ICCJ. Decizia nr. 192/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 192/2011
Dosar nr. 14121/3/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 11 aprilie 2008, reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC M.T. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 371.569,36 RON reprezentând: 304.369,54 RON penalităţi de întârziere de 1 %/zi de întârziere calculate pentru toate facturile restante din derularea contractului; 37.755,72 RON penalităţi de încetare înainte de termen a contractului; contravaloarea facturii din data de 1 august 2005 având seria şi nr. IFXIX 8274634 PJ în valoare de 29.444,10, RON.
Prin cererea precizatoare depusă la 16 aprilie 2008, reclamanta a arătat că suma de 37.755,72 RON penalitate de încetare înainte de termen a contractului, aceasta este echivalentul RON a sumei de 200 dolari SUA per telefon/pentru 81 numere de telefon, în valoare de 16.200 dolari SUA la cursul din ziua efectuării plăţii şi se aplică pentru fiecare conectare în parte, calculată conform art. 9.2 din contractul seria G 63324 din 23 octombrie 2004. Cursul de 2.3361 RON este cel stabilit de BNR la momentul redactării cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea formulată la 19 iunie 2008, pârâta a solicitat respingerea primului capăt de cerere reprezentând plata sumei de 371.569,36 RON ca neîntemeiată iar pe cale reconvenţională a solicitat constatarea nulităţii relative a contractului seria G 63324 din 23 octombrie 2004 încheiat între reclamanta SC T. SA şi pârâta SC M.T. SRL.
Pârâta a formulat, în cadrul întâmpinării (pct. 4) cerere de chemare în garanţie a SC I.T. SRL.
La termenul din 19 septembrie 2008, instanţa i-a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă a înţeles să sesizeze instanţa şi cu o cerere reconvenţională şi, în caz afirmativ să o timbreze corespunzător. Totodată, i-a pus în vedere pârâtei să precizeze cererea de chemare în garanţie în sensul indicării obiectului cererii, valoarea, sediul şi celelalte date de identificare ale societăţii chemate în garanţie.
La termenul din 3 octombrie 2008, având în vedere faptul că pârâta nu a respectat dispoziţiile instanţei de la termenul precedent, a calificat solicitarea de constatare a nulităţii relative drept o apărare de fond şi a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie faţă de prevederile art. 133 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 61 şi art. 112 pct. 3 C. proc. civ., faţă de lipsa obiectului cererii (fila 80).
Prin sentinţa comercială nr. 13359 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 14121/3/2008, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SRL. Pârâta a fost obligată la plata sumelor de: 304.369,54 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, 37.755,72 lei, reprezentând penalităţi de încetare înainte de termen a contractului; 29.444,10 lei reprezentând contravaloarea facturii IFXIX 8274634 PJ din 1 august 2005. A fost anulată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu SC I.T. SRL. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 6097,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că între părţi s-a derulat un contract ce a avut ca obiect prestări de servicii de telefonie mobilă, contract în baza căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a facturilor emise pentru serviciile ce i-au fost prestate cât şi pe aceea de a plăti penalităţi în ipoteza depăşirii termenului de plată.
S-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ., privind forţa obligatorie a contractelor, precum şi celor ale art. 9.2 din contract conform cu care, în cazul încetării contractului, din orice motiv, înainte de expirarea duratei acestuia sau fără respectarea termenului de preaviz, abonatul va putea fi obligat să plătească şi o penalitate egală cu echivalentul, în lei, a sumei de 20 dolari SUA ce va putea fi facturată pentru fiecare conectare în parte, în condiţiile în care abonatul a solicitat în cadrul aceluiaşi contract multiple conectări.
De asemenea, instanţa a considerat că apărările pârâtei nu sunt fondate, iar clauza penală nu este lovită de nulitate, obiectul său fiind licit şi moral, posibilitatea depăşirii cuantumului debitului principal, fiind în acord cu prevederile legale, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 469/2002.
Cu privire la Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive dintre comercianţi şi consumatori s-a arătat că nu este incidentă în cauză, în condiţiile în care prin acesta sunt protejate numai persoanele fizice, iar nu şi societăţile comerciale.
Apelul declarat de SC M.T. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 333 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că, între părţile litigante s-a încheiat la 23 octombrie 2004 contractul seria G nr. 63324, având ca obiect prestări de servicii în domeniul telefoniei mobile, iar prin semnarea contractului de prestări servicii apelanta şi-a asumat contractual atât obligaţia de plată a facturilor emise pentru serviciile ce i-au fost prestate cât şi obligaţia referitoare la plata penalităţilor de întârziere în situaţia depăşirii termenului de plată.
S-a constatat că, prin clauza prevăzută la art. 9.1 s-a stipulat că pentru nerespectarea obligaţiilor de plată Telemobil (intimata) va putea factura Abonatului (apelantei) o penalitate de 1 % pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a debitorului, penalitate ce va fi calculată la echivalentul în dolari SUA al facturii, totalul penalizărilor de întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Instanţa a mai relevat că, în concordanţă cu principiul consensualismului, apelanta SC M.T. SRL avea posibilitatea de a negocia clauza privitoare la penalităţile de întârziere, iar în situaţia în care negocierea eşua avea posibilitatea de a nu semna contractul.
Invocarea de către apelantă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive dintre comercianţi şi consumatori nu a fost reţinută de către Curte deoarece aşa cum a reţinut şi prima instanţă această lege nu este aplicabilă în cauză întrucât legiuitorul a înţeles să protejeze numai persoanele fizice nu şi societăţile comerciale.
În ceea ce priveşte critica apelantei în sensul că procesul nu a fost echitabil, instanţa neexercitând rol activ în cercetarea cauzei pentru aflarea adevărului, Curtea înlăturat-o faţă de faptul că pe de o parte, în esenţă, prin proces echitabil se înţelege garanţia exercitării şi respectării drepturilor procesuale, iar pe de altă parte principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat în sensul că instanţa „nu a ordonat" anumite dovezi deşi părţile aveau mijloacele procesuale pentru administrarea dovezilor pe care le doreau.
Din încheierile de şedinţă existente la dosarul primei instanţe rezultă că în cauză apelanta a beneficiat de un proces echitabil aşa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar instanţa şi-a exercitat rolul activ respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Prin serviciul registratură la 1 iunie 2010 apelanta a solicitat repunerea pe rolul a cauzei pentru a se lămuri aspectele privind efectuarea plăţii, a documentelor în baza cărora i se solicită repetarea plăţii, însă în temeiul art. 151 C. proc. civ. Curtea a respins cererea de repunere pe rol considerându-se lămurită în vederea pronunţării.
Împotriva acestei decizii, SC M.T. SRL a declarat recurs prin care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat următoarele:
- Instanţa de apel nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel prin care a învederat aspectele de nulitate ale sentinţei şi ale cererii de chemare în judecată, care nu a fost semnată de reclamantă.
Recurenta susţine că instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra cererii reconvenţionale, încălcând principiul disponibilităţii, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) şi art. 106 C. proc. civ., nepronunţându-se nici asupra criticii ce a vizat anularea ca netimbrată a cererii de chemare în garanţie a SC I.T. SRL, arătând totodată că nu i s-a adus la cunoştinţă – în scris – despre achitarea taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenţionale, conform art. 29 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra înscrisurilor depuse la dosar, înlăturând în mod nejustificat toate apărările sale.
Recurenta are în vedere ordinele de plată nr. 40 şi nr. 52 din 11 septembrie 2006 prin care a achitat debitul principal în sumă de 29.444.10 lei, taxa de reziliere şi penalităţile de întârziere, făcând vorbire despre o serie de acte constând în procese-verbale şi notificări potrivit cărora ar rezulta că reclamanta nu are o creanţă certă, iar suma solicitată nu este proporţională cu tariful convenit de părţi.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de netemeinicie a pretenţiilor reclamantei şi de nelegalitate a contractului standard aşa cum s-a cerut prin cererea reconvenţională.
Se susţine că încheierea contractului s-a făcut fără parcurgerea acelor etape necesare formării şi exprimării voinţei, fiind pusă să semneze un contract standard, fără ca vreuna din clauzele acestuia să fie negociate.
De asemenea, recurenta consideră că dacă instanţa ar fi evaluat contractul ar fi observat că preţul a fost stabilit unilateral de reclamantă, nefiind acceptată niciuna din clauze, impunându-i-se clauze penalizatoare astfel încât să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.
Afirmă recurenta că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra art. 9.1 din contract, care este una excesivă şi care prevede penalităţi disproporţionat de mari faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, mai mari decât debitul principal, încălcându-se astfel prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
- Decizia atacată nu este suficient motivată, iar instanţa nu a avut rol activ, încălcându-se prevederile art. 129 C. proc. civ. dat fiind faptul că s-a omis analizarea aspectelor anterior menţionate.
- Recurenta consideră că, prin respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei, instanţa a pronunţat o decizie nelegală şi nelămuritoare, iar respingerea cererii de amânare pentru lipsa justificată a apărătorului său constituie o încălcare a dreptului său la apărare şi a principiului oralităţii procesului civil, nefiindu-i îngăduit să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea dreptului său.
- Instanţa de apel nu a cercetat pe deplin critica adusă sentinţei prin prisma cerinţei art. 6 din CEDO, privind examinarea cauzei în mod echitabil, iar pe fondul cauzei instanţa a admis penalităţi mai mari de 40 de ori decât debitul principal.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Referitor la pretinsa nepronunţare a instanţei de apel asupra tuturor cauzelor de nulitate a sentinţei de fond, respectiv asupra omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii reconvenţionale a pârâtei - reclamante şi asupra soluţiei date cererii de chemare în garanţie ce a fost anulată ca netimbrată se constată că susţinerile recurentei sunt lipsite de fundament.
Sub un prim aspect, se impune a se arăta că prin încheierea din data de 19 septembrie 2008, instanţa de fond i-a pus în vedere pârâtei să precizeze dacă a înţeles să sesizeze instanţa cu o cerere reconvenţională, iar în caz afirmativ să o timbreze corespunzător, aducându-i-se totodată la cunoştinţă să precizeze cererea de chemare în garanţie, în sensul indicării obiectului cererii, valoarea, sediul şi celelalte elemente de identificare ale chematei în garanţie. Cum, la termenul stabilit - de 3 octombrie 2008 - pârâta nu a respectat aceste dispoziţii date în sarcina sa, instanţa - prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată - a calificat solicitarea de constatare a nulităţii relative drept o apărare de fond şi a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie faţă de prevederile art. 133 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 61 şi art. 112 pct. 3 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se constată că aceste critici nu au fost invocate pe calea apelului ceea ce face imposibilă cercetarea lor pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ. ori a art. 105 - 106 C. proc. civ. şi nici a principiului disponibilităţii.
- În ce priveşte critica prin care se susţine omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra tuturor înscrisurilor depuse de pârâtă, respectiv a unor ordine de plată şi notificări din cuprinsul cărora ar rezulta că reclamanta invocă o creanţă ce nu este certă, instanţa urmează a constata că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 304 alin. (1) – (9) C. proc. civ. şi nu pot face obiectul controlului de nelegalitate.
- Nici critica ce vizează pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 nu poate fi primită, în contextul în care prin contract părţile au convenit în mod expres că - totalul penalizărilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate (art. 9.1), posibilitate prevăzută de art. 4 alin. (3) din lege.
În legătură cu pretinsul caracter excesiv al clauzei înscrise la art. 9.1 din contract, aşa cum a reţinut şi instanţa apelului, nu pot fi luate în considerare susţinerile pârâtei cât timp partea avea posibilitatea de a se împotrivi încheierii convenţiei ori de a negocia clauza privitoare la penalităţile de întârziere. Or, prin semnarea contractului, pârâta şi-a asumat toate obligaţiile ce decurg din acesta, în mod corect dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Din această perspectivă, apare ca nefondată şi critica ce se referă la o insuficientă motivare a deciziei atacate pe aceste aspecte.
- În ce priveşte soluţia dată de instanţă cererii de repunere pe rol a cauzei după ce aceasta rămăsese în pronunţare, se impune a se arăta că este atributul instanţei ca, atunci când găseşte necesare noi lămuriri, să repună pricina pe rol or, în cazul dat, instanţa a apreciat că este lămurită asupra cauzei, nefiind necesară o repunere pe rol a acesteia.
- Critica ce priveşte nerespectarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este una formală, însă din examinarea actelor de la dosar se poate constata că apelanta a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, iar instanţa şi-a exercitat rolul activ cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 333 din 2 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 290/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 193/2011. Comercial → |
|---|
