ICCJ. Decizia nr. 2025/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2025/2011
Dosar nr. 589/1/2011
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Deliberând asupra recursurilor comerciale de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea. la data de 2 martie 2005, reclamantul C.L.O. Voluntari a formulat cerere în grăniţuire în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se stabilească linia de hotar dintre cele două părţi în litigiu şi rectificarea cărţii funciare a pârâtei pentru limita de 22.000 m.p.
Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, solicitând, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La termenul din 6 aprilie 2005, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu R.V. şi SC B. SA solicitând instanţei stabilirea liniei de hotar între proprietatea pârâtei şi proprietatea intervenienţilor şi rectificarea cărţii funciare a pârâtei, în limita de 22.000 m.p. Intervenienta SC B. SA a arătat că, în prezent, pârâta ocupă abuziv 500 m.p. din terenul aparţinând intervenientei, refuzând să-şi retragă limita suprafeţei conform sentinţei civile nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 prin care s-a dispus anularea dreptului de proprietate al pârâtei la limita de 22.000 m.p., invocată şi în acţiunea principală.
La data de 26 aprilie 2005, I.N.C.D.M. Bucureşti (I.M.T.) a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea sa şi proprietatea pârâtei.
La termenul din 1 iunie 2005 au fost respinse excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi s-a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cu fondul cauzei.
Totodată, instanţa a admis în principiu cele trei cereri de intervenţie în interes propriu formulate în cauză.
Prin încheierea nr. 7918 din 11 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare, cauza fiind strămutată la Judecătoria Medgidia.
Prin sentinţa nr. 2349 din 5 decembrie 2006, Judecătoria Medgidia a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa nr. 2995/ COM din 25 mai 2007, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamant şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Medgidia, reţinând caracterul civil al cauzei şi dispunând înaintarea dosarului către Curtea de Apel Constanţa, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 33/ COM din 22 august 2007, Curtea de Apel Constanţa a stabilit competenţa Tribunalului Constanţa în soluţionarea prezentei cauze.
Prin Decizia nr. 1066 din 14 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefundat, recursul declarat de recurentul – reclamant C.L.O. Voluntari împotriva sentinţei nr. 33/ COM din 22 august 2007.
După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 4292/118/2005, la data de 5 mai 2009, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, O. Voluntari, solicitând grăniţuirea terenului aparţinând pârâtei SC M. SA, prin limitarea acestuia la suprafaţa legal deţinută de 22.000 m.p.
Prin încheierea din 14 mai 2009, tribunalul a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenientul O. Voluntari.
La termenul din data de 29 iunie 2009, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a intervenientului O. Voluntari, precum şi excepţia prematurităţii acţiunii principale şi a cererii de intervenţie în interes propriu.
Prin încheierea din 15 octombrie 2009, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă şi a respins excepţia prematurităţii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1899 din 24 martie 2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.L. Voluntari şi a intervenientului în interes propriu O. Voluntari, respingând cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulate de aceste părţi ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă. Instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă în contradictoriu cu intervenientul R.V. şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor în interes propriu R.V., SC B. SA şi I.N.C.D.M. (I.M.T).
Totodată, tribunalul a admis acţiunea în grăniţuire formulată de intervenientul I.M.T. şi cererea intervenienţilor I.M.T. şi R.V. de rectificare a cărţii funciare a pârâtei, în sensul menţionării dreptului de proprietate al pârâtei asupra suprafeţei de 22.000 m.p., şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în grăniţuire formulată de intervenienta SC B. SA, prin administrator judiciar G.G.E. Sprl.
Pe cale de consecinţă, a fost admisă în parte cererea pârâtei de obligare a reclamantului şi intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a fost redus onorariul de avocat solicitat de apărătorul pârâtei, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale pârâtei SC M. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâtei i-au fost eliberate succesiv de către Ministerul Industriei şi Comerţului, două certificate de atestare a dreptului de proprietate, ultimul emis la data de 8 octombrie 1998, dându-i pârâtei în proprietate suprafaţa de 65.095 m.p. situată în comuna Voluntari.
Prin sentinţa civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, emis la data de 8 octombrie 1998, în limitele a 43.094 m.p, ca nelegal, la solicitarea mai multor persoane fizice, printre care şi tatăl intervenientului R.V. În motivarea acestei sentinţe, instanţa de judecată a reţinut că terenul a fost expropriat în mod abuziv, fiind astfel în mod legal restituit foştilor proprietari persoane fizice, prin ordine ale P.M. Bucureşti, emise în aplicarea Legii nr. 18/1991. În plus, terenul îi fusese dat doar în administrare, nu şi în proprietate.
Ca atare, tribunalul a apreciat că, faţă de această hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, pârâta deţine în proprietate doar suprafaţa de 22.000 m.p., astfel încât se impune stabilirea limitelor acesteia prin grăniţuirea solicitată în prezenta cauză.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.L. Voluntari şi intervenientului O. Voluntari, invocată de către pârâta SC M. SA, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât aceste părţi nu sunt titularele unui drept de proprietate sau a altui drept real asupra unui teren învecinat cu terenul proprietatea pârâtei, pentru a putea formula acţiunea în grăniţuire prevăzută de art. 594 C. civ.
Tribunalul a respins apărarea reclamantului şi a intervenientului O. Voluntari faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale active, în sensul că are calitate procesuală activă întrucât trebuie să repună în drepturi foştii proprietari cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin ordinele P.M. Bucureşti, întrucât aceştia nu se pot substitui persoanelor fizice care au posibilitatea de a formula acţiune în nume propriu împotriva pârâtei SC M. SA.
Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor în interes propriu R.V., SC B. SA şi I.M.T., ca nefondată, reţinând că aceştia sunt proprietarii unor terenuri învecinate cu terenul deţinut de pârâta SC M. SA, conform probelor administrate.
Relativ la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă în raport cu intervenientul R.V., întrucât cererea acestuia vizează rectificarea cărţii funciare a pârâtei, iar sentinţa nr. 911 din 28 martie 2005 în raport cu care a fost invocată această excepţie, a fost pronunţată într-o acţiune în revendicare, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată, respingând-o prin încheierea din 20 mai 2006.
Cât priveşte acţiunea în grăniţuire formulată de intervenientul în nume propriu I.M.T., faţă de raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reţinut că pârâta ocupă abuziv suprafaţa de 9628 m.p., pentru care nu deţine titlu de proprietate, astfel încât a admis această cerere şi a stabilit linia de hotar conform anexei de la raportul de expertiză întocmit în cauză.
Acţiunea în grăniţuire formulată de intervenienta SC B. SA a fost respinsă ca nedovedită, instanţa de fond reţinând că această parte nu a formulat obiective în cadrul expertizei efectuată în cauză, astfel încât nu a administrat probe pentru stabilirea liniei de demarcaţie între terenul proprietatea sa şi terenul proprietatea pârâtei.
Totodată, faţă de hotărârea judecătorească nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, tribunalul a admis şi cererea intervenienţilor R.V., SC B. SA şi I.M.T. de rectificare a cărţii funciare a pârâtei, în limita suprafeţei de 22.000 m.p.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a admis în parte cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu la plata cheltuielilor de judecată, dispunând reducerea onorariului de avocat al apărătorului ales al pârâtei SC M. SA de la suma de 214.222 lei la 13.500 lei, apreciind că acesta este disproporţionat de mare faţă de munca îndeplinită în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intervenienta SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar G.G.E. Sprl, reclamantul C.L.O. Voluntari şi pârâta SC M. SA.
Prin Decizia nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelanta – intervenientă SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar, a respins excepţia netimbrării apelului declarat de apelantul – reclamant C.L.O. Voluntari, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentat al apelantului – reclamant, a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelantul – reclamant şi a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta – pârâtă SC M. SA.
Totodată, instanţa de apel a obligat apelanţii la plata cheltuielilor de judecată către intimatul I.N.C.D.M.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că apelul intervenientei în interes propriu SC B. SA, este netimbrat, motiv pentru care i se aplică sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, întrucât acţiunea intervenientei din prezenta cauză nu face parte dintre cele la care se referă art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Cât priveşte apelul declarat de apelantul – reclamant C.L.O. Voluntari, instanţa de apel a reţinut că acesta este nefondat, întrucât, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, conform art. 554 C. civ., grăniţuirea intervine între proprietăţi vecine, iar în cauză s-a dovedit că proprietăţile celor două părţi nu sunt apropiate, pretenţiile apelantului – reclamant putând fi valorificate doar pe calea unei acţiuni în revendicare. Ca atare, întrucât apelantul – reclamant nu are calitatea de proprietar al unui teren învecinat cu cel deţinut de pârâtă, instanţa de apel a apreciat că hotărârea instanţei de fond este legală sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi ale HG nr. 834/1991 nefiind aplicabile în prezenta cauză.
Instanţa de apel a apreciat că şi apelul declarat de pârâta SC M. SA este nefondat, susţinerile apelantei – pârâte relative renunţarea la judecată a intervenienţilor şi aplicarea dispoziţiilor art. 246 alin. (3) privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată fiind nefondate.
Astfel, curtea de apel a apreciat că intervenientul I.M.T. a investit instanţa de judecată cu o cerere de intervenţie în interes propriu având două capete de cerere, respectiv, acţiune în grăniţuire şi cerere de rectificare a cărţii funciare. Prin urmare, instanţa de apel a respins susţinerea apelantei – pârâte în sensul că această pârâtă a formulat o singură cerere, respectiv, cerere de grăniţuire la care ar fi renunţat. Cât priveşte renunţarea la judecată, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă de fond a procedat legal la termenul din data de 4 martie 2010, luând act doar de renunţarea la judecată formulară de reclamantul C.L.O. Voluntari şi intervenientul O. Voluntari.
Curtea de Apel a respins şi susţinerea apelantei – pârâte privind renunţarea intervenientului R.V. la cererea de intervenţie formulată, reţinând că, la termenul din 4 martie 2010, acesta a precizat doar că nu formulează acţiune în revendicare, ci solicită doar rectificarea cărţii funciare.
Ca atare, curtea de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., faţă de intervenienţi, întrucât renunţările la judecată de care a luat act instanţa s-au referit în exclusivitate la reclamant şi intervenientul O. Voluntari.
Curtea de Apel a respins, ca nefondate, şi motivele invocate de apelanta – pârâtă relative la netemeinicia cererii în grăniţuire a intimatei I.M.T., întrucât aceasta nu ar fi indicat motivele de fapt şi de drept ale cererii, instanţa de apel reţinând că intervenienta a indicat art. 584 C. civ., în cuprinsul cererii sale, iar pronunţarea instanţei de fond s-a făcut, oricum, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) raportat la art. 84 C. proc. civ.
În plus, probele administrate au dovedit temeinicia pretenţiei formulate, întrucât delimitarea celor două proprietăţi nu era clară, iar graniţa dintre cele două proprietăţi nu era marcată în fapt.
Curtea de apel a apreciat ca temeinică şi legală şi soluţia primei instanţe de fond în ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea cărţii funciare a pârâtei, formulată de intervenienţi, faţă de sentinţa civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a reţinut că pârâta deţine legal doar suprafaţa de 22.000 m.p. hotărârea judecătorească ce are efecte erga omnes, astfel încât este lipsit de relevanţă aspectul dacă intervenienţii R.V. şi I.M.T. au fost sau nu părţi în litigiul finalizat cu această sentinţă.
Instanţa de apel a respins şi criticile apelantei – pârâte privind soluţia instanţei de fond de acordare doar parţială a cheltuielilor de judecată, întrucât intimaţilor R.V. şi I.M.T. nu li se aplică dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât s-a reţinut că nu au renunţat la judecată, iar aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., privind recalcularea onorariului de avocat al apărătorului pârâtei este corectă, micşorarea onorariului de avocat al apărătorului neavând influenţă asupra dispoziţiilor din Statutul profesiei de avocat sau asupra taxelor şi impozitelor deja achitate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, intervenienta SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar G.G.E. Sprl, pârâta SC M. SA şi reclamantul C.L.O. Voluntari.
Recurenta – intervenientă SC B. SA, prin administrator judiciar, a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, întrucât textul de lege menţionat nu limitează acţiunile ce pot fi introduse de administratorul judiciar şi care sunt scutite de la plata taxelor de timbru.
Recurenta – intervenientă a arătat că instanţa de apel a dispus anularea apelului ca netimbrat, fără ca apelanta – intimată să fie citată cu menţiunea expresă de achitare a taxei de timbru, conform art. 36 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, apelul intervenientei fiind expediat prin poştă şi cuprinzând menţiunea că apelanta este scutită de la plata taxelor de timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Recurenta – pârâtă SC M. SA a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, următoarele:
1. Decizia instanţei de apel este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 55 C. proc. civ., întrucât acţiunea principală formulată de reclamantul C.L.O. Voluntari a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, soluţie menţinută de instanţa de apel. Ca atare, întrucât cererea de intervenţie în interes propriu are caracter incident în raport cu cererea principală, soluţionarea acesteia este influenţată de soluţia dată cererii principale, fiind o cerere conexă.
2. Soluţia instanţei de apel, a arătat pârâta, este nelegală şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., întrucât intervenienţii R.V. şi I.N.C.D.M. au renunţat la judecată în şedinţă publică din 4 martie 2010, conform încheierii de şedinţă de la acel termen .
Recurenta – pârâtă a arătat că intimatul R.V. a investit instanţa cu o singură cerere, rectificarea cărţii funciare a pârâtei, astfel încât renunţarea acestuia nu putea privi decât această acţiune. La fel şi în ceea ce priveşte cererea intimatului I.M.T. care a avut un singur capăt de cerere, respectiv, acţiune în grăniţuire, această parte neînvestind instanţa de judecată cu o cerere de rectificare a cărţii funciare a pârâtei, cerere asupra căreia, însă, instanţele de fond s-au pronunţat.
Întrucât renunţarea la judecată este irevocabilă şi necondiţionată, partea care renunţă la pretenţiile sale nu mai poate decât să formuleze o nouă acţiune în justiţie.
Recurenta – pârâtă a învederat că, având în vedere renunţarea celor două interveniente la cererile formulate, devin aplicabile dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere momentul procesual la care au intervenit aceste acte de dispoziţie, intimatele – interveniente urmând a fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către recurenta – pârâtă.
3. Chiar dacă s-ar trece peste renunţarea intervenientei I.M.T. la cererea de grăniţuire, soluţia dată de instanţele de fond este nelegală, întrucât această cerere nu este întemeiată nici în fapt şi nici în drept, nefiind îndeplinite condiţiile acţiunii în grăniţuire, întrucât, în realitate, se invocă lipsa gardului, iar nu a liniei de hotar.
Nelegală este şi soluţia pronunţată în cererea de rectificare a cărţii funciare a pârâtei, arată recurenta – pârâtă, întrucât intervenienta I.M.T. nu a formulat niciodată o atare cerere, pe care instanţele totuşi, s-au pronunţat.
În plus, intervenienţii R.V. şi I.M.T. nu au fost părţi în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 1458 din 28 noiembrie 1999, curtea de apel nedispunând nimic cu privire la menţionarea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 22.000 m.p.
Recurenta – pârâtă a arătat că nelegală este şi soluţia de rectificare a cărţii funciare a pârâtei pronunţată la solicitarea intimatului R.V. care, în ipoteza afectării posesiei avea la dispoziţie o acţiune posesorie, iar nu o acţiune în rectificare de carte funciară.
Ca atare, se impune respingerea cererilor de intervenţie în interes propriu, a arătat recurenta – pârâtă şi obligarea intervenienţilor la plata în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate de către pârâtă.
5. Recurenta – pârâtă a criticat şi soluţia de acordare parţială a cheltuielilor de judecată de către pârâta SC M. SA, sub un dublul aspect: numărul părţilor obligate la plata cheltuielilor de judecată, respectiv, 3 în loc de 5, şi calculul cheltuielilor de judecată.
Cât priveşte numărul părţilor obligate la plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă a arătat că, potrivit art. 246 alin. (3) C. proc. civ., se impunea obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi a celor doi intervenienţi care au renunţat la cererile de intervenţie formulate, respectiv, R.V. şi I.M.T.
Chiar trecând peste aceste renunţări, faţă de caracterul nefondat al acestor cereri de intervenţie, se impunea obligarea tuturor intervenienţilor în interes propriu la plata cheltuielilor de judecată.
Relativ la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâta – recurentă, a arătat că instanţa de fond a aplicat nelegal dispoziţiile art. 274 alin. (3) abrogate implicit.
Astfel, recurenta – pârâtă a arătat că instanţa de fond a redus onorariul de avocat ignorând faptul că acesta include taxe, impozite şi contribuţii care nu pot fi reduse de către judecător conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
Totodată, conform art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi art. 133 din Statutul profesiei de avocat, instanţele de judecată nu pot controla contractul stabilit între avocat şi clientul său.
În plus, în speţă, nu se aplică dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere miza procesului, complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, a arătat recurenta – pârâtă.
Recurentul – reclamant a invocat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că soluţia instanţelor de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este nelegală, având în vedere dispoziţiile HG nr. 831/1991 şi de Legea nr. 18/1990.
Recurentul – reclamant a arătat că excedentul de teren deţinut de pârâtă aparţine domeniului privat al localităţii Voluntari, reclamantul fiind obligat să efectueze punerea în posesie a persoanelor căruia li s-a recunoscut dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.
Pe fondul cauzei, recurentul – reclamant arată că soluţia instanţelor de fond este corectă sub aspectul reţinerii faptului că pârâta deţine în proprietate doar suprafaţa de 22.000 m.p.
I.N.C.D.M. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de recurenta – pârâtă ca nefondat şi a recursului declarat de intervenientă şi lăsând la aprecierea instanţei soluţia în recursul declarat de recurentul – reclamant.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul – reclamant şi recurenta – pârâtă sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cât priveşte recursul declarat de reclamant, Înalta Curte reţine că soluţia instanţelor de fond privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este legală, instanţele făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 584 C. civ., care reglementează condiţiile acţiunii în grăniţuire. Se reţine astfel, că potrivit normei legale arătate, calitate procesuală activă în acţiunea în grăniţuire are doar titularul unui drept de proprietate sau al altui drept real asupra unui teren ce se învecinează cu terenul proprietatea părţii împotriva căruia a fost promovată acţiunea în grăniţuire. Întrucât recurentul – reclamant nu a probat în faţa instanţei că este titularul unui atare drept, soluţia instanţelor de fond este legală şi urmează a fi menţinută prin respingerea recursului promovat de această parte.
Susţinerea recurentului – reclamant relativă la aplicarea dispoziţiilor HG nr. 831/1991 şi ale Legii nr. 18/1991 nu poate fi reţinută, având în vedere cadrul procesual stabilit prin promovarea acţiunii în grăniţuire de faţă şi faptul că, persoanelor fizice, în numele cărora susţine recurentul – reclamant promovarea acţiunii de faţă, li s-a reconstituit deja dreptul de proprietate, având posibilitatea de a formula acţiuni în nume personal împotriva pârâtei.
Relativ la recursul declarat de recurenta – pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Înalta Curte reţine că prima critică de nelegalitate vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 55 C. proc. civ., având în vedere că acţiunea principală fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, iar cererea de intervenţie este o cerere conexă fiind în raport de dependenţă cu cererea principală, este nefondată, întrucât în speţă au fost formulate cereri de intervenţie principală, iar nu cereri de intervenţie accesorie. Ca atare, întrucât intervenientul principal invocă un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, fiind îndreptată împotriva ambelor părţi iniţiale ale procesului, respectiv, reclamant şi pârât, se bucură de independenţă procesuală atât faţă de reclamant, cât şi faţă de pârât, continuând să fie judecată chiar şi în ipoteza în care soluţia în cererea principală se întemeiază pe un incident procesual.
2. Cât priveşte motivul invocat de recurenta – pârâtă relativ la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., privind renunţarea la judecată, având în vedere că intervenienţii R.V. şi I.M.T. ar fi renunţat la judecata cererilor de intervenţie în şedinţa publică din 4 martie 2010, Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată.
Astfel, din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 4 martie 2010, din dosarul Tribunalului Constanţa, se reţine că instanţa de fond a luat act de renunţarea făcută de reclamantă şi intervenientul O. Voluntari, folosind verbul „renunţă" doar în raport cu aceste părţi în proces. Cât priveşte cererea de intervenţie formulată de R.V. aceasta a avut un singur capăt de cerere, respectiv, rectificarea cărţii funciare a pârâtei, pretenţie pe care şi-a menţinut-o în faţa primei instanţe de fond la momentul dezbaterilor, 4 martie 2010, astfel cum transpare din conţinutul încheierii de şedinţă de la acea dată.
Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea recurentei – pârâte privind cererea de intervenţie a intervenientului I.M.T., în sensul că această parte a formulat doar acţiune în grăniţuire la care a renunţat în şedinţa publică din 4 martie 2010, faţă de conţinutul încheierii de şedinţă de la acea dată şi faţă de conţinutul cererii de intervenţie în interes propriu cu care această parte a înţeles să investească instanţa de judecată, fila x din dosarul Judecătoriei Buftea, cerere ce cuprinde două capete de cerere, respectiv, acţiune în grăniţuire şi cerere în rectificarea cărţii funciare a pârâtei.
De altfel, având în vedere calitatea acestei interveniente în interes propriu, de persoană juridică, renunţarea la judecată se putea face fie prin cerere scrisă semnată de reprezentantul părţii, fie verbal, în şedinţă publică, de avocatul împuternicit cu mandat special în sensul renunţării la judecată, aspecte neinvocate şi neprobate în faţa instanţelor de fond de către recurenta – pârâtă.
Ca atare, reţinând că în mod corect instanţele de fond au reţinut neaplicarea dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., faţă de intervenienţii în interes propriu R.V. şi I.M.T., Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., privind obligarea intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată către recurenta – pârâtă.
Înalta Curte reţine că prima critică invocată la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs formulate de recurenta – pârâtă, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, instanţele de fond apreciind că faţă de probele administrate, acţiunea în grăniţuire a I.M.T. este întemeiată, întrucât nu vizează absenţa gardului, ci absenţa liniei de demarcaţie între cele două proprietăţi.
Înalta Curte va respinge şi critica privind pronunţarea instanţelor de fond asupra unei cereri de rectificare a cărţii funciare a pârâtei, cerere pe care intervenientul în interes propriu I.M.T. nu ar fi formulat-o niciodată, faţă de conţinutul cererii de intervenţie în interes propriu aflat la dosarul Judecătoriei Buftea şi faţă de menţinerea acesteia, conform încheierii de dezbateri din data de 4 martie 2010 a Tribunalului Constanţa.
Înalta Curte reţine legalitatea deciziei instanţei de apel cât priveşte aprecierea caracterului erga omnes al sentinţei nr. 1458 din 28 noiembrie 1999 prin care s-a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, astfel încât susţinerea recurentei pârâte privind faptul că intervenienţii I.M.T. şi R.V. nu au fost părţi în acest proces, este nefondată.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei – pârâte în sensul că, prin această sentinţă, curtea de apel nu a dispus nimic cu privire la menţionarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra suprafeţei de 22.000 m.p., întrucât această critică este infirmată de chiar conţinutul acestei hotărâri judecătoreşti, singura problemă de drept dedusă judecăţii în această cauză fiind tocmai limitarea dreptului de proprietate al pârâtei.
Critica recurentei – pârâte vizând nelegalitatea soluţiei de admitere a cererii de rectificare a cărţii funciare, formulată de intervenientul R.V., întrucât în ipoteza tulburării posesiei această parte ar fi avut la dispoziţie o acţiune posesorie, iar nu o acţiune în rectificare carte funciară, este superfluă, faţă de titlurile de proprietate deţinute de cele două părţi şi faţă de probele administrate în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile acţiunii posesorii.
5. Ultima critică de nelegalitate formulată de recurenta – pârâtă priveşte soluţia de acordare parţială a cheltuielilor de judecată şi vizează un dublu aspect, numărul părţilor obligate la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă şi cuantumul acestora.
În ceea ce priveşte primul aspect învederat, relativ la numărul părţilor care ar fi trebuit să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă apreciind că se impune obligarea tuturor intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât intervenienţii I.M.T. şi R.V. au renunţat la cererile formulate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această critică este nefondată faţă de argumentele reţinute la punctul 2 al motivelor de recurs privind legalitatea soluţiilor pronunţate de instanţele de fond prin raportare la dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
Cât priveşte cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că recurenta – pârâtă critică aplicarea, în speţă, de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi reducerea onorariului de avocat, având în vedere miza procesului, munca avocatului şi complexitatea cauzei.
Înalta Curte, conform unei practici constantă, reţine că aspectele învederate vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, reducerea onorariu de avocat fiind lăsată de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată care înţelege să aplice dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prin analiza unor elemente de fapt ce ţin de circumstanţierea speţei.
Singurul aspect de nelegalitate invocat în cadrul acestui motiv de recurs, priveşte încălcarea de către instanţele de fond a dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 274 alin. (2) C. proc. civ., critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, întrucât ipoteza legală vizată de articolul menţionat este ipoteza din art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat incluzând toate taxele şi contribuţiile către bugetul de stat, nefiind obiect de reglementare al dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul – reclamant C.L.O. Voluntari şi recurenta – pârâtă SC M. SA.
Cât pentru recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA, prin administrator judiciar, Înalta Curte reţine în majoritate că recursul declarat de această parte este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 77 din Legea nr. 85/2006, republicată: „Toate acţiune introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru".
Din interpretarea acestui text de lege, se reţine că legiuitorul a avut în vedere ansamblul acţiunilor formulate de debitor prin lichidator/ administrator judiciar, fără a face vreo distincţie, astfel cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.
Înalta Curte apreciază că prin folosirea sintagmei „inclusiv pentru recuperarea creanţelor", legiuitorul român a extins sfera acţiunilor formulate prin administrator/lichidator scutite de plata taxei de timbru la toate acţiunile în justiţie, urmărind să împiedice limitarea aplicării acestei dispoziţii ale excepţiei doar la acţiunile ce privesc recuperarea de creanţe, prin aplicarea mutatis mutandis a principiului pe care se bazează reglementarea din art. 36 al aceleiaşi legi, articol ce priveşte suspendarea doar a acţiunilor în realizarea de creanţe.
Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 cu încălcarea principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, aprecierea instanţei de apel privind neîncadrarea acţiunii în grăniţuire şi rectificarea cărţii funciare, în dispoziţiile art. 77, neavând suport legal.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând necitarea recurentei – interveniente cu menţiunea de a achita taxa de timbru legal stabilită, Înalta Curte reţine că şi acesta este fondat, întrucât, astfel cum reiese din dovada de citare aflată la fila x din dosarul instanţei de apel, apelanta – intervenientă nu a fost citată cu menţiunea expresă de a achita taxa de timbru legal datorată conform art. 36 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 145/1997, republicată.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate va admite recursul declarat de recurenta – intervenientă SC B. SA prin administrator judiciar, va casa în parte Decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului formulat de această parte, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
În baza art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea intimatului I.N.C.D.M. Bucureşti şi, în consecinţă, va obliga recurentul – reclamant şi recurenta – pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către această parte.
Având în vedere soluţia de casare cu trimitere pronunţată în recursul declarat de recurenta - intimată, Înalta Curte reţine că nu poate fi soluţionată cererea intimatului de obligare a acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI şi de recurenta - pârâtă SC M. SA VOLUNTARI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI şi recurenta - pârâtă SC M. SA VOLUNTARI la câte 167 lei, fiecare, cheltuieli de judecată către intimatul - intervenient I.N.D.M. Voluntari.
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E. SPRL BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează, în parte, şi trimite cauza spre rejudecare a apelului declarat de această parte. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cu opinia separată a doamnei judecător Elena Cârcei în sensul:
Respinge recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E. SPRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2029/2011. Comercial → |
|---|
