ICCJ. Decizia nr. 1926/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1926/2011
Dosar nr. 614/119/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată prin Sentinţa civilă nr. 598 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosar nr. 614/119/2009 s-a admis cererea formulată şi precizată de reclamanta SC A.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA, şi în consecinţă: a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 315304,44 RON reprezentând despăgubiri şi dobânda legală calculată de la data producerii riscului asigurat până la data plăţii efective a despăgubirilor şi a sumei de 15739 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 94/ Ap din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Instanţa de control judiciar a reţinut că invocarea prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru justificarea susţinerii privind existenţa cauzei de excludere prevăzută de art. 6.4 lit. g) raportat la art. 6.5 (conducerea autovehiculului avariat de către angajatul persoanei juridice în timp ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, cu ştirea conducerii unităţii ) este cu totul nefondată.
Pârâta a ignorat complet că în speţă suntem în cadrul unui raport juridic de asigurare, în care conducătorul auto, prepus al asiguratului, nu este parte şi care nu generează obligaţii decât între părţile contractante (asigurator si asigurat). Ori, art. 1000 alin. (3) C. civ. se referă la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este un domeniu cu totul aparte de materia răspunderii contractuale în cadrul unui raport juridic special de asigurări, cum este în cazul din speţă.
Potrivit art. 969 C. civ., contractul încheiat de părţi este legea părţilor, iar instanţa a constatat că prevederile art. 6. 4 nu sunt ambigue ca să necesite o interpretare.
Chiar dacă ar exista o clauză neclară aceasta potrivit interpretării gramaticale a textului trebuie să aibă ca finalitate executarea contractului, iar excluderile de la aplicare au fost strict şi limitativ menţionate de către părţi.
Mai mult contractul de asigurare este un act de adeziune, iar asiguratul nu îl poate modifica potrivit nevoilor sale, ceea ce duce implicit la o poziţie favorizată a asigurătorului care enumără clauzele de excludere după cum apreciază că este mai eficient şi mai avantajos pentru el. Ori nu se poate cere asiguratului să prevadă şi alte posibile cauze de excludere de la plată în caz de accident, cât timp acesta nu poate modifica clauzele tip ale contractului de asigurare tip Casco pe care alege să îl semneze cu asigurătorul.
Aplicarea dispoziţiilor art. 1000 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, exclude răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de asigurare încheiat de părţi.
În consecinţă nu s-a putut reţine că la semnarea contractului de asigurare asiguratul trebuia să prevadă că anumite cauze de excludere au un alt conţinut decât cel menţionat în cuprinsul actului, clauze ce fac inaplicabil contractul atunci când evenimentul asigurat a fost produs din vina unuia din angajaţii săi, pentru care acesta va răspunde întotdeauna în calitate de comitent pentru prepusul său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, susţinând că nici una dintre instanţe nu a ţinut cont de faptul că în speţă s-a invocat un contract de asigurare facultativ tip eurocasco. Astfel, în cadrul asigurării facultative, raporturile dintre asigurat si asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecăruia, se stabilesc de părţi, printr-un mod special, parte prin negociere, parte prin adeziune. Având în vedere caracterul consensual al contractului facultativ de asigurare, încheierea acestuia presupune întrunirea simultană, pe deplin concordantă, a ofertei de a contracta cu acceptarea acelei oferte ca rod al manifestării şi acordului de voinţă între asigurat şi asigurător.
Referitor la capătul de cerere privind dobânda legală calculată de la data producerii riscului asigurat până la data plaţii efective, recurenta învederează faptul că, potrivit art. 12.3 din Condiţiile de asigurare, "A. are obligaţia să achite despăgubirile în termen de 20 de zile lucrătoare de la prezentarea ultimului document solicitat asiguratului".
Având în vedere faptul că intimata-reclamantă nu a pus la dispoziţie pârâtei declaraţia şoferului cu privire la condiţiile şi împrejurările producerii evenimentului rutier, în opinia recurentei calculul dobânzii legale trebuie să curgă de la data pronunţării sentinţei, şi nu de la data producerii evenimentului rutier.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Recurenta susţine că potrivit art. 6.4 şi art. 6.5 din Condiţiile de asigurare, nu se acordă despăgubiri când asiguratul sau prepusul acestuia, vinovat de producerea riscului asigurat s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice.
Aceasta este însă o susţinere şi o prezentare trunchiată a prevederilor condiţiilor de asigurare, care nu vorbesc nicăieri de prepusul asiguratului, textul art. 6.4 fiind următorul: "A. nu acordă despăgubiri atunci când asiguratului persoană fizică sau persoanelor din conducerea asiguratului persoană juridică, li se atribuie săvârşirea următoarelor fapte,. iar la lit. g).se arată: "se află sub influenţa băuturilor alcoolice".
Din economia acestor texte rezultă că asiguratului persoană juridică i se aplică doar situaţia prevăzută de la art. 6.4 combinat cu art. 6.5, care reglementează situaţia în care faptele de la art. 6.4, săvârşite de alte persoane, au fost cunoscute de conducerea asiguratului, în cazul persoanelor juridice. Pe bună dreptate aceste susţineri au fost înlăturate şi de către instanţa de apel ca fiind nefondate şi contrare condiţiilor de asigurare.
Aşadar, în cauză nu subzistă nici una dintre cauzele de excludere prevăzute de contract, clauze ce sunt enumerate în art. 6.4 din Condiţiile de asigurare, aşa încât criticile aduse prin cererea de recurs deciziei Curţii de Apel Braşov şi sentinţei Tribunalului Covasna sunt cu totul nefondate.
În legătură cu susţinerea recurentei, cum că asiguratul nu a respectat clauza contractuală de la art. 11.6 lit. f) capitolul 2 din Condiţiile de asigurare, urmează a se constata că şi ele sunt nefondate. În primul rând datorită faptului că prevederea din condiţii arată că declaraţia conducătorului auto se depune "acolo unde este necesar". În cazul de faţă reclamanta a sesizat asigurătorul de producerea evenimentului, asigurătorul a efectuat de îndată cercetări, a solicitat documentele necesare formării dosarului de despăgubiri, solicitare la care intimata s-a conformat deîndată.
Cu privire la criticile privind data de la care s-a acordat dobânda legală, Înalta Curte apreciază că atât sentinţa primei instanţe, cât şi Decizia instanţei de apel sunt legale şi în această privinţă.
În speţă ne aflăm în situaţia refuzului de plată a despăgubirilor şi nu în situaţia invocată de asigurător, prevăzută de art. 12.3 din Condiţiile de asigurare, cum că despăgubirile se plătesc în termen de 20 zile de la data depunerii ultimului document solicitat asiguratului, pentru simplul motiv că nu s-a solicitat în mod expres şi oficial nici un document de către asigurător, evenimentul fiind cercetat direct de către reprezentanţii acestuia.
Prin urmare cele două instanţe au considerat că în cauză, în mod corect şi legal a fost acordată dobânda legală de la data producerii riscului asigurat şi până la plata efectivă a despăgubirilor conform OG nr. 9/2001.
Pentru aceste considerente conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA împotriva Deciziei nr. 94/ Ap din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC L. SRL, apreciind că această sumă corespunde cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA împotriva Deciziei nr. 94/Ap din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Obligă recurenta-pârâtă SC A.R.A. SA la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC L. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1924/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1927/2011. Comercial → |
|---|
