ICCJ. Decizia nr. 1955/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1955/2011
Dosar nr. 7809/121/2008
Şedinţa publică de la 19 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2244 din 2 iunie 2010, Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea principală astfel cum a fost modificată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă SC F. SRL Caracal să plătească reclamantului-pârât suma de 148.877,42 lei beneficiu nerealizat şi a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 20 martie 2004; a admis în parte cererea reconvenţională în sensul că a obligat reclamantul-pârât la plata sumelor de 2.500 dolari SUA şi 20.000 Euro către pârâta-reclamantă, sumă ce va fi reactualizată cu dobânda legală de la data plăţii şi până la data restituirii şi a respins cererea pârâtei-reclamante de constatare a valabilităţii convenţiei încheiate de părţi.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut în principal că faţă de existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile (2129 din 7 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 2979/2005) se impune constatarea rezoluţiunii convenţiei părţilor încheiată tocmai în scopul stingerii unui litigiu, la data de 10 decembrie 2003, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Astfel reclamantul-pârât U.M.R. a fost obligat să restituie pârâtei-reclamante SC F. SRL Caracal suma de 2500 dolari SUA, sumă ce a fost actualizată cu dobânzii legale de la data plătii (10 decembrie 2003 si până la data restituirii ). Totodată, va fi obligat reclamantul-pârât U.M.R. să restituie pârâtei-reclamante SC F. SRL Caracal suma de 20.000 Euro, primită în baza antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 20 martie 2007, sumă ce a fost de asemenea reactualizată cu dobânda legală de la data plăţii şi până la data restituirii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat apel atât pârâta-reclamantă cât şi reclamantul-pârât.
Prin decizia nr. 99/A din 6 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă SC F. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 2244 din 2 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi; s-a admis apelul declarat de reclamantul-pârât U.M.R. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost obligată pârâta reclamantă la plata sumei de 162.003 lei reprezentând beneficiu nerealizat către reclamantul pârât; s-a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantului-pârât la plata sumelor de 2500 dolari SUA şi 20.000 Euro, ca rămas fără obiect; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; s-a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 4170,15 lei cheltuieli de judecată în apel către reclamantul-pârât.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că la data de 10 februarie 2003 părţile au încheiat o convenţie pentru stingerea litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 4257/2003 prin care pârâta s-a obligat să achite suma de 5.500 dolari SUA, din care 2.500 au fost achitaţi la data respectivă, 1000 dolari SUA urmând să fie achitaţi la 17 decembrie 2003 şi 2000 dolari SUA la 31 ianuarie 2001, iar reclamantul se obliga să transfere dreptul de proprietate. Cum pârâta, însă nu a achitat diferenţele de preţ la datele stabilite, părţile nu au mai perfectat contractul de vânzare-cumpărare.
Instanţa de apel a mai reţinut că din coroborarea informaţiilor din raportul de expertiză M.V. şi raportul de expertiză refăcut rezultă că beneficiul nerealizat de către reclamant se ridică la suma totală de 162.003 lei compusă din suma de 86.976,14 lei pentru perioada 14 martie 2003 – martie 2006 şi 75.024,88 lei pentru perioada martie 2006 – 31 august 2008.
Referitor la sumele achitate de către pârâtă ulterior, în baza convenţiei din 20 martie 2007 s-a reţinut de instanţa de apel că acestea au fost restituite de către reclamant, acesta consemnându-le la dispoziţia pârâtei şi pârâta le-a încasat, conform adeverinţei nr. 1530/2010 emisă de CEC Bank.
Împotriva deciziei comerciale nr. 99 A din 6 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs SC F. SRL Caracal criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că: 1. nu a fost stabilită corect calea de atac; 2. decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la stabilirea cuantumului beneficiului nerealizat; 3. capătul de cerere privind constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 20 martie 2007 a fost soluţionat incorect deoarece în cauză nu interveniseră premisele pactului comisoriu; 4. instanţa de apel a aplicat greşit legea şi când a soluţionat capătul din cererea reconvenţională cu privire la constatarea convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată între aceleaşi părţi la data de 10 decembrie 2003 urmând ca sentinţa să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi recurenta a invocat art. 304 pct. 3 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel a calificat greşit calea de atac, Înalta Curte reţine că această critică se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Cu alte cuvinte critica recurentei referitoare la calificarea greşită a căii de atac şi încadrarea acesteia de către recurentă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi însuşită de Înalta Curte deoarece textul de lege mai sus menţionat vizează casarea hotărârii atunci când s-a încălcat competenţa instanţei.
Soluţionarea de către instanţa de apel, în apel a căii de atac în complet de doi judecători şi nu de trei judecători, adică în complet de recurs aşa cum susţine recurenta conturează motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. şi în consecinţă va fi analizat de Înalta Curte din această perspectivă.
Revenind la critica recurentei referitoare la calificarea greşită a căii de atac Înalta Curte nu şi-o însuşeşte atât timp cât prin dispozitivul sentinţei comerciale nr. 2244 din 2 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantului-pârât suma de 148.877 lei reprezentând beneficiul nerealizat şi s-a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 martie 2004.
Faţă de faptul că suma la care a fost obligată pârâta să o plătească reclamantului este mai mare de 100.000 lei Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. care prevăd că, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială.
Nu este lipsit de relevanţă de a aminti în acest context şi decizia nr. XXXII/2008 (32/2008) prin care Înalta Curte ca urmare a admiterii recursului în interesul legii a stabilit că „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.
Referitor la critica recurentei în sensul că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la stabilirea cuantumului beneficiului nerealizat, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată deoarece din examinarea deciziei recurate a constatat că hotărârea cuprinde în considerente motivele de fapt care au format convingerea instanţei în vederea acordării despăgubirilor solicitate. Astfel, se arată că din coroborarea informaţiilor din raportul de expertiză M.V. şi raportul de expertiză refăcut, rezultă că beneficiul nerealizat de către reclamant se ridică în sumă totală de 86.976,14 lei pentru perioada 14 martie 2003 – martie 2006 şi 75.024,88 lei pentru perioada martie 2006 – 31 august 2008.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la soluţionarea incorectă a capătului de cerere privind constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a soluţionat acest capăt de cerere din moment ce părţile au convenit că dacă în termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii în dosarul nr. 1430/207/2007 pârâta nu îşi onorează obligaţiile antecontractul este rezoluţionat de drept plin fără îndeplinirea vreunei formalităţi (fila 26 din dosarul nr. 1430.3/207/2007 al Judecătoriei Caracal).
Faţă de faptul că pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală în care părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului instanţa nu poate decât să constate rezoluţiunea. Faţă de cele arătate rezultă că – în condiţiile existenţei pactului comisoriu de gradul IV – în mod corect instanţele au constatat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 martie 2007 atât timp cât pârâta nu a achitat diferenţa de preţ în termenul stipulat în convenţie.
Referitor la critica recurentei în sensul că instanţa de apel a soluţionat greşit capătul de cerere din cererea reconvenţională cu privire la constatarea valabilităţii convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată între aceleaşi părţi la 10 decembrie 2003 Înalta Curte reţine pentru acurateţea deciziei că instanţa de apel nu a soluţionat cererea reconvenţională ci a exercitat controlul judiciar a hotărârii atacate în funcţie de criticile cererii de apel.
Analizând critica recurentei sub acest aspect Înalta Curte reţine că este neîntemeiată deoarece instanţa de control judiciar a reţinut corect că nu se pot formula cereri noi în faţa instanţei de apel.
Este de reţinut că prin cererea reconvenţională SC F. SRL Caracal a solicitat să se constate valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare din data de 10 decembrie 2003, iar în caz contrar să fie obligat reclamantul la plata sumei de 2.500 dolari SUA şi a sumei de 20.000 Euro, precum şi la plata daunelor curente pentru perioada în care societatea a fost folosită de folosinţa acestora.
Din formularea cererii reconvenţionale reiese că pârâta a solicitat să se constate că este valabilă convenţia din 10 decembrie 2003. Solicitarea pârâtei de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic a intervenit după expirarea termenului înăuntrul căruia putea fi depusă.
Este adevărat că prin concluziile scrise depuse la 8 martie 2010 pârâta a solicitat şi pronunţarea unei sentinţe care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, însă această solicitare a avut loc cu încălcarea art. 119 alin. (3) C. proc. civ. astfel că Tribunalul Galaţi în mod corect nu a analizat acest aspect ci doar solicitarea pârâtei din cererea reconvenţională referitoare la valabilitatea convenţiei încheiate la 10 decembrie 2003. Cum prin cererea de apel pârâta nu a criticat acest aspect ci doar modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale prin care a solicitat să se constate valabilitatea convenţiei din 20 martie 2007 şi nu a convenţiei din 10 decembrie 2003 cu consecinţa pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în apel nu se pot formula cereri noi.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut în mod corect că pe parcursul soluţionării litigiului în faţa primei instanţe prin cererea reconvenţională pârâta a solicitat constatarea valabilităţii convenţiei din 10 decembrie 2003, deci nu a convenţiei din 20 martie 2007 cum a solicitat pentru prima dată prin cererea de apel.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte reţine că, criticile recurentei nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC F. SRL Caracal împotriva deciziei nr. 99/A din 6 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1959/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1953/2011. Comercial → |
|---|
