ICCJ. Decizia nr. 20/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 20/2011
Dosar nr. 1685/90/2008
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 523 din 15 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de D.G.F.P. Vâlcea şi Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâţii SC M. SRL şi C.V.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat că D.G.F.P. Vâlcea şi Administraţia Finanţelor Publice 2 Municipiului Râmnicu Vâlcea (AFP) au solicitat revocarea actului de înstrăinare şi a facturii fiscale seria VL VDU nr. 7190400 din 12 martie 2007 prin care SC M. SRL a vândut autoturismul Renault Megane lui C.V., sub motiv că acest act a fost făcut în dauna reclamantelor, creditoare a sumei de 16.790 lei faţă de prima pârâtă debitoarea provocându-şi astfel starea de insolvabilitate.
Tribunalul a mai reţinut că pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii pentru lipsa de interes şi pe fond pentru lipsa elementelor acţiuni pauliene.
De asemenea, tribunalul a reţinut că în soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Tribunalul Vâlcea şi Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti a decis că primul este competent.
S-a mai reţinut că reclamantele se pretind creditoare ale pârâtei SC M. SRL pentru suma de 16.790 lei, stabilită prin Decizia de impunere nr. 399 din 17 iunie 2005 însă, într-un alt litigiu, de aceeaşi natură prin care reclamantele au chemat în judecată pe debitoarea din prezenta cauză solicitând revocare unui alt act de vânzare-cumpărare considerat a fi, de asemenea, încheiat în frauda lor, în care s-a invocat aceeaşi creanţă de 16.790 lei, stabilită prin aceeaşi decizie de impunere Tribunalul Vâlcea a decis că această creanţă a fost stinsă prin plata tăcută la 20 iunie 2007 - sentinţa nr. 1521 din 10 decembrie 200, iar prin Decizia nr. 28/A/C din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti (menţinută prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a reţinut că debitoarea a plătit creanţa, Administraţia Finanţelor Publice remiţând notificarea de stingere a datoriei, emisă la 2 august 2007, în care este consemnată suma arătată şi Decizia de impune nr. 399 din 17 iunie 2005.
Împotriva sentinţei tribunalului D.G.F.P. Vâlcea a declarat apel criticând-o sub aspectul competenţei de soluţionare a cauzei pe fond, care potrivit apelantei este Judecătoria Râmnicu-Vâlcea având în vedere şi Decizia dată în interesul legii nr. XXXII /2008 şi în mod greşit a stabilit prima instanţă că a fost efectuată plata creanţei.
Prin Decizia nr. 62/A-C din 28 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea.
S-a reţinut în considerente că Decizia în interesul Legii nr. 32 a fost publicată în decembrie 2008, iar prin Hotărârea nr. 28/F-CC din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti prin care a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă, a fost stabilită competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Această hotărâre a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului (f.194 şi 217-218).
Mai mult, aşa cum a arătat şi apelanta, în cursul judecăţii la prima instanţă aceasta şi-a majorat creanţa la o valoare de peste 100.000 lei, ca urmare, s-a respins această critică ca nefondată, având în vedere că prin hotărârea irevocabilă a fost decisă competenţa soluţionării litigiului.
Curtea a mai reţinut că prin Decizia nr. 28/A-C/2008, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că suma de 16.790 lei rezultată din creanţele fiscale datorate de SC M. SRL din anul 2005 au fost plătite.
Curtea a reţinut că, având în vedere că apelanta a invocat în cererea de chemare în judecată creanţă de 16.790 lei născută în anul 2005, dar stinsă ulterior, rezultă că relativ la acea creanţă apelanta nu mai poate invoca acţiunea pauliană pentru că ea nu mai este creditoare în raport cu această creanţă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, D.G.F.P. şi Administraţia Finanţelor Publice au formulat recurs criticând-o pentru aspecte de netemeinicie în ceea ce priveşte stingerea creanţei pe care o pretind reclamantele, fără a motiva în fapt şi în drept. Indică ca temei de drept art. 3041 C. proc. civ.
Înalta Curte examinând cuprinsul cererii de recurs apreciază că nu sunt critici propriu-zise la adresa deciziei care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare evocată de recurenţi art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În cauză criticile formulate sunt raportate la aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei recurate, neputând fi calificate ca motive de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ în sensul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte urmează să se aplice sancţiunea nulităţii cererii de recurs, conform art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Având în vedere că apărătorul intimatului - pârât C.V. a solicitat cheltuieli de judecată dovedite cu acte justificative depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte urmează să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei conform chitanţei depuse la dosar la fila 17 către acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurentele-reclamante D.G.F.P. VÂLCEA şi ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI RM.VÂLCEA împotriva deciziei nr. 62/A-C din 28 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Obligă recurentele să plătească intimatului-pârât C.V. suma de 5000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 195/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 204/2011. Comercial → |
|---|
