ICCJ. Decizia nr. 2032/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2032/2011
Dosar nr. 627/83/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1731/LC, pronunţată la data de 14 decembrie 2009, Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA Satu Mare împotriva pârâtei SC F.G.S. SRL Satu Mare, cu consecinţa obligării acesteia să predea reclamantei imobilul ce a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar nr. 956 din 22 aprilie 1998, expirat la data de 1 mai 2003, şi să plătească acesteia suma de 7.007 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a făcut aplicarea art. 969 şi art. 1436 alin. (1) C. civ., reţinând că, la data de 1 mai 2003, a expirat valabilitatea contractului de leasing imobiliar nr. 956 din 22 aprilie 1998, încheiat între părţi, având ca obiect imobilul Magazin desfacere legume – fructe nr. 23, situat în Satu Mare, ceea ce face ca proprietatea acestui imobilul să revină reclamantei, pe deplin, inclusiv sub aspectul folosinţei.
Prima instanţă a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că pretenţiile reclamantei nu ţin seama de valoarea de circulaţie a pieţii imobiliare, considerând că operează autoritatea de lucru judecat cu privire la valoarea reziduală, componentă a preţului, stabilită prin sentinţa comercială a Tribunalului Satu Mare nr. 1732/LC/2007, pe care pârâta nu a plătit-o, deşi s-a angajat să o plătească.
Pârâta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu sentinţa comercială nr. 1732/LC din 13 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.
Prin Decizia nr. 82, pronunţată la data de 14 septembrie 2010, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de apelantă; a respins apelul, ca nefondat şi a obligat pe apelantă să plătească intimatei cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut, în principal, cu referire la excepţiile invocate de apelantă, că excepţia inadmisibilităţii nu poate fi primită, întrucât reclamanta a acţionat în calitatea sa de locator în contractul de leasing imobiliar, având şi calitatea de proprietar al imobilului ce a făcut obiectul contractului de leasing, având posibilitatea de a cere restituirea lucrului, fie printr-o acţiune personală – ex contractu, fie printr-o acţiune în revendicare, iar, în ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat, a considerat că nu există identitate de cauză, întrucât prin cererea ce face obiectul prezentei judecăţi, reclamanta solicită predarea imobilului deoarece pârâta a refuzat plata valorii reziduale, astfel cum a fost stabilită în baza sentinţei nr. 1732 din 13 noiembrie 2007, invocând, aşadar, o situaţie juridică născută ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti în raport de care s-a invocat această excepţie.
Instanţa de apel a înlăturat ca nefondate criticile apelantei vizând fondul cauzei, reţinând, în principal, că aceasta, în calitate de utilizator în contractul de leasing imobiliar, încheiat în temeiul art. 27 din OUG nr. 88/1997, refuză să plătească valoarea reziduală stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească, neputându-se realiza, astfel, conform art. 2 lit. c) din OUG nr. 51/1997, transferul dreptului de proprietate, deşi au fost parcurse toate etapele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, situaţie în care a apreciat că, urmare a refuzului plăţii valorii reziduale, trebuie acceptată soluţia încetării contractului de leasing, fiind de neacceptat perpetuarea unei stări de nesiguranţă juridică cu privire la bunul imobil ce a făcut obiectul contractului.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., reiterând, şi în această cale de atac, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia autorităţii lucrului judecat.
În esenţă, în susţinerea recursului s-a arătat că motivele pe care se sprijină Decizia atacată sunt străine de natura pricinii şi că această hotărâre, asemeni sentinţei tribunalului, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în stabilirea valorii reziduale, a obligaţiei de plată a acesteia, având în vedere că regimul juridic aplicabil contractului este cel prevăzut de art. 27 din OUG nr. 88/1997 şi OUG nr. 51/1997 şi, în subsidiar, de art. 969 C. civ., apreciindu-se ca fiind nelegală, atât soluţionarea excepţiilor, cât şi soluţionarea fondului cauzei de către instanţa de apel – recurenta neprecizând relevanţa afirmaţiilor privind fondul cauzei sau a criticilor aduse sentinţei tribunalului, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri.
Recursul este nefondat.
Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenta a susţinut că Decizia atacată se bazează „pe motive străine pricinii", fără a le indica însă, iar examinarea considerentelor acestei hotărâri relevă că acestea au deplină legătură cu pricina în care a fost pronunţată.
Este de observat că în dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut aplicabilitatea prevederilor art. 27 din OUG nr. 88/1997, OUG nr. 51/1997 şi, în subsidiar, a art. 969 C. civ., confirmată de instanţa de apel prin Decizia atacată, conform considerentelor acestei hotărâri.
Nici criticile vizând modalitatea de stabilire a valorii reziduale nu se justifică, întrucât aceasta nu mai poate face obiectul unei noi judecăţi, fiind stabilită prin sentinţa comercială nr. 1732/LC din 13 noiembrie 2007, pronunţată de Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare, în dosarul nr. 4649/83/2006, rămasă irevocabilă, iar interpretarea refuzului utilizatorului de a plăti valoarea reziduală, irevocabil stabilită, constituie o chestiune de fapt ce excede controlului instanţei de recurs.
Cum recurenta a înţeles să reitereze în recurs, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii şi autoritatea lucrului judecat, valorificând aceleaşi argumente din apel, şi cum menţionatele excepţii au fost soluţionate, conform celor consemnate în practicaua acestei hotărâri, este de prisos a se examina criticile aduse soluţionării lor de către instanţa de apel, având în vedere că acestea coincid cu argumentele susţinerii excepţiilor în recurs.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză şi în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurentă, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum aceasta a solicitat şi dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta SC F.G.S. SRL Satu Mare, împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea nr. 82 din 14 septembrie 2010, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante suma de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2031/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2037/2011. Comercial → |
|---|
