ICCJ. Decizia nr. 1961/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1961/2011
Dosar nr.5891/3/2009
Şedinţa publică de la 19 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7737 din 5 iulie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5891/3/2009, judecătorul din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC O.C.K. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.T.D. SRL.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta, prin cererea astfel cum a fost modificată la data de 22 februarie 2010, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea comercializării produselor ALOE VERA OKF cu eticheta reclamantei, fie la vedere fie prin obturarea denumirii reclamantei; obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala sa; obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 Euro cu titlu de daune morale.
S-a apreciat relevanţa pentru soluţionarea litigiului a certificatelor pentru drept de exclusivitate emise la data de 01 august 2007 şi 01 august 2008 pentru perioada 01 august 2007-31 iulie 2009, prin care O.K.F. C. a atestat că numeşte SC O.C.K. SRL ca distribuitor unic/exclusiv în România pentru produsul OKF ALOE VERA DRINK, certificatul fiind revizuibil la fiecare 3 luni, cu posibilitatea anulării în situaţia neîndeplinirii condiţiilor de către importator. Din probele administrate s-a reţinut că reclamanta se bucura de reputaţie prin activitatea depusă, participând la târguri şi expoziţii şi fiind premiată pentru produsele distribuite. În perioada aprilie â€" mai 2008 reclamanta a purtat negocieri cu mai multe firme de distribuţie şi magazine însă, aflând de existenţa unui alt importator â€" pârâta â€" care comercializa acelaşi produs, a susţinut că exista riscul de a crea confuzie în rândul publicului. S-a constata în acest sens că pârâta a achiziţionat produsul din Olanda de la importatorul autorizat, comercializându-l cu eticheta ce poartă denumirea reclamantei, precum şi prin acoperirea denumirii reclamantei cu elementele de identificare ale pârâtei.
Judecătorul a reţinut, prin raportare la art. 1, art. 4 şi art. 5 lit. g) din Legea nr. 11/1991 că reclamanta invocă fapta constând în importul sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false cu privire la numele comerciantului. Din interpretarea prevederilor Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, judecătorul a apreciat că reclamanta a avut în vedere, prin motivele invocate, confuzia şi acapararea clientelei. În ce priveşte confuzia, reclamanta a susţinut că din cauza modului în care au fost folosite produsele cu eticheta cu numele O.C.K., deşi nu existau legături de afaceri între cele două societăţi, pârâta a creat impresia că este importator, reclamanta fiind nevoită să dea răspunsuri cu privire la calitatea sa de importator. Judecătorul a apreciat că reclamanta nu a demonstrat că pârâta a comercializat produsul doar cu eticheta originală, în condiţiile în care pârâta a prezentat o factură pentru 1.300 etichete autoadezive, precum şi declaraţiile unor clienţi care au atestat că sticlele comercializate de pârâtă au avut lipite etichete cu datele ei de identificare.
A fost înlăturată declaraţia unui martor care a arătat că reclamanta a fost alertată de un agent de vânzări cu privire la existenţa produsului în magazinul GIMA, purtând eticheta O.C.K., pe eticheta de la raft figurând denumirea pârâtei, judecătorul fondului constatând că nu se coroborează ce restul probelor administrate. De asemenea, nu a fost reţinută susţinerea reclamantei privind descoperirea unor produse cu menţiunea importator O.C.K. inscripţionat pe etichetele din magazinele CRISTIM, din actul depus în dovedire nerezultând magazinul în care au fost descoperite produsele şi legătura cu pârâta.
În ce priveşte acapararea clientelei, judecătorul a reţinut că reclamanta a invocat încercarea pârâtei de deturnare a clientului MR COM, care ar fi însemnat preluarea vânzărilor în special către OMV-L.K., folosindu-se informaţia falsă că pârâta este importator al produsului din Coreea, martorul propus de reclamantă arătând că produsul a fost oferit la un preţ mai accesibil ca urmare a importului din Coreea. Judecătorul nu a reţinut ca fiind probată o încercare de deturnare a clientelei, ci doar o simplă negociere, acelaşi martor precizând că s-a referit la produsele importate din Olanda, iar pârâta necontestând comercializarea acestor produse, cele din Coreea fiind importate ulterior. De asemenea, s-a reţinut că clienţii nu au renunţat la contractele încheiate cu reclamanta, vânzările scăzând doar în mică măsură ca urmare a denigrării pe piaţă.
Nu a fost reţinută nici susţinerea reclamantei privind neimplicarea reţelei SELGROS într-o relaţie comercială ca urmare a primirii unei oferte de la un alt importator, probele nedovedind că ar fi vorba de pârâtă.
S-a concluzionat că nu au fost cazuri în care reclamanta să fi pierdut clienţi ca urmare a confuziei create de pârâtă. S-a reţinut totodată că pârâta importat direct din Coreea au alt tip de produse, neexistând dovezi în legătură cu comercializarea de către aceeaşi parte ulterior datei introducerii acţiunii a unor produse ALOE VERA Tbest.
Alături de certificatul de drept exclusiv acordat reclamantei de O.K.F.D., judecătorul a apreciat relevanţa în speţă a distincţiei dintre import â€" în ceea ce o priveşte pe reclamantă â€" şi de livrare intracomunitară â€" referitor la pârâtă -, în condiţiile în care orice produs extracomunitar, prin import într-una din ţările membre devine produs comunitar, putând fi vândut şi revândut oriunde în Uniune.
Apreciind că prejudiciul este evaluat în funcţie de pierderea clientelei, cu consecinţa scăderii vânzărilor şi a cifrei de afaceri, precum şi faptul că nu s-a reţinut existenţa vreunei fapte de concurenţă neloială, judecătorul a constatat că nu există daună patrimonială sau morală care să determine reclamanta să se adreseze cu o acţiune în răspundere civilă, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 11/1991.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamantă, iar completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 495 din 7 decembrie 2010, a admis apelul, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei în sensul admiterii în parte a acţiunii, obligării pârâtei la încetarea definitivă a comercializării produsului ALOE VERA OKF ce poartă eticheta originală â€" care desemnează ca importator exclusiv pentru România pe reclamantă, precum şi a comercializării produsului prin lipirea de etichete autoadezive care desemnează calitatea nereală de importator a pârâtei pe eticheta originală; a obligat pârâta la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti în termen de 10 zile de la pronunţare şi a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii şi a daunelor morale.
Judecătorii apelului au reţinut, prin reanalizarea probelor administrate, că reclamanta, în baza atestatului de import exclusiv dat de producătorul O.K.F. C. din Coreea, a desfăşurat demersuri care au reprezentat un efort atât pentru impunerea produsului pe piaţa românească, cât şi în scopul recunoaşterii firmei SC O.C.K. SRL printr-o asociere a numelui comerciantului cu bunul pe care îl impunea pe piaţă, adică realizarea în conştiinţa publică a unei relaţii univoce între cele două elemente de natură să reprezinte întreprinderea de comerţ a reclamantei.
Judecătorii au reţinut ca aspecte dovedite de către pârâtă faptul că băutura Aloe Vera OKF distribuită era achiziţionată de la un importator direct olandez şi au subliniat că dreptul exclusiv de import şi distribuţie acordat reclamantei de producătorul coreean nu poate fi opus pârâtei, aceasta acţionând pe piaţa intracomunitară europeană, sens în care orice produs extracomunitar introdus legal pe piaţa comunitară poate fi comercializat în orice ţară a uniunii, fără restricţii. Astfel, a apreciat că operaţiunea pârâtei de distribuţie a produsului importat în Olanda nu are caracter ilegitim.
Ceea ce prezintă relevanţă pentru speţă este aspectul dacă între băutura vândută de reclamantă şi cea comercializată de pârâtă există vreun element care să distingă un comerciant de altul. În lumina probatoriului administrat, judecătorii au apreciat că punerea în vânzare de către pârâtă a produsului Aloe Vera OKF cu eticheta originală în cuprinsul căreia era inscripţionat numele SC O.C.K. SRL ca importator, fără nicio altă distincţie are caracter nereal în plan concurenţial, reprezentând fapte de concurenţă neloială, conform art. 4 lit. a) şi g) din Legea nr. 11/1991. De asemenea, au apreciat că şi comercializarea produsului prin inserarea calităţii de importator a pârâtei, aplicată peste eticheta originală generează un risc major de confuzie şi reprezintă un fapt de concurenţă nelicită în raport cu reclamanta, în sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991.
Completul de apel analizat, faţă de practicile şi uzanţele folosite de către pârâtă şi considerate necinstite, comportamentul acesteia în sensul de a observa dacă a fost de natură să deturneze clientela reclamantei în mod agresiv şi dacă s-a produs o schimbare de orientare a acesteia către pârâtă. În acest context, completul de judecată a arătat că deturnarea clientelei nu poate fi înţeleasă ca aderare liberală a unui client la fondul de comerţ al unui comerciant datorită faptului că subiectul pasiv â€" clientul â€" preferă marfa, calitatea sau preţul mărfii unui comerciant în raport de altul. S-a reţinut că deturnarea clientelei are două surse de generare: dezorganizarea afacerii concurentului prin captivarea sau coruperea personalului şi folosirea legăturilor avute cu clientela concurentului prin folosirea unor informaţii, secrete sau a altor atribute de loialitate pe care concurentul la află şi le exploatează prin folosirea personalului corupt al rivalului său.
În raport de aceste consideraţii, judecătorii apelului au constatat că nu se poate identifica elementul obiectiv al deturnării clientelei în niciuna din formele proprii de realizare. Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit nici pierderea unor clienţi preexistenţi, nici că parte din clienţii potenţiali i-ar fi pierdut datorită folosirii unor informaţii/mijloace nelicit obţinute de către pârâtă din interiorul afacerii reclamantei. S-a apreciat că determinant în felul în care anumiţi clienţi au preferat firma pârâtă a fost oferta de preţ, ofertă ce nu a fost generată prin mijloace ilicite; de asemenea, faptul că pârâta s-a legitimat ca importator direct din Coreea în faţa clienţilor se integrează în conţinutul constitutiv al altei manifestări de concurenţă neloială, dar nu intră în conţinutul deturnării clientelei, ca fapt ilicit.
Cu privire la daunele morale, judecătorii au reţinut că prin compensarea pecuniară pentru prejudiciile de imagine produse de pârâtă, reclamanta a urmărit să acopere dauna generată de convingerea consumatorilor şi a distribuitorilor proprii, a organelor de inspecţie de stat că ea nu ar avea, aşa cum afirmase public, calitatea de unic importator în România a băuturii Aloe Vera OKF. Judecătorii au constatat că nu se poate estima în concret vreo vătămare de imagine sau reputaţie a firmei şi întreprinderii reclamantei, probele nedemonstrând că distribuitorii reclamantei au renunţat la serviciile angajate sau că autorităţile statului şi-au schimbat atitudinea faţă de parte. În acest context a apreciat că acţiunea de publicizare a hotărârii judecătoreşti este suficientă pentru a aduce la cunoştinţa celor care au cunoscut conflictul dintre părţi rezultatul judecăţii.
În ce priveşte daunele cominatorii, judecătorii au reţinut lipsa de izvor de drept al acestora, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă.
Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi.
Reclamanta a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte de deciziei de apel în ce priveşte daunele morale solicitate, invocând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia.
În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta a arătat că judecătorii apelului reţinând confuzia creată de pârâtă prin comercializarea produsului, în mod greşit nu au acordat daunele morale solicitate. Citând pasaje extinse din doctrina din materia proprietăţii intelectuale, reclamanta a concluzionat că atunci când este vorba de confuzie, este suficient să se stabilească posibilitatea confuziei, cuantificarea prejudiciului nefiind posibilă, confuzia producându-se în mintea consumatorului. În susţinere, reclamanta s-a raportat la probele administrate, respectiv declaraţia unui martor cu referire la controlul efectuat de organele de stat, care au considerat că produsul găsit în magazin este cel pe care îl comercializează; de asemenea, s-a referit şi la alte declaraţii de martori care atestă confuzia creată atât în ce îi priveşte pe distribuitori, cât şi în ce îi priveşte pe consumatori. Reclamanta a susţinut în final că activitatea desfăşurată de pârâtă a creat riscuri majore în sensul expunerii riscului de a pierde un important distribuitor şi de a fi supusă unor controale din partea organelor de stat.
Pârâta a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei de apel în sensul respingerii în totalitate a apelului reclamantei, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi pct. 7 C. proc. civ.
În memoriul de recurs, pârâta a arătat următoarele: susţinând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a criticat amplu considerentele expuse la judecătorii apelului, apreciind că prin aceste considerente nu a fost interpretată corect activitatea sa, calificată ca fiind de natura concurenţei neloiale, astfel cum aceasta este definită în art. 11 şi art. 2 din Legea nr. 11/1991; în ce priveşte incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., pârâta a susţinut că hotărârea de apel cuprinde motive contradictorii, prin aceea că deşi a reţinut incidenţa art. 4 lit. a) şi g) din Legea nr. 11/1991, ulterior a apreciat că nu a identificat elementul obiectiv al deturnării clientelei, anumiţi clienţi preferând firma pârâtei datorită ofertei de preţ.
Nu au fost depuse întâmpinări la dosar.
Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel prin prisma criticilor formulate, se reţin următoarele:
Recursul reclamantei este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente: deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din motivele expuse nu s-a putut identifica actului juridic greşit interpretat sau al cărui înţeles să fi fost denaturat de către judecătorii apelului. Reclamanta a înţeles să critice Decizia de apel sub aspectul neacordării daunelor morale, apreciind soluţia dată de judecătorii ca nelegală, în raport de doctrina în materie. Aplicabilitatea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi invocată, însă, pentru a justifica nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti în raport de opiniile exprimate de diverşi autori în materia proprietăţii intelectuale.
Din modul în care au fost prezentate toate criticile pe care reclamanta le-a adus deciziei de apel, se apreciază că unele critici pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se analiza dacă judecătorii apelului au respectat dispoziţiile legale incidente în soluţionarea capătului de cerere privind daunele morale. Din această perspectivă, se reţine legalitatea deciziei pronunţate de judecătorii apelului sub aspectul soluţionării cererii privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 11/1991, potrivit căruia efectuarea de acte de concurenţă neloială poate atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz. În speţă, se pune problema răspunderii civile delictuale, pe aspectul acordării daunelor morale. În acest context, pentru a putea fi acordate daunele solicitate, era necesar să se identifice elementele răspunderii civile delictuale, judecătorii apelului constatând că reclamanta nu a probat existenţa unei vătămări, a unui prejudiciu în urma activităţii desfăşurate de pârâtă. Nu pot fi reţinute apărările reclamantei în sensul că prejudiciul suferit nu poate fi cuantificat, judecătorii apelului statuând în mod legal asupra aspectului evaluabil al acestuia, prin raportare la scăderea vânzărilor ori pierderea unor distribuitori.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
Recursul pârâtei este apreciat, de asemenea, ca nefondat. Prima critică a pârâtei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile ulterioare nu pot fi încadrate în aceste temei de drept, pârâta analizând considerentele expuse de judecătorii apelului, prin raportare la probele administrate. Singura critică ce poate fi încadrată în temeiul de drept invocate de pârâtă are în vedere greşita încadrare a faptelor sale în dispoziţiile art. 4 lit. a) şi g) din Legea nr. 11/1991. Analizându-se considerentele expuse de judecători, se constată că în speţă este vorba doar de o greşeală materială, din modul în care sunt prezentate activităţile considerate ca fiind de concurenţă neloială rezultând că au fost avute în vedere prevederile art. 5 lit. 1) şi g) din Legea nr. 11/1991 â€" folosirea unui ambalaj de natură să creeze confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant şi vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false cu privire la numele comerciantului. Însă, simpla eroare materială nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului pârâtei, în condiţiile în care din considerentele expuse se poate identifica temeiul de drept avut în vedere de judecătorii apelului.
A doua critică a pârâtei a vizat existenţa unei motivări contradictorii. Nu poate fi reţinută nici această critică; se observă că judecătorii apelului au analizat cauza din perspectiva celor două capete de cerere formulate de reclamantă: prima analiză a vizat solicitarea de obligare la încetarea actelor de concurenţă neloială, când judecătorii au procedat la verificarea faptelor imputate pârâtei şi la încadrarea acestora în cazurile reglementate de lege; a doua analiză a vizat solicitarea de obligare la plata daunelor morale, judecătorii constatând în acest moment că deşi există fapte ce pot fi încadrate în categorie actelor de concurenţă neloială, totuşi acestea nu au produs prejudicii de natură a atrage obligativitatea plăţii daunelor solicitate de reclamantă. Fragmentele evidenţiate de pârâtă ca fiind contradictorii au fost extrase din motivări deosebite ale judecătorilor apelului, motivări structurate pe cele două paliere de analiză, corespunzător solicitărilor reclamantei.
Având în vedere cele reţinute şi constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC O.Z.K. SRL BUCUREŞTI şi de pârâta S.C. G.T.D. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 495 din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1837/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2057/2011. Comercial → |
|---|
