ICCJ. Decizia nr. 2036/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2036/2011
Dosar nr. 1381/107/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 435/ COM din 30 iulie 2010, Tribunalul Alba a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E.T. SRL împotriva pârâtei SC L.R. SRL şi a constatat reziliat contractul de vânzare – cumpărare nr. 64 din 30 mai 2007 încheiat între părţi, prin voinţa unilaterală a pârâtei, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că între reclamanta SC E.T. SRL, în calitate de vânzător, şi pârâta SC L.R. SRL în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr. 65 din 30 mai 2007, având ca obiect furnizarea de agregate minerale de râu în stare naturală şi concasate pe o durată de 24 luni, începând cu 30 mai 2007 până la data de 30 mai 2009.
La capitolul 8 din contract, Clauze speciale, s-a inserat dispoziţia conform căreia „orice parte nemulţumită poate cere rezilierea prezentului contract după cum urmează:
- partea care doreşte rezilierea va notifica celeilalte părţi intenţia de reziliere printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Rezilierea nu se va putea face înainte de 3 luni de la primirea notificării. Partea notificată va răspunde în scris, iar în situaţia în care nu va exista un acord după trecerea celor 3 luni rezilierea va putea fi stabilită de către instanţa de judecată.
Partea care cere rezilierea contractului fără niciun motiv înaintea expirării termenului va plăti celeilalte părţi despăgubiri în sumă de 200.000 euro".
În urma probelor cu acte şi martori s-a mai reţinut că prin Protocolul din 30 septembrie2008, pârâta a comunicat încetarea imediată a colaborării, comunicarea făcându-se cu adresa nr. 74 din 1 octombrie 2008.
Instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtei potrivit căreia această adresă nu poate produce efectele juridice arătate, deoarece nu ar fi avut acordul patronatului, probele cauzei demonstrând o situaţie contrară acestei susţineri în privinţa mandatului administratorului care nu a făcut decât să pună în aplicare o dispoziţie a directorului general ca şi cele referitoare la pretinsele probleme de calitate ale produselor, neexistând nicio notificare în acest sens.
Totodată, apărarea pârâtei formulată pe calea concluziilor scrise, în sensul diminuării cuantumului clauzei penale, a fost înlăturată, întrucât obiectul dosarului l-a constituit constatarea rezilierii contractului, iar nu plata către reclamantă a unei sume de bani.
În concluzie, reţinând că, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, prevederile contractuale constituind legea părţilor, s-a concluzionat că, de vreme ce pârâta a avut iniţiativa unilaterală de reziliere a contractului de vânzare – cumpărare nr. 65 din 30 mai 2007, instanţa, dând prioritate acestei voinţe manifestate prin adresa nr. 74 din 1 octombrie 2008 emisă de aceasta, acţiunea trebuie admisă.
Pârâta a formulat, în termen, apel solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii, deoarece prima instanţă nu a analizat toate probele din care să rezulte cu certitudine cum a acţionat administratorul G.F. şi care a fost intenţia acestuia, de vreme ce nu există o hotărâre a adunării generale a asociaţilor care să exprime această intenţie, iar în adresa nr. 74 din 1 octombrie 2008 se face vorbire de o decizie a patronatului transmisă prin d-nul A.P., deşi nu s-a făcut dovada unei decizii în acest sens.
Pe de altă parte, faţă de conţinutul art. 8 din contract rezultă şi condiţiile în care se poate dispune rezilierea contractului, or nicio comunicare nu întruneşte condiţiile juridice ale unei rezilieri unilaterale.
Mai mult, prin procesul – verbal de conciliere încheiat la data de 13 februarie 2009, rezultă că reclamata intimată, şi-a precizat intenţia de a continua raporturile contractuale dar cu condiţia de a primi plata în avans a unei sume de 200.000 Euro, nepunându-se în discuţie denunţarea unilaterală a contractului.
Ulterior, însă, la primirea comunicării, apelantul a arătat imposibilitatea efectuării unei plăţi anticipate de 200.000 Euro iar reclamanta intimată, a repus în aplicare adresa din 1 octombrie 2009.
Totodată, instanţa de fond a denaturat voinţa părţilor exprimată prin art. 8 din contractul nr. 65/2010, lipsindu-l în mod nelegal de efecte juridice, clauzele contractuale trebuind interpretate în sensul producerii de efecte juridice şi nu în sensul lipsirii de efecte, conform art. 978 C. civ., iar interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante şi nu după sensul literal potrivit art. 977 C. civ.
S-a învederat astfel că, faţă de adresa reclamantei de revocare a intenţiei, contractul de vânzare – cumpărare în fiinţă şi-a produs efectele juridice, intenţia de reziliere fiind revocată în termenul contractual stabilit în baza art. 8 din contract.
Pe de altă parte, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere că acţiunea nu a fost legal timbrată şi că, în cauză, faţă de obiectul dedus judecăţii, nu sunt întrunite cerinţele art. 111 C. proc. civ., ce a constituit temeiul legal al acţiunii, situaţie în care reclamanta nu are calitate procesuală activă.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, în urma probelor administrate, a pronunţat Decizia comercială nr. 126/ A din 27 octombrie 2010, prin care a admis apelul şi a schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut, în esenţă, cu privire la excepţia netimbrării că instanţa de fond a procedat legal atunci când a verificat, din oficiu, modul cum a fost stabilită iniţial taxa judiciară de timbru, faţă de calcularea eronată a acesteia, prin raportare la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, modificată.
În privinţa inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reţinut că nici acestea nu sunt fondate, deoarece acţiunea deşi a fost iniţial întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., aceasta este o acţiune în realizare atât timp cât se tinde la desfiinţarea contractului, limite în care s-a şi judecat, iar în privinţa calităţii părţii care poate cere rezilierea, plecând de la natura acesteia de sancţiune pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor şi a calităţii duble a părţilor din contract de debitor şi creditor, rezultă că acţiunea aparţine atât părţii care şi-a executat prestaţia sau este gata să o execute cât şi părţii care deşi nu şi-a executat obligaţiile se declară gata să execute contractul.
Pe fond, s-a reţinut însă că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile rezilierii contractului astfel că instanţa de fond trebuia să respingă acţiunea.
Aceste condiţii sunt neexecutarea obligaţiei asumate de către una dintre părţi, ceea ce constituie o faptă ilicită, vinovăţia părţii respective care poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei, prejudiciul, punerea în întârziere şi inexistenţa unei clauze de nerăspundere.
Analizând existenţa primei condiţii, curtea a constatat că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, prin neexecutarea obligaţiilor contractuale se înţelege orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi prestaţia efectiv executată de debitor.
Neexecutarea poate îmbrăca forme multiple, poate fi totală sau parţială, temporară sau definitivă, pozitivă sau negativă.
În speţă, acţiunea în reziliere de la momentul formulării ei de către reclamanta SC E.T. SRL nu a fost motivată de o neexecutare a contractului, ci doar de o adresă a pârâtului prin care administratorul de la acel moment a comunicat reclamantei, rezilierea unilaterală a contractului.
Instanţa pentru a putea pronunţa rezilierea contractului nr. 65/2007, trebuie să analizeze măsura în care neîndeplinirea uneia sau mai multe obligaţii contractuale, sunt de natură să afecteze esenţial contractul şi să determine desfiinţarea lui pentru viitor prin aplicarea sancţiunii rezilierii.
Or, instanţa de fond nu a determinat care din obligaţiile contractuale nu au fost îndeplinite, iar instanţa de apel nu are elemente pentru a face o asemenea analiză, deoarece nici din motivarea cererii de chemare în judecată, nici din depoziţiile martorilor, nu rezultă neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor obligaţii contractuale anterioare datei de 1 octombrie 2008 care să constituie temei pentru rezilierea contractului.
Pentru a se pronunţa rezilierea, neexecutarea obligaţiilor contractuale, trebuie să fie anterioară manifestării intenţiei de reziliere a contractului, singurele aspecte privind neexecutarea, se referă doar la perioade ulterioare comunicării intenţiei de reziliere unilaterală a contractului respectiv, deci, a datei de 1 octombrie 2008, din motivarea cererii de chemare în judecată rezultând că ulterior acestei date, pârâta nu a mai permis accesul maşinilor reclamantei, aspect confirmat prin depoziţia martorului I.I.S. care arată explicit că s-au făcut livrări la societatea pârâtă în perioada 1 mai 2008 – 1 octombrie 2008.
Analizând formularea clauzei speciale de la pct. 8 din contract „Orice parte nemulţumită poate cere rezilierea prezentului contract", rezultă că rezilierea se poate cere de către o parte nemulţumită.
În cauză nu s-a făcut dovada existenţei acestei nemulţumiri, a conţinutului ei şi a acţiunilor ce au determinat una din părţi să-şi manifeste intenţia de reziliere.
S-a concluzionat, astfel că, în lipsa existenţei condiţiei esenţiale care ţine de substanţa instituţiei rezilierii contractului, neexecutarea totală sau parţială, nu se poate pronunţa rezilierea unui contract.
Pe lângă lipsa condiţiei esenţiale pentru promovarea acţiunii în reziliere respectiv existenţa unei neexecutări, analizând şi forma actului prin care s-a comunicat rezilierea a contractului nr. 65/2007, se constată că aceasta nu îndeplineşte cerinţele unui act emanat de la o societate comercială.
Astfel, rezoluţiunea unui contract în general şi cu atât mai mult în situaţia în care contractul conţine o clauză penală ce prevede o sumă substanţială ca despăgubire nu poate fi manifestarea de voinţă a unei singure persoane fie şi administrator, trebuie să emane de la societate, să fie girată prin hotărâre A.G.A. care să fi emis actul sau să fi mandatat legal o altă persoană să-l emită.
Nu s-a dovedit în cauză că rezilierea contractului s-a hotărât de adunarea generală a asociaţiilor sau emitentul lui să fi fost legal mandatat, ceea ce face ca acest act să fie lipsit de forţa juridică a unui act emanat de la societate, motiv pentru care el, nu poate fi interpretat ca o manifestare de voinţă valabilă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta, invocând critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.
A arătat în privinţa motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive străine de cauză şi contradictorii, deoarece deşi se argumentează hotărârea pe ideea rezilierii ca sancţiune şi a culpei părţii, ca o condiţie prealabilă, neîndeplinită şi fără de care nu poate opera rezilierea, contrar limitelor cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond, totuşi atunci când se trage o concluzie asupra valorii juridice a adresei prin care s-a notificat de către reclamantă intenţia de reziliere unilaterală a contractului, se arată că aceasta nu poate produce efecte juridice, deoarece nu există un mandat valabil din partea societăţii, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a acestei posibilităţi contractuale de a se solicita rezilierea prin denunţare unilaterală a contractului, limite în care instanţa trebuia de fapt să se pronunţe.
În aceeaşi ordine de idei, reţinerea complicităţii între conducerea reclamantei şi administratorul pârâtei este străină de natura cauzei.
În privinţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a schimbat înţelesul cuprinsului art. 8 ignorând conţinutul complex al acestuia prin care părţile au reglementat mai multe situaţii de încetare a contractului, prin acordul părţilor şi a unei proceduri prin apelarea la justiţie, respectiv rezilierea unilaterală şi abuzivă, situaţie în care s-a prevăzut şi o sancţiune.
Cât priveşte notificarea rezilierii unilaterale, conform probelor administrate, aceasta are această valoare şi instanţa nu poate decât să constate intervenţia acesteia, mai precis exercitarea dreptului potestativ al părţii de a se dezice unilateral de contract şi să constate reziliat contractul.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că prin modul cum a judecat instanţa şi s-a pronunţat asupra incidenţei art. 8 pct. 5, 6 din contract care au în vedere rezilierea contractului pentru cauze imputabile, rezultă că nu s-a pronunţat asupra ceea ce a făcut obiectul judecăţii, respectiv constatarea rezilierii prin denunţare unilaterală.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare restrictivă a clauzei prevăzute de art. 8 din contract, interpretarea fiind contrară dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi lăsă fără efect clauza care a constituit temeiul acţiunii şi care, în mod evident, este una distinctă, cu condiţii şi efecte proprii. Chiar dacă ea ar fi avut pentru instanţă un conţinut confuz, ceea ce nu este cazul, ar fi trebuit să o interpreteze în sensul în care poate avea un efect, conform art. 979 C. civ.
În privinţa mandatului administratorului care a denunţat unilateral contractul, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 204 alin. (5) din lege, ignorând că pârâta nu putea invoca faţă de terţi, numirea altui administrator cât timp nu a fost înregistrată şi publicată în M. Of., or, în cauză, pârâta a invocat în apărare doar un Protocol din 30 septembrie 2010 din care reiese faptul că „pe lângă G.F. se va numi încă un administrator".
Or, potrivit textelor de lege susmenţionate, actele încheiate de administratorul societăţii pârâte, G.F., sunt actele societăţii şi o eventuală depăşire a mandatului, care este unul derivat din lege, atrage doar răspunderea mandatarului faţă de mandant.
În fine, a arătat că toate probele converg spre ideea că societatea pârâtă a denunţat unilateral contractul astfel că apelul trebuia respins iar hotărârea primei instanţe menţinută.
Intimata – pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, reiterând apărările de la fond şi din apel.
Analizând recursul se găseşte fondat în limitele arătate în continuare.
Apelul este guvernat de două reguli exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat şi tantum devolutum quantum judicatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat.
Or, plecând de la aceste limite ale efectului devolutiv al apelului se constată că, nici prin cererea de apel, nici prin cererea de chemare în judecată, părţile nu au pus în discuţie rezilierea contractului din culpa unei părţi, ci rezilierea unilaterală a contractului la iniţiativa pârâtei, limite în care trebuia făcută judecata şi în calea de atac.
Hotărârea instanţei de apel se bazează pe argumente amplu prezentate cu raportare doar la inexistenţa culpei anterior perioadei sesizării instanţei de judecată, situaţie care vizează doar ipoteza rezilierii contractului cu prestaţii succesive la iniţiativa părţii nemulţumite şi nu prin manifestarea unilaterală de voinţă, sens în care nu este motivată nicicum relevanţa juridică a adresei nr. 74 din 1 octombrie 2008 a pârâtei, în contextul analizat de instanţă.
Or, nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus arătate împiedică exercitarea controlului judiciar punând această instanţă în imposibilitatea de a putea analiza legalitatea hotărârii în întregul său, faţă de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond cu raportare la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Aşa fiind, se impune aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi a casării hotărârii cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel urmând a avea în vedere şi toate celelalte critici subsumate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., care vizează fondul cauzei, legate de interpretarea voinţei părţilor şi efectele juridice ale adresei nr. 74 din 1 octombrie 2008 a pârâtei în privinţa încetării contractului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta SC E.T. SRL Ostrov, împotriva deciziei Curţii de Apel Alba Iulia nr. 126 din 27 octombrie 2010, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2033/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2041/2011. Comercial → |
|---|
