ICCJ. Decizia nr. 1994/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1994/2011
Dosar nr. 5621/1285/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Prin Sentinţa comercială nr. 1394 din 31 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei F.S.D., s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor F.D.P. şi F.S.D. şi în consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei SC T.D. SRL, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat la data de 10 ianuarie 2008, în art. 3 (4), art. 6 (2) IV, art. 6 (2) V, art. 6 (3), art. 6 (6) I, art. 6 (6) V, art. 7 (3), art. 7 (5) I şi II şi înlăturarea efectelor clauzelor respective faţă de reclamanţi, ca lipsită de interes. Reclamanţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţile litigiului există o controversă referitoare la stadiul raporturilor juridice derivate din antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat la 10 ianuarie 2008, potrivit căreia, în opinia pârâtei a operat rezoluţiunea acestuia în temeiul unui pact comisoriu de gradul IV, conţinut de clauza art. 7 (5) I, odată cu comunicarea Notificării nr. 2414 din 6 noiembrie 2009, iar în opinia reclamanţilor era necesară constatarea rezoluţiunii de către instanţa judecătorească, pârâta neputându-se prevala de clauza menţionată, care are un caracter abuziv, ea neexecutându-şi obligaţiile asumate.
S-a reţinut că, întrucât reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea obligaţiilor asumate, tribunalul nu poate verifica dacă şi în ce măsură pârâta le-a îndeplinit şi nu au solicitat nici restituirea sumelor achitate cu titlu de avans, astfel că cererea de a se constata caracterul pretins abuziv al clauzei cuprinse la art. 7 (5)I este lipsită de interes, nefiind născută şi actuală.
De asemenea, pe cale incidentală, prima instanţă a reţinut că între părţi a intervenit rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare imobiliară din 10 ianuarie 2008, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV cuprins în art. 7 (5) I, iar toate celelalte clauze cu privire la care reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv nu îşi mai pot produce efectele între părţi, reclamanţii nemaiputând justifica un interes actual în admiterea cererii lor.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 174 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj.
În considerentele deciziei s-a reţinut că din cuprinsul acţiunii nu reiese faptul că reclamanţii au o pretenţie concretă în raport cu pârâta, invocând doar existenţa unor clauze contractuale ca fiind abuzive, motiv pentru care nu se poate aprecia existenţa unui interes născut şi actual, ci doar unul eventual, câtă vreme chiar reclamanţii au recunoscut acest lucru, arătând că, abia după admiterea acţiunii vor decide continuarea sau nu a raporturilor contractuale cu pârâta.
S-a mai reţinut că reclamanţii nu pot justifica un interes faţă de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, atâta vreme cât antecontractul este în prezent reziliat.
De asemenea, natura acţiunii este aceea a unei acţiuni în constatare, o aplicaţie particulară a celei în constatare a nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi imorală, având ca efecte nevalabilitatea clauzelor, iar în aceste condiţii, conform art. 111 C. proc. civ., acţiunea are caracter subsidiar, impunând justificarea unui interes, fiind deschisă calea acţiunii în realizare.
Cu privire la depăşirea limitelor învestirii primei instanţe s-a reţinut că intervenirea rezoluţiunii ca urmare a pactului comisoriu de gradul IV a fost reţinută de tribunal ca un simplu mijloc de apărare.
Împotriva deciziei reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea spre rejudecare în fond, instanţei competente, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că, interesul major, prezent şi actual în promovarea acţiunii rezultă chiar din faptul că pârâta s-a folosit de o clauză abuzivă în raport de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, pentru a pronunţa, unilateral, rezoluţiunea antecontractului, iar refuzul instanţelor de a constata caracterul abuziv al clauzei le provoacă reclamanţilor prejudicii, atât de natură pecuniară, cât şi de natură să influenţeze posibilităţile legale de a-şi exercita drepturile.
Astfel, câtă vreme nu se constată caracterul abuziv al clauzei prin care s-a pronunţat rezoluţiunea de plin drept a antecontractului, aceasta le este opozabilă, lipsindu-i pe reclamanţi de posibilitatea introducerii unei acţiuni având ca obiect fie continuarea raporturilor juridice cu pârâta, fie rezoluţiunea antecontractului.
Se susţine că interesul subzistă în necesitatea stabilirii cadrului legal de desfăşurare a raporturilor contractuale dintre părţi, ce derivă din constatarea inopozabilităţii faţă de reclamanţi a unei rezoluţionări de plin drept a antecontractului, atâta vreme cât clauza care a făcut posibilă rezoluţiunea este abuzivă, deci nelegală.
Cât priveşte caracterul subsidiar al acţiunii în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., reţinut de instanţa de apel, recurenţii susţin că temeiul cererii de chemare în judecată îl constituie Legea specială nr. 193/2000, care se apropie de natura juridică a unei acţiuni patrimoniale în constituire de drepturi sau chiar în realizare, deoarece este o aplicaţie particulară a unei acţiuni prin care se urmăreşte constatarea nulităţii absolute pentru cauză ilicită sau imorală.
De aceea, chiar dacă reclamanţii au indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., faţă de invocarea şi a dispoziţiilor legii speciale, instanţa trebuia să soluţioneze cererea nu pe excepţie, ci socotindu-se învestită cu o acţiune prin care consumatorul solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, care îi produce prejudicii prezente, respectiv clauza de rezoluţiune de plin drept a antecontractului.
Cele reţinute de instanţă cu privire la existenţa unei acţiuni în realizare, care face inadmisibilă acţiunea în constatare sunt criticate pe considerentul că acţiunea dedusă judecăţii este tocmai una în realizare, fondată pe Legea nr. 193/2000.
Cât priveşte caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 7 (5) I şi II din antecontract, recurenţii susţin că este evident, în condiţiile în care rezoluţiunea de plin drept este conferită exclusiv uneia dintre părţile contractante, respectiv vânzătorului.
Prin întâmpinarea înregistrată la 20 mai 2011 intimata SC S.I.D. SRL a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare susţine că interesul recurenţilor în promovarea acţiunii este cel mult unul eventual întrucât aceştia nu au formulat vreo pretenţie împotriva pârâtei. De asemenea, chiar în ipoteza declarării abuzive a clauzelor solicitate, tot nu s-ar produce automat rezilierea contractului, fiind necesară o nouă acţiune prin care să se constate că antecontractul nu a încetat în baza manifestării de voinţă a pârâtei, ci îşi continuă efectele.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii F.S.D. şi F.D.P. au chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SRL, solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat la data de 10 ianuarie 2008, în art. 3 (4), art. 6 (2) IV, art. 6 (2) V, art. 6 (3), art. 6 (6) I, art. 6 (6) V, art. 7 (3), art. 7 (5) I şi II şi înlăturarea efectelor clauzelor respective faţă de reclamanţi, antecontractul având ca obiect un bun viitor, respectiv un apartament situat în Cluj-Napoca.
În motivare s-a arătat că niciuna dintre clauze nu a fost negociată cu ei, în calitate de cumpărători, iar acestea crează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, sancţiunea fiind înlăturarea lor, prin acţiunea promovată în baza art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
S-a mai arătat că aceste clauze nu prevăd dreptul cumpărătorului de a rezoluţiona antecontractul, ci doar dreptul vânzătorului în acest sens, prin simpla notificare, astfel că art. 7 (5) I contravine pct. j) şi s) din anexa la lege, care face parte integrantă din aceasta şi redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
Potrivit legii sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele menţionate la lit. e);
- comerciantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
- comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;
s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator.
Potrivit art. 6 din lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Conform art. 14, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
Astfel, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Prin urmare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parţial de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive. Raţiunea acestui act normativ consistă în poziţia de inferioritate economica, juridică şi tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare.
Legea interzice includerea în contracte a clauzelor abuzive şi chiar stabileşte o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuşi, astfel de clauze sunt înscrise în contract, clauzele respective sunt considerate fără efect faţă de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanţă, la sesizarea autorităţilor în domeniul protecţiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, acţionând individual sau în asociaţii.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 şi art. 13 - 14 din aceeaşi lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziţii echilibrate ale părţilor.
Art. 7 din lege stipulează că, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.
Aceste considerente vor fi avute în vedere la aprecierea asupra existenţei interesului reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni, care este unul personal, născut, actual şi legitim, contrar celor reţinute de instanţele de fond.
Hotărârea primei instanţe, validată în apel, a reţinut greşit lipsa interesului, pronunţând soluţia pe baza unei excepţii de procedură şi statuând pe cale incidentală asupra unei probleme de fond, aceea privind intervenirea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, cuprins tocmai în art. 7 (5) I al cărui caracter abuziv s-a solicitat a fi constatat.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale, fiind corectă aprecierea recurenţilor conform căreia caracterul acesteia nu este în constatare, ci în constituire de drepturi, o aplicaţie particulară a acţiunii prin care se urmăreşte constatarea nulităţii absolute pentru clauză ilicită sau imorală.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul reclamanţilor, cu consecinţa casării deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei tribunalului şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Comercial Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii F.D.P. şi F.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 174/2010 din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi în consecinţă:
Casează Decizia şi Sentinţa nr. 1394 din 31 martie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj şi trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Comercial Cluj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1995/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1993/2011. Comercial → |
|---|
