ICCJ. Decizia nr. 2033/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2033/2011
Dosar nr. 776/1259/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 974/ C din 5 iulie 2010 a Tribunalului Comercial Argeş a fost admisă acţiunea formulată de SC A.R.A.V.I.G. SA prin Sucursala Argeş şi a fost obligată pârâta SC E. SA Bucureşti la plata sumei de 162.000 lei despăgubiri plus dobânda legală, calculată de la 9 octombrie 2006 şi până la achitarea integrală a debitului, cu 4.417 lei cheltuieli de judecată.
Soluţionând cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare, tribunalul a constatat că pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei asupra căreia s-a pronunţat prin încheierea din 23 octombrie 2009 prin respingerea acesteia, sub motiv că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cadrul procesual.
Pe fond, a reţinut că accidentul a fost produs datorită culpei prepuşilor pârâtei prin scăparea de către aceştia a unei role care a traversat DN 7 pe partea stângă a sensului de mers, ciocnindu-se cu autotrenul condus de prepusul asiguratului şi că valoarea reparaţiilor a fost de 162.000 lei, sumă plătită de reclamantă, în calitate de asigurător.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei prin care se invoca o culpă comună în producerea accidentului, reţinând că accidentul s-a produs din vina exclusivă a pârâtei prin omisiunea acesteia de a lua măsuri de protecţie a evitării rostogolirii rolei şi că atenţionarea prin semnalizarea cu mâna a conducătorului auto de către prepuşii pârâtei şi nu prin mijloace specifice, cum ar fi indicatoare, triunghi reflectorizant, nu constituie o cauză de înlăturare a culpei pârâtei, mai ales că de la data semnalizării şi până la impact conducătorul auto nu a mai avut timp suficient pentru evitarea accidentului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta care a fost respins prin Decizia nr. 75/ A-C din 24 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că normele de competenţă teritorială reglementate de art. 5 C. proc. civ., invocate de pârâtă sunt relative, fiind, deopotrivă, incidente şi dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., raportat la locul plăţii despăgubirii, contractul de asigurare fiind un contract comercial ca şi acţiunea în regres, izvorâtă din acesta, iar potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., alegerea instanţei o are reclamantul.
Pe fond, a reţinut că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt potrivit căreia determinant în producerea accidentului a fost impactul între rola ce se afla sub paza pârâtei şi autotractorul aparţinând asiguratului, rolă, care, în momentul impactului, s-a izbit de acest autotractor şi a aplicat corespunzător dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., paznicul juridic fiind responsabil pentru prejudiciul produs de lucrul aflat în paza sa.
Cât priveşte apărarea pârâtei că, în cauză, a existat culpă concurentă, instanţa de apel a confirmat şi sub acest aspect soluţia primei instanţe, deoarece depăşirea nesemnificativă a vitezei legale de la 50 km/oră la 60/70 km/oră nu este esenţială în accidentul cauzal al prejudiciului, neputând fi reţinută ipoteza expertului tehnic, neargumentată, potrivit căreia conducătorul autotractorului ar fi putut evita accidentul presupunând că rola ar fi fost în condiţiile respectării vitezei legale pe marginea drumului şi nu în mişcare.
Cât priveşte reparaţia, aceasta a fost realizată pe baza autorizaţiei de reparaţie, iar faptul că valoarea reparaţiei a fost egală cu cea a contractului de asigurare nu constituie motiv de înlăturare a unei părţi din valoarea prejudiciului acoperit de asigurător.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termenul legal, pârâta, fără a-l încadra în drept şi a invocat nelegalitatea hotărârii, deoarece conform art. 5 şi 11 C. proc. civ., competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul pârâtei.
Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.
A mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii astfel că instanţele trebuiau să dea eficienţă acestor dispoziţii legale.
Cu privire la fondul cauzei a arătat că trebuia să se constate că la momentul producerii accidentului, organul de poliţie nu a făcut măsurători şi nu a întocmit procesul – verbal de cercetare, astfel că, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă expertizei tehnice care se sprijină pe fapte, declaraţii, calcule şi concluzii care nu puteau fi înlăturate şi din care rezultă culpa concurentă a şoferului autotractorului.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În privinţa criticilor privitoare la soluţia dată excepţiei de necompetenţă teritorială, trebuie precizat, în prealabil, că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a normelor legale de competenţă teritorială.
În această privinţă normele legale de competenţă teritorială prevăd atât competenţa alternativă (art. 5, 10, 11 C. proc. civ.) cât şi excepţională (art. 13), potrivit art. 12 C. proc. civ., în cazul competenţei alternative alegerea având-o reclamantul.
Prin urmare, chiar dacă între instanţele competente alternativ se află totdeauna şi aceea în circumscripţia căreia este domiciliul pârâtului, alegerea o are reclamantul, astfel că, deşi, recurenta – pârâtă a formulat, într-adevăr, în termen, după casare, excepţia de necompetenţă teritorială, în mod legal, instanţa de apel a stabilit că instanţa aleasă de reclamant se încadrează în una dintre cele prevăzute mai sus, potrivit criteriilor avute în vedere şi a dovezilor de la dosar, astfel că, motivul de recurs nu poate fi reţinut.
În privinţa criticilor referitoare la răspunderea recurentei – pârâte raportat la întinderea culpei, acestea nu pot fi analizate în recurs, neputând fi încadrate în niciunul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., acest articol de lege, astfel cum este reglementat, nepermiţând recurentului să se prevaleze de netemeinicia hotărârii ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate, concludente în opinia acestuia, deoarece prin reaprecierea probelor, ceea ce de fapt se solicită, se depăşeşte cadrul legal, recursul neavând caracter devolutiv, ci vizând doar verificarea aplicării legii la o situaţie de fapt deja stabilită.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta SC E. SA, sucursala Electromontaj Iaşi, împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti nr. 75 din 24 septembrie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2029/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2036/2011. Comercial → |
|---|
