ICCJ. Decizia nr. 2029/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2029/2011
Dosar nr. 46613/3/2007
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4209 din 16 martie 2009 pronunţată de Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor române şi a fost respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I.C.O. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, iniţial, la termenul din data de 26 ianuarie 2009, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetentei instanţelor române invocată de pârâtă, fiind luate în considerare doar motivele invocate de aceasta în sprijinul excepţiei.
La termenul din data de 9 martie 2009, tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia necompetentei instanţelor române, punând în discuţia părţilor de această dată aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 105/1992 şi a reţinut că instanţele judecătoreşti române nu sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, nu se află în România, aceasta fiind ipoteza din cauza de faţă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, arătând că instanţa de fond nu mai putea reveni la soluţia dată excepţiei de necompetenţă materială şi trebuia să judece cauza pe fond, în opinia sa, oricum prima instanţă fiind legal sesizată şi, deci, trebuia să judece cauza pe fond.
Astfel, instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 105/1992, întrucât art. 148 din lege, prevede că instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Chiar dacă nu s-ar fi încadrat în pct. 4 din art. 148, apelanta consideră că i s-ar fi aplicat punctul 8 referitor la alte procese prevăzute de lege, caz în care ar fi fost aplicabilă în speţă competenţa tribunalului prevăzută de Codul de procedură civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 82 din 9 februarie 2010, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, a avut ca singur argument juridic faptul că instanţa de fond a încălcat normele de procedură civilă atunci când a revenit asupra soluţiei date excepţiei de necompetenţă materială printr-o încheiere interlocutorie pronunţată în acelaşi ciclu procesual, încheiere care, potrivit dispoziţiilor art. 282 C. proc. civ., nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.
Având în vedere aceste considerente curtea de apel a apreciat, totodată, că nu se impune a se pronunţa şi asupra excepţiei de necompetenţă materială, aplicând dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a considerat greşit că prima instanţă ar fi revenit nelegal asupra soluţiei date excepţiei de necompetenţă materială şi că nu este obligată să soluţioneze cererea de apel şi sub acest aspect deşi a fost învestită.
Astfel, la termenul din 26 ianuarie 2009, prima instanţă a respins cererea recurentei – pârâte cu motivarea că dacă ar pleca de la premisa că există contractul de reasigurare ceea ce ar atrage jurisdicţia engleză faţă de invocarea formei M.A.R. 91 a contractului, ar însemna de fapt să se pronunţe şi asupra fondului cauzei, or instanţa a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat să se constate chiar inexistenţa contractului de asigurare încheiat între părţi, iar în ipoteza în care se constată contrariul, să se constate nulitatea acestuia.
Ulterior, la termenul de judecată din 9 martie 2009, din oficiu, instanţa a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială prin raportare la dispoziţiile art. 148 şi următoarele ale Legii nr. 105/1992, în urma căreia la aceeaşi dată a pronunţat sentinţa atacată şi a admis excepţia de necompetenţă materială, reţinând pe baza altor considerente de drept că speţa de faţă nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 149 şi următoarele ale Legii nr. 105/1992, articole ce reglementează competenţa instanţelor române de a soluţiona litigii cu element de extranietate.
În opinia recurentei, în mod just s-a reţinut de către prima instanţă că prin aplicarea art. 4 coroborat cu art. 22 şi 23 din Regulamentul CE 44/2001, instanţa română sesizată îşi va determina competenţa de soluţionare a litigiului în raport de dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Or, art. 148 şi următoarele ale Legii nr. 105/1992, prevăd în mod limitativ cazurile în care instanţele române sunt competente să judece litigii de drept internaţional privat, prezentul litigiu neputând fi încadrat în dispoziţiile pct. 4 al art. 149 din lege, aşa cum susţine A., întrucât articolul amintit are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea unor obligaţii contractuale, or A., prin cererea introductivă a solicitat constatarea inexistenţei unor raporturi juridice între părţi.
De asemenea, normele de competenţă prevăzute de Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A. nu invocă un raport contractual, ci inexistenţa unui raport contractual, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
În concluzie, instanţa sesizată nu era competentă să soluţioneze cauza cu care a fost învestită, astfel încât, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, corect s-a respins cererea ca inadmisibilă.
Mai mult, contractul de reasigurare încheiat între A. şi A.S.I.C.O. prevede în mod expres că acesta va fi guvernat şi interpretat în conformitate cu legea engleză şi este supus jurisdicţiei instanţelor engleze.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare la recurs solicitând respingerea acestuia şi a reiterat toate apărările din apel.
Analizând recursul se găseşte fondat.
Instanţa de apel, în considerentele hotărârii sale prin care a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, a reţinut că, faţă de faptul că prima instanţă nu mai putea reveni la o încheiere interlocutorie pronunţată anterior, conform art. 266 alin. (1) C. proc. civ., fiind legată de această încheiere, ci doar să menţină cele deja hotărâte, această soluţie atrage incidenţa art. 297 (1) C. proc. civ. şi, deci, nu se mai impune şi analizarea modului de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială ce a făcut obiectul acestei încheieri şi a hotărârii apelate.
Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data aplicării acestuia, se prevedea că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În cauză, prima instanţă indiferent de modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială prin încheiere şi hotărâre, aceasta, în final, a admis-o.
Chiar dacă s-ar admite, deci, temeinicia susţinerilor reclamantei din apel, potrivit cărora prima instanţă odată ce a rezolvat excepţia de necompetenţă materială formulată de pârâtă, în sensul respingerii acesteia prin încheiere, nu ar mai fi putut să revină asupra acestei soluţii prin hotărârea finală, aceasta este supusă controlului judiciar sub toate aspectele, instanţa de apel fiind învestită şi cu un asemenea motiv de apel de către partea interesată, strict legat de legala învestire a instanţei române şi numai în funcţie de soluţia de admitere sau respingere a excepţiei de necompetenţă materială urma să se admită sau nu apelul, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, după caz, altfel, nu se justifică legal din perspectiva aplicării art. 297 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin modul cum a procedat, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 292, art. 295 C. proc. civ. şi a aplicat greşit art. 297 C. proc. civ.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat şi la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe care va avea în vedere şi criticile din recurs strict legate de apărările referitoare la excepţia de necompetenţă materială a instanţei române.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta A.S.I.C.O. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 82 din 9 februarie 2010, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2025/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2033/2011. Comercial → |
|---|
