ICCJ. Decizia nr. 207/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 207/2011
Dosar nr. 6363/1/2010
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 877, pronunţată la data de 4 martie 2010, în dosarul nr. 21960/3/2007, a respins recursurile declarate de pârâtele SC A. Dacia SA Mioveni şi SC M.V. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 75 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
La data de 23 iulie 2010, pârâta SC A. Dacia SA Mioveni a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, în contradictoriu cu intimatele SC A.S. SA Otopeni şi SC M.V. SRL Bucureşti, motivele contestaţiei fiind depuse în termen, la aceeaşi dată, şi întemeiate pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi - în rejudecarea recursului - admiterea recursului declarat de SC A. Dacia SA Mioveni şi modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
In motivare, contestatoarea SC A. Dacia SA Mioveni a invocat, în esenţă, următoarele motive:
În recursul dedus soluţionării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost indicat ca temei de drept procesual art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „situaţia"; greşitei aplicări a legii. Sub acest temei de drept, SC A.D. SA a invocat următoarele motive concrete de recurs: greşita aplicare a art. 969 C. civ. de către instanţa de apel (pag.2 recurs) şi greşita aplicare (în fapt, ignorarea) a art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 (pag.4 recurs).
Instanţa de recurs nu a analizat niciunul dintre cele două motive de nelegalitate încadrate în „situaţia"; prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu a făcut nici măcar o vagă referire la contractele izvor al raporturilor juridice dintre părţi.
Pe de altă parte, susţine contestatoarea, independent de aplicabilitatea art. 969 C. civ., a fost invocat drept motiv de recurs şi omisiunea aplicării unei prevederi legale exoneratoare de răspundere a producătorului, prevedere legală cu privire la a cărei aplicabilitate ori inaplicabilitate nu există nicio referire în considerentele deciziei atacate şi nici nu se poate deduce din vreo formulare că instanţa ar fi analizat această chestiune de aplicare a legii. Textul la care se referă este cuprins în art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte şi consacră exonerarea de răspundere a producătorului în cazul în care utilizatorul nu a respectat instrucţiunile de utilizare a produsului.
La data de 11 noiembrie 2010, intimata SC A.S. SA Otopeni a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.
Contestaţia în anulare, astfel formulată şi motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare";.
Astfel, pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare şi această omisiune să se fi produs din greşeală. Aşadar, această a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi; aceste argumente trebuie să fie subsumate motivului de modificare sau de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.
Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea - ce trebuie să fie totală - a instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului, doar acesta putând fi sensul expresiei „ ... a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele ... ";.
Prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.
Dimpotrivă, când instanţa de recurs abordează motivul de recurs, pronunţându-se asupra lui şi apreciindu-l ca neîntemeiat, nu s-ar putea considera că există omisiunea pretinsă de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., căci, într-un asemenea caz, motivul a fost cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost găsit nefondat nu au beneficiat de o dezvoltare mai largă.
Sunt aplicabile dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. în cazul în care instanţa nu a făcut nicio discuţie referitoare la cazurile invocate, nu a examinat în ce măsură argumentele şi criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omiţându-le cu desăvârşire şi analizând cauza ca şi cum ar fi fost învestită cu soluţionarea fondului pricinii sau cu judecarea apelului.
În cauza de faţă, recurenta-pârâtă SC A. Dacia SA Mioveni a invocat, în susţinerea recursului său, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a prevederilor art. 969 C. civ. - „Instanţa de apel nu a dat eficacitate încălcării obligaţiilor utilizatorului de a respecta instrucţiunile de utilizare, obligaţii, de asemenea, de natură contractuală";- şi a art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, întreaga dezvoltare a motivului de nelegalitate vizând situaţia de fapt şi modul de stabilire a culpei utilizatorului final al produsului.
Cercetarea considerentelor deciziei Înaltei Curţi evidenţiază că, în limitele severe, specifice judecăţii în recurs, instanţa a reţinut, în ce priveşte verificarea situaţiei de fapt, că „atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au fost preocupate, în egală măsură, de a stabili o corectă situaţie de fapt şi de drept în legătură cu identificarea completă a defecţiunilor autoturismului, precum şi determinarea cauzelor acestor defecţiuni, respectiv, dacă au survenit ca urmare a unor defecte ... sau ca urmare a exploatării necorespunzătoare";, după cum reţine şi că „potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţele au exercitat un rol activ şi au stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului, au ordonat administrarea probelor necesare şi au respectat cu rigurozitate drepturile procesuale ale părţilor litigante";.
S-a mai statuat, prin considerentele deciziei, că „nu pot fi primite criticile aduse de recurente, prin aceea că, aşa cum a demonstrat expertiza tehnică auto şi cum rezultă din întreaga documentaţie existentă la dosar, indiferent de conduita conducătorului auto, defecţiunea de fabricaţie este evidentă, intrând sub incidenţa clauzelor contractuale ale obligaţiei de garanţie";.
Or, acest ultim considerent al deciziei date în recurs evidenţiază, cu îndestulătoare claritate, că instanţa a abordat motivul de recurs întemeiat pe greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, respectiv, a art. 969 C. civ., apreciind că lipseşte o culpă a utilizatorului produsului, în raport de care încălcarea obligaţiilor acestuia de a respecta instrucţiunile de utilizare să poată fi reţinută.
Nu poate fi, deci, vorba, despre o omitere a acestui motiv de recurs, căci o asemenea situaţie impunea ca în considerentele deciziei să nu se regăsească nicio statuare privitoare la pretinsa încălcare a clauzelor contractuale.
Împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi făcut nicio apreciere asupra cauzei în ce priveşte critica referitoare la „greşita aplicare (în fapt, ignorarea) art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004, este irelevantă şi nu poate conduce la admiterea contestaţiei în anulare, atâta timp cât legea specială nu este hotărâtoare, determinată, în pronunţarea soluţiei, deoarece legalitatea şi temeinicia dispoziţiei de obligare a pârâtelor la remedierea, în mod gratuit, a defecţiunilor apărute la automobil, au fost deduse de către instanţă nu din „nerespectarea, de către consumator, a instrucţiunilor de utilizare";, ci din defecţiunile de fabricaţie ale autoturismului, operând, astfel, nerespectarea condiţiilor de garanţie şi a clauzelor contractuale în care sunt înscrise.
De asemenea, apare drept nefondată şi susţinerea contestatoarei în sensul că instanţa de recurs nu a avut în vedere toate argumentele aduse în susţinerea recursului, căci, aşa cum se poate observa, acestea au fost examinate laolaltă, în ansamblu, şi chiar dacă la unele se răspunde doar implicit şi nu apar a fi. analizate în mod distinct, aceasta nu constituie temei al unei contestaţii în anulare, instanţa de recurs putând analiza în mod global argumentele aduse în susţinerea recursului.
Mai mult, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care instituie motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentei nu deschide calea contestaţiei în anulare.
Prin urmare, nu se poate reţine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui motiv de recurs din cele invocate de contestatoare, dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. având în vedere desăvârşita ignorare a motivului de recurs, iar nu eventuala conciziune ori chiar insuficienţa argumentelor în raport de care, motivul fiind avut, totuşi, în vedere, a fost respins pe fondul lui.
De fapt, deşi invocă dispoziţiile sus enunţate, contestatoarea este nemulţumită de modul în care instanţa de recurs a răspuns acestui motiv.
Or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză, aşa cum solicită contestatoarea.
Câtă vreme motivele de recurs au fost respinse în mod argumentat de către Înalta Curte, nu se constată nicio omisiune din partea instanţei de recurs, aceasta cercetând complet toate motivele de recurs invocate de pârâta SC A. Dacia SA Mioveni în cauză, ne fiind întrunită, aşadar, niciuna din condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale.
Fată de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 318-320 C. proc. civ., să respingă contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. DACIA SA Mioveni împotriva deciziei nr. 877 din 4 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 21960/3/2007, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2177/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1964/2011. Comercial → |
|---|
