ICCJ. Decizia nr. 1916/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1916/2011
Dosar nr. 46610/3/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Reclamanta SC A.R.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.S.I. CO Bucureşti, solicitând să se constate în principal: inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă în calitate de reasigurator şi pârâtă, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului Z.S. Beirut, iar în subsidiar (în măsura în care instanţa apreciază simpla corespondenţă comercială purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare) să constate nulitatea absolută a acestuia.
Prin Sentinţa comercială nr. 5977 din 15 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, tribunalul a reţinut, în considerente, că acţiunea nu este de competenţa instanţelor române.
Prima instanţă a examinat raportul de drept cu element de extraneitate, a avut în vedere prevederile Legii nr. 105/1992 şi ale Regulamentului CE nr. 44/2001, precum şi cele două ipoteze ale petitului acţiunii.
Prin Decizia comercială nr. 185 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul formulat de reclamantă şi a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române.
A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Pentru a aprecia cu privire la clauza de jurisdicţie inserată în cuprinsul formularului MAR 91, curtea de apel a avut în vedere formularul emis de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra în cuprinsul căruia este menţionat faptul că asigurarea încheiată în această formă va fi supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor judecătoreşti din Anglia, exceptând cazul în care se prevede altfel de către părţi.
Din analiza acestui formular, a reţinut următoarele:
-formularul prezentat este cel standardizat, nesemnat de părţile contractului de asigurare;
-poliţa nu are aplicat sigiliul Departamentului Poliţie de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, fiind depus la dosar numai formularul utilizat în general de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra;
-voinţa reală a părţilor din contractul de asigurare în ceea ce priveşte alegerea jurisdicţiei şi legii aplicabile nu poate fi doar presupusă de curte în lipsa poliţei de asigurare.
A apreciat că în lipsa poliţei de asigurare, curtea de apel nu se poate pronunţa asupra formularului de asigurare maritimă care a fost folosit, având în vedere faptul că toate clauzele standard ale Institutului pot fi folosite numai cu formularul MAR 91 emis fie de Lloyds, fie de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra.
Instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada alegerii unei jurisdicţii, respectiv a existenţei unei clauze de alegere de competenţă între un resortisant UE şi un neresortisant UE.
A constatat că şi în ipoteza petitului subsidiar sunt aplicabile în speţă prevederile art. 149 alin. (4) din Legea 105/1992 republicată, art. 10 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, competenţa de soluţionare a cauzei revenind instanţelor române, respectiv Tribunalului Bucureşti faţă de obiectul litigiului şi valoarea primelor de reasigurare.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta SC A.S.I. CO Bucureşti, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de către intimata SC A.R.A. SA şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de aceasta ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
În motivarea recursului, pârâta arată că prin încheierea contractului de reasigurare in forma MAR 91 si prin stabilirea condiţiilor de asigurare prin trimitere la "Institute Clauses", părţile au ales prin convenţie, în mod indirect, legea şi jurisdicţia aplicabile contractului, în speţă legea şi jurisdicţia britanică, Întrucât în contractul de reasigurare părţile nu au stabilit în mod expres legea aplicabilă, se aplică automat legea engleză, iar contractul intră sub jurisdicţia exclusivă a instanţelor engleze.
Recurenta pârâtă formulează astfel următoarele critici împotriva deciziei curţii de apel:
Critici subsumate art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
Instanţa de apel s-a aflat in eroare atât cu privire la poliţa de asigurare cat si fata de poliţa de reasigurare de risc facultativ supusă judecaţii, soluţia instanţei de admitere a apelului şi de respingere a excepţiei de necompetenţă având la bază o altă poliţă de reasigurare de risc facultativ în care asiguratul iniţial nu este Z.S.A. Dubai, aşa cum s-a stabilit prin cererea introductivă şi cum reiese şi din înscrisurile depuse la dosarul de fond al cauzei, ci N.M.S. CO Dubai.
Apreciază că întreaga motivare ulterioară a instanţei apare ca inutil de combătut atâta vreme cât instanţa s-a aflat în eroare cu privire la obiectul reasigurării, pronunţându-se asupra cauzei deduse judecăţii fără a fi analizat probatoriul administrat în dosarul de fond al cauzei, în mod vădit netemeinic si nelegal.
Instanţa de apel s-a raportat greşit la conţinutul contractului de reasigurare, cât şi la aspectele inserate în acesta privind Institute Time Clauses şi formularul de reasigurare MAR 91.
Critici subsumate art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, în situaţia în care se prezumă că nu există contract de reasigurare, dispoziţiile aplicabile speţei sunt cele ale art. 149 pct. 4 din Legea 105/1992, şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) al Legii 136/1995;
Instanţa de apel în mod greşit a analizat şi reţinut, la judecarea cauzei, mai multe aspecte legate de conţinutul formularului MAR 91.
Instanţa nu a avut a se pronunţa cu privire la validitatea sau existenţa poliţei de asigurare maritimă. Obiectul judecăţii constă în constatarea nulităţii absolute a contractului de reasigurare şi nu a contractului de asigurare.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale în mod greşit aspectul că poliţa de asigurare nu are aplicat sigiliul Departamentului Poliţe de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, întrucât această obligaţie ca poliţa să fie ştampilată de către Departamentul Poliţe de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speţă, reasigurarea a fost emisă de către SC A.S.I. CO Bucureşti, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse in formularul MAR 91.
Ca o consecinţă evidentă şi necesară este şi faptul că părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare - de vreme ce nu le-au negociat în mod expres - aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este întemeiată.
Se constată astfel că, în speţă, contractul de reasigurare este un accesoriu al poliţei de asigurare principale, conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor şi temeiurilor stabilite de pârâtă în poliţa principală, aşa încât, ca o consecinţă firească şi acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii şi jurisdicţiei engleze şi urmând a fi analizat conform acestei legislaţii.
Prevederile asigurării originare sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă şi în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică şi în contractul de reasigurare.
Părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare, de vreme ce nu le-au negociat în mod expres, aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91. Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atât timp cât condiţiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, precum şi alte clauze, Institute Clauses, care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speţa de faţă formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât şi "Institute Clauses", prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii şi jurisdicţiei britanice, atât timp cât părţile nu prevăd altfel.
Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părţile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicţia şi legea aplicabilă contractului astfel încheiat.
Se mai constată că în mod greşit s-a apreciat în sensul că poliţa nu este validă întrucât nu este semnată şi ştampilată de către autorităţile engleze.
Obligaţia ca poliţia să fie ştampilată de către Departamentul Poliţe de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speţă, reasigurarea a fost emisă de SC A.S.I. CO Bucureşti, care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91.
Astfel fiind, dispoziţia privind aplicarea ştampilei Institutului este inaplicabilă, poliţa urmând a fi semnată şi ştampilată de către SC A.S.I. CO Bucureşti, în calitate de emitent al reasigurării.
Drept urmare, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanţele britanice, potrivit dispoziţiilor privitoare la jurisdicţie cuprinse în formular şi nu de către instanţele române.
Se constată de asemenea că, în speţă, competenţa nu se stabileşte în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă părţile au supus, prin această convenţie, litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanţe, tot aceasta va fi investită general cu competenţă jurisdicţională, aşa încât faptul că poliţa de asigurare MAR 91 este supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze atrage competenţa de apreciere asupra contractului pentru aceeaşi jurisdicţie, astfel cum corect a decis prima instanţă care s-a pronunţat în această cauză.
În ce priveşte critica recurentei formulată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât aceasta priveşte chestiuni legate de fondul cauzei, susţinerile formulate vor face obiectul examinării instanţei ce se va pronunţa asupra fondului litigiului dedus judecăţii.
În consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, recursul pârâtei SC A.S.I. CO Bucureşti fiind fondat, va fi admis şi se va modifica Decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerii ca legală a sentinţei pronunţate de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I. CO Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 185 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinţei comerciale nr. 5977 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o menţine.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1915/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1917/2011. Comercial → |
|---|
