ICCJ. Decizia nr. 1915/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1915/2011
Dosar nr. 46606/3/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin Sentinţa comercială nr. 5976 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române şi s-a respins cererea reclamantei SC A.R.A SA Bucureşti împotriva pârâtei A.S.I. CO Dubai ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Prin Decizia comercială nr. 495 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.R.A. SA împotriva sentinţei tribunalului.
Curtea de apel a calificat calea de atac declarată ca fiind apel şi nu recurs, având în vedere strict obiectul căii de atac declarate, respectiv sentinţa de fond prin care nu s-a dispus declinarea de către prima instanţă de fond nefiind vorba despre o sentinţă de declinare conform art. 158 C. proc. civ.
Curtea a reţinut din interpretarea normelor legale speciale că, în litigiile de drept internaţional privat, competenţa instanţei judecătoreşti este, în principiu, de ordine publică, aspect ce reiese şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 105/1992, modificată şi republicată, care reglementează în art. 148 - 156, competenţa instanţelor române în soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 149 din Legea 105/1992, republicată, Curtea de apel a reţinut că norma arătată nu reglementează competenţa exclusivă a instanţelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competenţă alternativă.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel în mod corect a reţinut faptul că, litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti din România, întrucât contractul de reasigurare ce face obiectul dosarului a fost încheiat în forma MAR 91, forma supusă exclusiv legii engleze şi jurisdicţiei instanţelor engleze. Astfel, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul SC A.R.A SA ca nefondat.
Instanţa de apel a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar atât de către reclamantă, cât şi de către pârâtă, înscrisuri din care rezultă forma MAR 91 în care a fost încheiat contractul de reasigurare dintre SC A.R.A SA şi A.S.I. CO, formă ce atrage competenţa exclusivă a instanţelor britanice.
Sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite susţinerile recurentei SC A.R.A SA referitoare la faptul că hotărârea instanţei este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite susţinerile recurentei SC A.R.A SA cu privire la faptul că instanţa de apel calificând contractul de reasigurare ca fiind un contract de adeziune, a încălcat prevederile art. 973 C. civ.
Instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 973, aşa cum susţine recurenta, faţă de caracterul adezionar al acestui contract în raport cu contractul de asigurare iniţial, în lipsa unor clauze exprese derogatorii.
Înscrisurile depuse de pârâta A.S.I. CO vin în susţinerea celor afirmate şi cuprind corespondenţa purtată pe e-mail în vederea încheierii contractului precum şi condiţiile de reasigurare ce au fost acceptate de reasiguratorul SC A.R.A SA.
Astfel, A.S.I CO prin intermediul broker-ului Z.S. Beirut a făcut o ofertă de reasigurare către SC A.R.A SA, ofertă la care a ataşat condiţiile contractului de reasigurare. SC A.R.A SA a acceptat oferta de reasigurare în conformitate cu termenii şi condiţiile din poliţa propusă de A.S.I. CO.
Definiţia preluată de instanţă şi oferită în motivarea soluţiei nu statuează faptul că asigurarea iniţială încheiată între A.S.I CO şi armator se "încorporează" celei facultative, aşa cum susţine recurenta în motivele de recurs. Dimpotrivă, instanţa susţine că clauzele din contractul de asigurare se vor aplica automat în contractul de reasigurare, în lipsa unor clauze exprese, derogatorii de la cele inserate în contractul iniţial de asigurare. Condiţiile de reasigurare prevăd în mod expres forma MAR 91 în care urma să fie încheiat contractul de reasigurare.
Nu poate fi primită critica recurentei cu privire la faptul că din niciun înscris depus la dosar nu rezultă că s-ar fi ales automat sau explicit competenţa prin contract. De asemenea, recurenta susţine nefondat că "simpla referire" la forma MAR 91 nu implică automat legea şi competenţa engleză.
Contractul de reasigurare, aşa cum a fost calificat şi de instanţa de apel în speţa de faţă, este un contract de adeziune. În mod corect, instanţa de apel l-a calificat ca fiind unul de adeziune, raportat la faptul că dacă părţile nu au inclus în contract prin prevederi exprese, clauze derogatorii de la cele inserate în contractul iniţial de asigurare, atunci nici nu pot fi invocate.
În mod evident, atunci, prevederile asigurării originare sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă şi în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică şi în contractul de reasigurare.
Părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare - de vreme ce nu le-au negociat în mod expres - aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91. Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atât timp cât condiţiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, precum şi alte clauze, "Institute Clauses", care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speţa de faţă formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât şi "Institute Clauses", prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii şi jurisdicţiei britanice, atât timp cât părţile nu prevăd altfel.
Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părţile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicţia şi legea aplicabilă contractului astfel încheiat.
Între reclamanta SC A.R.A SA şi pârâta A.S.I. CO s-a încheiat un contract de reasigurare facultativă. Astfel, brokerul numit de către A.S.I. CO, respectiv Z.S. Beirut, i-a transmis reasiguratorului o ofertă fermă de a subscrie un procent de risc aferent asigurării maritime originare încheiate de către A.S.I. CO cu armatorul.
Unicul aspect asupra căruia s-a purtat negocierea dintre broker şi reasigurător a fost cota cedată, aşa cum o dovedeşte corespondenţa părţilor şi practica reasigurărilor.
Motivul pentru care reasigurarea aceasta poartă denumirea de "facultativă" este acela că reasiguratorul poate doar sa accepte sau să refuze întreaga afacere aşa cum este ea oferită pe piaţă.
Odată încheiat contractul de reasigurare prin acceptarea expresă a ofertei - ca în speţă - reasiguratorul devine răspunzător de acoperirea daunelor plătite de către reasigurat asigurătorului originar (armatorul), în limita cotei procentuale cedate.
Reasiguratul (prin broker) si reasiguratorul nu au negociat nici un alt element al poliţei, cu excepţia cotei cedate. Reasiguratorul nu poate modifica condiţiile asigurării originare pe care o subscrie, condiţii care reglementează şi raporturile dintre reasigurat şi reasigurator cu caracter obligatoriu.
În aceste condiţii, atât timp cât părţile nu au prevăzut în mod expres o altă jurisdicţie, devine pe deplin aplicabilă regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, impusă de tipul de poliţă de reasigurare pentru care părţile au optat, respectiv forma MAR 91.
Aşadar, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat în acest sens în mod corect, iar dacă s-ar fi dorit o derogare de jurisdicţie conferită de formularul MAR 91, părţile ar fi trebuit sa facă o menţiune absolut obligatorie şi să prevadă în mod expres jurisdicţia instanţelor din România.
Motivarea instanţei de apel este clară în ceea ce priveşte aceste susţineri, regula fiind a competenţei exclusive a jurisdicţiei instanţelor engleze, iar excepţia o reprezintă competenţa altei jurisdicţii de drept, care trebuia însă să fie stipulată în mod expres. În aceste condiţii, instanţa de apel în mod corect a apreciat faptul că părţile au ales legea şi jurisdicţia britanică să guverneze raporturile contractuale dintre ele din moment ce nu au optat în mod expres pentru jurisdicţia instanţelor romane.
Cu privire la criticile privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale direct aplicabile în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană, nici acestea nu pot fi reţinute.
În ceea ce priveşte Regulamentul CE nr. 44/2001, art. 4 arată că în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competenţa jurisdicţională se stabileşte de normele interne în materie ale statului reclamantului. În speţă, pârâtul are sediul în Emiratele Arabe Unite, iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competenţa jurisdicţională se stabileşte potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap XII, secţiunea I, art. 148 - 157 stabileşte normele de competentă jurisdicţională, adică normele pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti române pentru soluţionarea proceselor dintre o parte română şi o parte străină.
Instanţa de apel nu a încălcat prevederile internaţionale în materie, fiind investită în judecarea apelului cu privire la excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti române. Recurenta susţine, prin invocarea art. 23 al Regulamentului CEnr. 44/2001, imposibilitatea alegerii în mod valabil de către părţile asigurării iniţiale a instanţelor britanice, raportat la norma MAR 91, ceea ce ar atrage inclusiv necompetenţa instanţelor britanice. Acest aspect nu poate fi pus în discuţie, obiectul dedus judecăţii fiind tocmai contractul de reasigurare, iar nu valabilitatea contractului de asigurare iniţial, încheiat între A.S.I. CO cu armatorul.
Cu privire la valabilitatea contractului de asigurare, se va pronunţa instanţa competentă, respectiv cea britanică.
Nu poate fi primită susţinerea SC A.R.A SA referitoare la aplicabilitatea art. 4 din Regulamentul CE nr. 44/2001, respectiv încălcarea lui de către instanţa de judecată, întrucât i se opune textul de excepţie prevăzut în art. 23 al aceluiaşi Regulament. Părţile au derogat prin convenţie (MAR 91) de la regulă, stabilind convenţional competenţa jurisdicţională.
În aceste condiţii, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, în mod corect au apreciat faptul că părţile au ales legea şi jurisdicţia britanică să guverneze raporturile contractuale dintre ele, şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea.
În mod eronat recurenta SC A.R.A SA îşi fundamentează apărarea depunând la dosar opiniile juridice ale diferiţilor judecători din Anglia cu experienţă amplă la Secţia Maritimă a Înaltei Curţi de Justiţie din Londra. Precum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, opiniile exprimate de specialişti englezi în urma consultanţei juridice solicitate de către SC A.R.A SA, nu pot avea ca efect înlăturarea condiţiilor concrete în care a fost încheiat contractul de reasigurare. De asemenea, trebuie avută în vedere şi rezerva exprimată chiar de către experţi, în sensul că opiniile de specialitate au fost exprimate fără prezentarea tuturor poliţelor de asigurare şi de reasigurare iniţiale, ci doar în baza expunerilor privind situaţia de fapt şi de drept ale reclamantei SC A.R.A SA.
Nu pot fi primite nici susţinerile SC A.R.A SA că poliţa nu este validă întrucât nu este semnată şi stampilată de către autorităţile engleze.
Obligaţia ca poliţa să fie ştampilată de către Departamentul Poliţe de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speţă, reasigurarea a fost emisă de A.S.I. CO, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91.
Astfel, dispoziţia privind aplicarea ştampilei Institutului este inaplicabilă - poliţa va fi semnată şi ştampilată de către A.S.I CO, în calitate de emitent al reasigurării.
Valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanţele britanice, potrivit dispoziţiilor privitoare la jurisdicţie cuprinse în formular, şi nu de către instanţele române.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei SC A.R.A SA asupra faptului că la dosarul cauzei intimata A.S.I. CO ar fi depus doar un formular în alb MAR 91, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acest formular nu este unul în alb, pe formular fiind menţionate toate datele de identificare a navelor asigurate, sumele asigurate, destinaţiile comerciale acoperite de asigurare şi condiţiile de asigurare (Oferta finală referitoare la Reasigurare pentru corpul navei si maşini).
Examinând înscrisurile depuse, Curtea de Apel în mod corect a reţinut faptul că între părţi s-a încheiat un contract de reasigurare facultativă în forma MAR 91, formă ce atrage jurisdicţia exclusivă a instanţelor britanice, cu excepţia cazului în care în cuprinsul poliţei părţile optează pentru o altă jurisdicţie.
Sunt de asemenea neîntemeiate şi nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la faptul că Decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, în mod greşit apreciază recurenta SC A.R.A SA că instanţa de apel a reţinut ca izvor de drept practica maritimă engleză. Soluţia instanţei de apel se fundamentează pe forma contractului de reasigurare încheiat de părţi, si nicidecum pe practica maritimă engleză. Curtea de Apel în mod corect a reţinut faptul că între părţi s-a încheiat un contract de reasigurare facultativă în forma MAR 91, formă ce atrage jurisdicţia exclusivaă a instanţelor britanice, cu excepţia cazului în care în cuprinsul poliţei părţile optează pentru o altă jurisdicţie. În oferta de reasigurare propusă de brokerul Z.S. Beirut în numita A.S.I. CO, se face trimitere expresă la formularul MAR 91 al Institute of London Underwriters (Institute of London Underwriting Companies Marine Policy Form – MAR 91).
Pentru aceste considerente conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R. A. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 495 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE:
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 495 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1914/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1916/2011. Comercial → |
|---|
