ICCJ. Decizia nr. 2031/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2031/2011
Dosar nr. 43830/3/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.M.L., Cabinet Individual de insolvenţă, administrator judiciar al debitoarei SC R.M. SRL Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta SC R.M. H.M. SRL, solicitând să se constate încetat contractul de locaţiune nr. 109/1998 şi contractele de locaţiune prelungite, prin denunţare unilaterală, iar pârâta să fie obligată să restituie bunurile, în caz contrar să suporte daune cominatorii în sumă de 1.000 Euro pe zi de întârziere începând cu 11 mai 2007.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 3378 din 17 martie 2010, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Instanţa de fond a reţinut că prin contractele de locaţiune încheiate SC R.M. SRL a transmis folosinţa unor spaţii şi utilaje către pârâtă, până la stingerea debitului de 3,2 miliarde lei, pe care îl datora la data de 30 iunie 1998.
Mai reţine tribunalul că denunţarea unilaterală a contractului, astfel cum este reglementată în art. 1436 alin. (2) C. civ. este posibilă dacă părţile au încheiat contractul de locaţiune pe durată nedeterminată.
Însă, prin voinţa părţilor s-a stabilit durata contractului până la stingerea debitului datorat, astfel încât denunţarea unilaterală poate produce efecte numai după stingerea datoriei reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 435 din 27 septembrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de I.O. IPURL succesor al Cabinetului Individual de Insolvenţă M.M.L.
Curtea de apel, a reţinut în esenţă că situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond astfel că părţile au încheiat contracte de închiriere asupra spaţiilor şi utilajelor până la nominalizarea situaţiei datoriei de 3,2 miliarde lei, datorie pe care debitoarea nu a plătit-o.
Instanţa de apel, faţă de lipsa motivelor apelului declarat de reclamantă, a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, considerând caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu motivează considerentele ce au condus la respingerea apelului, rezumându-se a aprecia că prima instanţă a aplicat corect legea şi a stabilit corespunzător probelor, situaţia de fapt.
Mai susţine recurenta că instanţele de fond au aplicat greşit legea faţă de prevederile art. 86 din Legea nr. 85/2006 care dă posibilitatea lichidatorului judiciar să denunţe expres orice contract în cazul în care consideră că aceasta conduce la sporirea averi debitorului. În mod greşit s-a reţinut că trebuiesc menţinute contractele până la achitarea debitului, în condiţiile în care SC R.M. H.M. SRL nu s-a înscris în Tabelul consolidat al creanţelor.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prevederile art. 295 C. proc. civ. stabilesc obligaţia instanţei de apel, de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În condiţiile unui apel nemotivat, instanţa de apel este ţinută a statua asupra legalităţii hotărârii judecătoreşti atacate în raport de situaţia de fapt stabilită.
Curtea de apel, în Decizia atacată a considerat că situaţia de fapt, respectiv a succesiunii contractelor de locaţiune pe durata necesară „asigurării diminuării" datoriei, a fost corect stabilită de instanţa de fond, durata nedeterminată prevăzută de art. 1436 C. civ. fiind diferită de stabilirea unei perioade necesare diminuării datoriei.
Lipsa diligenţei procesuale a părţi, în prezentarea motivelor de apel nu poate fi imputată instanţei, care analizând prin prisma caracterului devolutiv apelul, a constatat soluţia instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta, în virtutea principiului disponibilităţii acţiunii civile, a înţeles să-şi întemeieze cererea pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., art. 1416, art. 1436 şi art. 1438 C. civ. În acest cadru procesual instanţele sunt obligate să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Pe de altă parte, prevederile art. 294 C. proc. civ. stabilesc cadrul în care se judecă apelul, neputându-se schimba între altele cauza cererii de chemare în judecată.
Evocarea în faţa instanţei de recurs a unui alt temei juridic al cererii de chemare în judecată [art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006] este inadmisibilă în raport de prevederile textului citat şi al dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ.
În privinţa creanţei pârâtei, contestată pentru prima dată în cererea de recurs, recurenta este pe de o parte, din nou în culpă procesuală, motivul excedând caracterului de ordine publică iar pe de altă parte nu sesizează în cuprinsul hotărârii invocate (sentinţa comercială nr. 2424 din 5 mai 2009 a judecătorului sindic) că instanţa în considerentele hotărârii a constatat existenţa creanţei [fila 4 alin. (6) a sentinţei].
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 435 din 27 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta I.O. SPRL Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 435 din 27 septembrie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2028/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2032/2011. Comercial → |
|---|
