ICCJ. Decizia nr. 1914/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1914/2011
Dosar nr. 46599/3/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
La data de 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.S.I. CO solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în conformitate cu prevederile art. 111 C.proc.civ., să se constate, în principal, inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă în calitate de asigurător şi pârâtă în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. (OFFSHORE) - Beirut, Lebanon sau în subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază simpla corespondenţă purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa comercială nr. 4015 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti, în cauză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în raport cu înscrisurile depuse rezultă că între părţi s-a încheiat, la distanţă, un acord de voinţă ce poate fi asimilat unui contract de reasigurare. În oferta înaintată de pârâtă prin brokerul Z.S. Beirut s-a menţionat cota de participare la reasigurare, conform poliţei ataşate, în care se precizează expres că „fiind vorba de o reasigurare efectuată de A.S.I. CO Dubai, se înţelege şi se convine ca asigurătorii care subscriu la aceasta vor respecta condiţiile, clauzele, toţi termenii, amendamentele şi acordurile acesteia. Reclamanta a răspuns ofertei în sensul că este de acord cu acesta. Contractul de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus, deci, legii şi jurisdicţiei engleze. Este neelocventă aprecierea reclamantei în sensul valabilităţii contractului de reasigurare faţă de art. 82 din Legea nr. 85/1992 şi la aplicabilitatea numai în parte asupra contractului a legii engleze, conform art. 75 din Legea nr. 105/1992, contractul fiind realizat ca un tot unitar. Din moment ce poliţa de reasigurare a fost încheiată în forma MAR 91, aceasta este supusă exclusiv jurisdicţiei instanţelor engleze, se vor reţine în acelaşi sens, şi normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în corelaţie cu art. 23 alin. (1) din acest act normativ.
Prin Decizia comercială nr. 419 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, analizând existenţa convenţiei de alegere a instanţei competente, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine faptul că a existat o voinţă neechivocă de a alege jurisdicţia engleză, având în vedere următoarele elemente:
1.Corespondenţa comercială a părţilor în faza de încheiere a contractului nu conţine niciun element de natură să releve voinţa părţilor în sensul alegerii competenţei instanţei engleze.
2.Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, instanţa de apel reţine următoarele:
-poliţa de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condiţiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Poliţe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra;
-există diferenţe între poliţa de reasigurare şi formularul MAR 91, în sensul că poliţa de reasigurare cuprinde clauze diferite faţă de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliţă. Deci, nu se poate considera că părţile au aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce priveşte jurisdicţia engleză;
-faptul că în contractul iniţial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanţă, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare iniţial, iar poliţa de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenţei din poliţa iniţială de asigurare.
Referitor la determinarea competentei instanţei române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992, a reţinut că:
În lipsa incidenţei art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competenţa facultativă a instanţelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 şi art. 151 (privind competenţa exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plăţii este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plăţii fiind în România, competenţa jurisdicţională aparţine instanţelor din România.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române şi, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC A.R A.SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I. CO.
În consecinţă, având în vedere considerentele reţinute şi constatând că prin sentinţa atacată, prima instanţă, în mod greşit a considerat incidenţa necompetenţei generale a instanţelor române, instanţa de apel în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială.
Împotriva deciziei Curţii de apel a declarat recurs pârâta A.S.I. CO, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului formulat, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului formulat de către apelanta-reclamantă SC A.R.A. SA şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de aceasta ca inadmisibilă, întrucât nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit curtea de apel a statuat că, neîndoielnic, nu a existat o convenţie expresă a părţilor de alegere a jurisdicţiei engleze, iar referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, poliţa de asigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condiţiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către Departamentul de Poliţie al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra).
Cum părţile semnatare ale contractului de asigurare nu au înţeles să aleagă o altă jurisdicţie decât cea engleză, rămâne valabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în prima pagină a asigurării şi anume competenţa exclusivă a instanţelor engleze.
Curtea de Apel a reţinut de asemenea în mod greşit faptul că această clauză de jurisdicţie ar fi trebuit negociată la încheierea contractului de reasigurare pe considerentul că, contractul de reasigurare este distinct faţă de contractul de asigurare iniţial, iar Poliţa de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenţei din Poliţa iniţială de asigurare.
Mai arată că este esenţial că Reasiguratul prin Broker şi Reasigurătorul nu negociază şi nu au negociat niciodată niciun alt element al poliţei, cu excepţia cotei cedate. Reasigurătorul nu poate modifica condiţiile asigurării originale pe care o subscrie, condiţii care reglementează şi raporturile dintre Reasigurat şi Reasigurător cu caracter obligatoriu.
Astfel, ca o consecinţă evidentă şi necesară este şi faptul că părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să-i fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare de vreme ce nu le-au negociat în mod expres, au agreat tacit asupra ei – aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Drept urmare a celor arătate, recurenta apreciază că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că contractul de reasigurare este el însuşi un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului iniţial de asigurare.
În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că, în speţă, competenţa de a soluţiona litigiul revine instanţelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, întrucât acest text legal are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea unor obligaţii contractuale, or, apelanta, prin chiar cererea introductivă de instanţă a solicitat constatarea inexistenţei unor raporturi juridice între părţi.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căreia în mod greşit instanţa de apel a statuat că nu a existat o convenţie expresă a părţilor de alegere a jurisdicţiei engleze, iar în ce priveşte încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, poliţa nu este încheiată în forma MAR 91 şi, drept urmare, nu ar îndeplini condiţiile de valabilitate, este întemeiată.
Se constată astfel că, în speţă, contractul de reasigurare este un accesoriu al poliţei de asigurare principale, conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor şi termenilor stabiliţi de pârâtă în poliţa principală, aşa încât, ca o consecinţă firească şi acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii şi jurisdicţiei engleze şi urmând a fi analizat conform acestei legislaţii.
Prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă şi, în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică şi în contractul de reasigurare.
Părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atât timp cât condiţiile asigurării au fost stabilite prin "Institute Time Clauses", precum şi alte clauze, "Institute Clauses", care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speţa de faţă formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât şi "Institute Clauses", prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii şi jurisdicţiei britanice, atât timp cât părţile nu prevăd altfel.
Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părţile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicţia şi legea aplicabilă contractului astfel încheiat.
Se mai constată că în mod greşit s-a dat relevanţă juridică susţinerilor intimatei reclamante în sensul că poliţa nu este validă întrucât nu este semnată şi ştampilată de către autorităţile engleze.
Obligaţia ca poliţa să fie ştampilată de către Departamentul Poliţe Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speţă, reasigurarea a fost emisă de A.S.I. CO, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91.
Astfel fiind, dispoziţia privind aplicarea ştampilei Institutului este inaplicabilă, poliţa urmând a fi semnată şi ştampilată de către A.S.I. CO, în calitate de emitent al reasigurării.
Drept urmare, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanţele britanice, potrivit dispoziţiilor privitoare la jurisdicţie cuprinse în formular, şi nu de către instanţele române.
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea întemeiată, întrucât, într-adevăr, competenţa în cauză nu se stabileşte în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă părţile au supus, prin convenţie litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanţe, tot aceasta va fi investită general cu competenţă jurisdicţională, aşa încât faptul că poliţa de asigurare MAR 91 este supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze atrage competenţa de apreciere asupra contractului pentru aceeaşi jurisdicţie, - astfel cum corect a decis prima instanţă care s-a pronunţat în această cauză.
În consecinţă, recursul pârâtei SC A.S.I CO fiind fondat, va fi admis şi se va modifica Decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerii ca legală a sentinţei pronunţate de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta A.S.I. CO împotriva Deciziei comerciale nr. 419 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinţei comerciale nr. 4015 din 11 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1799/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1915/2011. Comercial → |
|---|
