. Una dintre aceste cauze de întrerupere este şi cererea de chemare în judecată, motiv invocat şi de recurentul – reclamant care a susţinut că prin formularea cererii care a făcut obiectul dosarului nr. 3461/110/2008 ar fi intervenit întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, astfel încât soluţia instanţelor de fond de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive este nelegală.
Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate invocat prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 este nefondat, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) din acest act normativ, circumstanţiază regula instituită de dispoziţiile art. 16 alin. (1), impunând pentru cererea de chemare în judecată – ca motiv de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, două condiţii cumulative, respectiv: să fie efectivă, aşadar să fie făcută cu scopul de a fi admisă, condiţie ce nu este îndeplinită în ipoteza retragerii sau perimării cererii – aspect susţinut şi de către recurentul – reclamant, şi să fie admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă – condiţie ce nu este îndeplinită în ipoteza anulării sau respingerii cererii.
Prin urmare, întrucât cererea recurentului – reclamant ce a făcut obiectul dosarului nr. 346/110/2005 a fost respinsă, în mod legal instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material al reclamantei, nefiind îndeplinită condiţia impusă de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ca acţiune să fie admisă de instanţa de judecată.
Susţinerea recurentului – reclamant în sensul că ordonanţa de respingere a cererii creditorului este irevocabilă, astfel încât singura cale de a-şi realiza dreptul aflat la îndemâna reclamantului – creditor rămâne acţiunea în pretenţii, nu poate fi primită de Înalta Curte întrucât circumstanţierea din art. 16 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958 vizează tocmai admiterea cererii printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă. per a contrario, respingerea cererii printr-o hotărâre irevocabilă face ca acţiunea în justiţie a reclamantului - creditor să nu mai producă efectul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul declarat ca nefondat.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimatul – pârât nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă SC A.S. SRL prin lichidator judiciar I.E.I. Bacău împotriva deciziei nr. 95 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1890/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1869/2011. Comercial → |
|---|
