ICCJ. Decizia nr. 238/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 238/2011
Dosar nr. 9537/118/2009
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC R.P.O. SA a promovat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, contencios-administrativ şi fiscal, o acţiune în obligaţie de a face, împotriva pârâtei AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR - DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CONSTANŢA, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei să preia, în vederea distrugerii, cantitatea de 5.400 kg otravă pentru rozătoare - RODENTICID STORM 4 GM, aflată în depozitele reclamantei, sub sigiliu vamal nr. 251796 şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior promovării cererii introductive, reclamanta a completat cadrul procesual, precizând că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR, în calitate de pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că marfa mai sus arătată, alături de 2008 sticle de whisky contrafăcut, aflate de asemenea sub sigiliu vamal, a fost depozitată de vânzătoarea mărfii SC C.O.C. Bucureşti, la cererea Biroului Vamal Constanţa, în august 1998, în depozitele SC D. SA, actualmente SC R.P.O. SA, datorită neîndeplinirii condiţiilor necesare pentru efectuarea operaţiunilor vamale de import. Reclamanta a mai arătat că instituţiile care lasă astfel de mărfuri în custodia societăţilor ce deţin depozite în port, ulterior se preocupă de valorificarea lor în folosul statului sau de distrugerea lor, plasarea de mărfuri în atare situaţii, sub regim de supraveghere vamală şi, lăsarea în custodia unor depozitari, sub sigiliu vamal, constituind un procedeu frecvent şi obişnuit. In speţă, proprietara mărfii a solicitat Biroului Vamal Constanţa prelungirea termenului de păstrare a mărfii sub regim de supraveghere vamală până la rezolvarea unor probleme litigioase privind proprietatea asupra mărfurilor respective, iar reclamanta a rămas obligată să păstreze marfa, asupra căreia, urmare unor controale efectuate de garda Naţională de Mediu - Comisariatul Judeţean Constanţa, s-a dispus măsura incinerării.
În atare situaţie, reclamanta s-a adresat Direcţiei Regionale pentru Accize şi operaţiuni Vamale Constanţa, solicitându-i preluarea mărfurilor, dar aceasta a ridicat doar cele 2008 sticle de whisky, pe care le-a distrus conform procesului verbal de 27 martie 2009, dar a refuzat preluarea otrăvii pentru rozătoare RODENTICID STORM 4 GM, motivând că nu se consideră în culpă pentru ajungerea în stadiul de deşeu toxic. Reclamanta, la rândul său, susţinând că obligaţia de distrugere a mărfii nu îi revine, întrucât aceasta se află sub sigiliu vamal, în regim de supraveghere vamală, proprietarul său fiind cunoscut autorităţii vamale, a promovat acţiunea în speţă, întemeiată în drept pe dispoziţiile O.G. nr. 14/2007 şi art. 1075 C. civ.
Pârâtele prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea acţiunii argumentând în considerarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 2 lit. b) din O.G. nr. 14 /2007 coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 731/2007, raportate la situaţia de fapt, că bunurile intrate în proprietatea privată a statului care nu îndeplinesc condiţiile legale de comercializare, vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau a deţinătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Astfel, au susţinut că reclamantei îi revine obligaţia de a lua toate măsurile legale pentru distrugerea sau neutralizarea mărfurilor, dacă au devenit periculoase şi nu mai pot fi valorificate, întrucât ea este deţinătorul bunurilor a căror preluare pentru distrugere solicită a fi dispusă de instanţă.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, contencios-administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2009 com. din data de 30 martie 2010, a admis acţiunea, a obligat pârâtele să preia în vederea distrugerii cantitatea de 5400 Kg RODENTICID STORM 4 GM aflat în depozitele SC R.P.O. SA sub sigiliu vamal nr. 251796 şi să achite, în solidar reclamantei suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că marfa constând în 5400 kg de RODENTICID STORM 4 GM a făcut obiectul unei operaţiuni de import, în cadrul căreia a fost plasată sub regim vamal de supraveghere de către autoritatea vamală competentă, conform art. 375 alin. (2) din Regulamentul vamal în vigoare în 1998 şi a fost lăsată în custodia reclamantei SC R.P.O. SA (FOSTĂ SC D. SA), sub sigiliul vamal nr. 251796. Marfa, aflată şi actualmente în depozitele reclamantei, a rămas sub regim vamal şi după împlinirea termenului maxim de 150 de zile şi, ca urmare, a intrat de drept în proprietatea privată a statului, regim juridic recunoscut atât de reclamantă cât şi de pârâte.
In perioada cât s-a aflat în custodia reclamantei, marfa - otrava pentru rozătoare - a depăşit termenul de valabilitate, devenind deşeu toxic, situaţie consemnată în procesele-verbale încheiate de Garda Naţională de Mediu - Comisariatul Regional Constanţa în urma controalelor efectuate, prin care s-a pus în vedere reclamantei să ia măsuri pentru preluarea de Direcţia Vamală a deşeurilor toxice respective, în vederea distrugerii. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în proprietatea statului potrivit legii, şi care nu îndeplinesc condiţiile legale de comercializare, vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau, în subsidiar, în cazul în care acestea nu pot fi identificate, a deţinătorilor.
Procedura de distrugere, impune constituirea, prezenţa şi confirmarea unei comisii de preluare şi distrugere formate din reprezentanţi ai deţinătorului, ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, ai organului de valorificare, definit în art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ, ai Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ai Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Instanţa de fond a reţinut că se impune a se face distincţie între obligaţia de a suporta cheltuielile pricinuite de distrugerea bunurilor aflate în situaţia reglementată de art. 1 alin. (1) şi (3) şi obligaţia de preluare în vederea realizării procedurii de distrugere, menţionând că, ceea ce reglementează norma legală este desemnarea persoanei căreia îi incumbă obligaţia de a suporta cheltuielile acestor operaţii, stabilind că persoana de la care au fost confiscate bunurile este, în principal, cea obligată, iar, în subsidiar, sub condiţia ca aceasta să nu poată fi identificată, obligaţia incumbă deţinătorului bunului. în considerarea acestei interpretări, prima instanţă a înlăturat susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantei, în calitate de detentor al mărfurilor, i-ar reveni obligaţia de a le distruge.
Totodată, a reţinut că, fiind vorba de bunuri care au intrat, prin efectul legii, în proprietatea privată a statului, acestea nu pot fi distruse decât sub supravegherea comisiei de distrugere, constituită de autoritatea vamală, în calitate de reprezentant al statului, proprietar al bunului şi a respins ca neîntemeiată apărarea pârâtei potrivit căreia, marfa a devenit deşeu toxic ca urmare a nevalorificării în termenul de valabilitate, prin neexecutarea sentinţei civile nr. 983/com/1998, prin care SC F.P.I. a fost autorizată să ridice cantitatea de 5400 kg Rodenticid Storm 4GM aflată în depozitele SC R.P.O. SA, deoarece marfa s-a aflat sub sigiliu vamal, ceea ce nu a permis eliberarea acesteia.
Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 14/2007 şi H.G. nr. 731/2007 în stabilirea persoanei căreia îi incumbă obligaţia suportării cheltuielilor generate de realizarea procedurii de distrugere a mărfii. Referitor la obligaţia pârâtelor de a prelua marfa în vederea distrugerii, instanţa de fond a apreciat că se deduce din regimul juridic la mărfii, de bun proprietate privată a statului, a cărui distrugere nu se poate realiza decât prin intermediul şi cu concursul reprezentanţilor statului, care, în cauză sunt DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR, situaţie confirmată de pârâtele înseşi, care nu au contestat faptul că, o altă marfa, cu privire la care Garda de Mediu a constat obligaţia de distrugere, cele 2008 sticle de whisky, au fost preluate de acestea şi distruse conform procesului verbal depus la dosarul cauzei.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a dispus obligarea în solidar a pârâtelor cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, constând în onorariu de avocat.
Împotriva sentinţei civile nr. 2009 com. din 30 martie 2010, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, au declarat apel pârâtele AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR şi DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CONSTANŢA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte: în mod greşit instanţa de fond a obligat autoritatea vamală la distrugerea cantităţii de 5400 kg de RODENTICID STORM 4 GM şi la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; motivarea hotărârii este un periplu al susţinerilor părţilor, fiind motivată lapidar şi total greşit, în mod eronat s-a reţinut că în cauză s-a produs un prejudiciu real/cert reclamantei prin nepreluarea mărfii de autoritatea vamală întrucât în cauză nu se poate nu poate confirma răspunderea civilă delictuală (ca izvor distinct de obligaţii), întrucât nu exista nici măcar o intenţie de neexecutare a vreunei obligaţii stabilite de legiuitor în sarcina autorităţii vamale; soluţia instanţei de fond nu poate fi pusă în executare, întrucât este imposibil, în mod obiectiv, pentru autoritatea vamală să preia şi să distrugă cantitatea de deşeuri în litigiu pentru că nu deţine spatii potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri (rodenticid - otrava pentru rozătoare); în mod greşit a distins instanţa de fond între obligaţia de preluare în vederea distrugerii şi cea de plată a cheltuielilor ocazionate de aceste operaţiuni, în opinia sa, aceasta din urmă fiind condiţie sine qua non potrivit căreia distrugerea mărfii ce a devenit deşeu toxic are loc numai dacă sunt efectuate plăţile ocazionate cu aceasta măsură, iar obligaţia de preluare a mărfurilor fiind o acţiune evidentă şi firească pe care comisia constituită conform legii trebuie să o întreprindă; nu este îndeplinită situaţia în care să se regăsească argumente juridice aparent valabile cu privire la existenta obligaţiei în sarcina autorităţii vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă calitate de deţinător a acestora; nu există un indiciu temeinic de nelegalitate, ca urmare a împrejurării că decizia de impunere a fost emisă în condiţii susceptibile de încălcare legală; susţinerile părţii reclamante în legătură cu nelegalitatea măsurilor luate de către autoritatea vamală nu pot fi analizate în cadrul acestei acţiunii, atâta timp cât nu exista obligaţie legală; reclamanta poate uza de alte căi legale prin care să se îndrepte împotriva persoanelor ce se fac vinovate, pentru recuperarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu depozitarea acestor deşeuri în depozitele sale, precum şi a cheltuielilor ce vor urma cu distrugerea lor; nu înţelege pasivitatea depozitarului SC R.P.O. SA cu privire la neîndeplinirea de către proprietarul mărfurilor F.P.I.L. UK a obligaţiei de ridicare autorizată a mărfurilor din depozitul acesteia şi la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o obligaţie legală instituită de către legiuitor în sarcina autorităţii vamale, motivele invocate de către reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea sunt de natură să inducă în eroare instanţa de judecata. în drept, apelantele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. şi principiul raţiunii suficiente.
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a făcut, în mod corect, distincţia intre obligaţia de preluare în vederea distrugerii mărfii, devenită deşeu toxic şi obligaţia de suportare a cheltuielilor ocazionate de realizarea procedurii de distrugere şi că procedura de preluare în vederea distrugerii a diferitelor bunuri intrate în proprietatea privată a statului prin efectul legii, bunuri ce nu mai pot fi valorificate, este una obişnuită pentru autorităţile vamale, aşa cum a şi dovedit cu înscrisurile pe care le-a depus la dosarul de fond, la termenul din 19 ianuarie 2010.
Prin decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul pârâtelor ca nefondat, reţinând următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtelor DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR să preia în vederea distrugerii cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4 gm, aflată în depozitele reclamantei SC R.P.O. SA CONSTANŢA sub sigiliul vamal nr. 251796.
S-a reţinut corect de către prima instanţă, aspect necontestat nici de apelantele-pârâte, că marfa a cărei preluare s-a solicitat se află în prezent în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de valabilitate al acesteia şi faptului că proprietarul mărfii nu a stabilit un regim juridic definitiv prin nefinalizarea operaţiunii vamale de import.
Susţinerea pârâtelor potrivit căreia prima instanţă a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală pentru că a obligat în mod greşit autoritatea vamală să distrugă cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4 gm este evident nefondată, cât timp dispozitivul sentinţei apelate este fără echivoc şi obligă pârâtele ANR - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa şi Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti să preia în vederea distrugerii marfa aflată sub sigiliul vamal nr. 251796.
Este corect făcută distincţia între obligaţia de preluare a mărfii de cel în a cărui proprietate se află în prezent şi obligaţia de distrugere, pentru care legea stipulează în ce condiţii se realizează, de către cine şi sub rezerva suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor confiscate ori de către deţinătorul acestora.
Întrucât mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligaţia de a preluare a lor în vederea distrugerii, a revenit în sarcina organelor competente nefiind obligat deţinătorul să le păstreze în custodia sa până la realizarea efectivă a operaţiunii de distrugere, situaţie confirmată de însăşi autoritatea vamală, care a procedat similar fată de acelaşi custode, SC R.P.O. SA, atunci când a preluat cele 2008 sticle de whisky contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare primire de la fila 77 din dosarul de fond.
De altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuşi cuprinsul criticilor formulate, că este îndreptăţită comisia formată din mai mulţi reprezentanţi ai statului să procedeze la preluarea mărfurilor devenite deşeuri toxice, fără a avea relevanţă, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanţă, avansarea sumelor de bani în vederea distrugerii acestor bunuri a căror preluare s-a solicitat.
Susţinerile pârâtelor referitoare la cel îndreptăţit să suporte cheltuielile de distrugere, în sensul celor statuate prin dispoziţiile art. 1, alin. (1) şi (3) şi art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 şi ale art. 2, alin. (2) din H.G. nr. 731/2007 au fost apreciate ca irelevante, în raport de obiectul cererii prin care nu s-a investit instanţa cu obligarea pârâtelor la distrugerea mărfurilor toxice, cum greşit au înţeles acestea, ci obligarea lor la preluarea respectivelor bunuri în vederea distrugerii ulterioare.
Instanţa ordinară de control a apreciat că justă soluţia instanţei de fond şi întemeiate pretenţiile reclamantei, în condiţiile inexistenţei vreunui titlu valabil (legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să păstreze în custodia sa mărfurile aflate în proprietatea statului până la distrugerea acestora, SC R.P.O. SA fiind îndreptăţită să solicite preluarea mărfii de către cel care se legitimează ca şi proprietar actual, cheltuielile legate de distrugerea acestor deşeuri constituind un aspect distinct faţă de cele solicitate în acţiunea pendinte.
Împotriva deciziei civile nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR, criticând-o pentru nelegalitate, circumscriindu-şi motivele de critică dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În realitate, recurentele - pârâte reiterează motivele dezvoltate în apel, susţinând că: instanţa de fond nu a analizat corect situaţia de fapt expusă şi nu a apreciat just probele existente la dosar, probe din care susţine că ar rezulta în mod indubitabil că autoritatea vamală a respectat întocmai dispoziţiile legale şi că asupra legalităţii actelor administrativ-fiscale nu planează nici un dubiu; motivarea instanţei de fond nu reprezintă decât un periplu al susţinerilor părţilor, fiind eronată şi lapidară; atât instanţa de apel cât şi cea de fond au pronunţat o soluţie, ce încalcă în mod flagrant dispoziţiile imperative ale legii, fără însă a indica textele legale pretins încălcate; hotărârea pronunţată pe fondul cauzei „reprezintă o executare indirectă a obligaţiei (executare prin echivalent)";; soluţia instanţei de apel nu poate fi pusă în executare, întrucât este imposibil, în mod obiectiv, pentru autoritatea vamală să preia şi să distrugă cantitatea de deşeuri în litigiu pentru că nu deţine spatii potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri (rodenticid - otrava pentru rozătoare), condiţii în care, apreciază că instanţa de fond nu a stabilit corect situaţia de fapt şi nu a făcut aplicarea legii în mod judicios deoarece apărările şi mijloacele juridice folosite de intimata-reclamantă sunt insuficiente şi nu dovedesc nerespectarea legii de către autoritatea vamală, în sensul că preluarea mărfii este în mod direct legată de obligaţia suportării tuturor cheltuielilor ocazionate de preluare şi distrugere; că în mod greşit a distins instanţa de fond între obligaţia de preluare în vederea distrugerii şi cea de plată a cheltuielilor ocazionate de aceste operaţiuni, în opinia sa, aceasta din urmă fiind condiţie sine qua non potrivit căreia distrugerea mărfii ce a devenit deşeu toxic are loc numai dacă sunt efectuate plăţile ocazionate cu aceasta măsură, iar obligaţia de preluare a mărfurilor fiind o acţiune evidentă şi firească pe care comisia constituită conform legii trebuie să o întreprindă; nu este îndeplinită situaţia în care să se regăsească argumente juridice aparent valabile cu privire la existenta obligaţiei în sarcina autorităţii vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă calitate de deţinător a acestora; nu există un indiciu temeinic de nelegalitate, ca urmare a împrejurării că decizia de impunere a fost emisă în condiţii susceptibile de încălcare legală; susţinerile părţii reclamante în legătură cu nelegalitatea măsurilor luate de către autoritatea vamală nu pot fi analizate în cadrul acestei acţiunii, atâta timp cât nu exista obligaţie legală; reclamanta poate uza de alte căi legale prin care să se îndrepte împotriva persoanelor ce se fac vinovate, pentru recuperarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu depozitarea acestor deşeuri în depozitele sale, precum şi a cheltuielilor ce vor urma cu distrugerea lor; nu înţelege pasivitatea depozitarului SC R.P.O. SA cu privire la neîndeplinirea de către proprietarul mărfurilor F.P.I.L. UK a obligaţiei de ridicare autorizată a mărfurilor din depozitul acesteia şi la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o obligaţie legală instituită de către legiuitor în sarcina autorităţii vamale, motivele invocate de către reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea sunt de natură să inducă în eroare instanţa de judecata. In drept, recurentele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. şi principiul raţiunii suficiente.
Argumentele invocate de pârâtele DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR sunt lipsite de pertinenţă şi vor fi înlăturate în considerarea următoarelor:
Dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., potrivit cărora: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele";, nu sunt incidente în cauză, întrucât, litigiul dedus judecăţii nu se încadrează între cele nesusceptibile de a fi atacate apel. Astfel, întrucât cauza se află în al treilea grad de jurisdicţie, în calea extraordinară de atac a recursului îndreptată chiar împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de control ordinar, instanţa de apel, critici le formulate împotriva acesteia urmează să fie analizate limitativ din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fără ca Înalta Curte să poată examina cauza sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte criticile vizând stabilirea situaţiei de fapt şi administrarea probatoriilor de către instanţele inferioare, acestea vor fi respinse în considerarea faptului că, prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în calitate de instanţă de recurs, fiind ţinută a se pronunţa exclusiv asupra motivelor de nelegalitate şi nu asupra materialului probator existent la dosarul cauzei, această sarcină revenind exclusiv instanţelor de fond.
Referitor la criticile asupra hotărârii instanţei de fond, acestea nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, în considerarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. proc. civ., care reglementează recursul, aceste de motive fiind verificate şi cenzurate în cadrul controlului exercitat în apel, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea.
Deşi pârâtele au criticat decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, sub aspectul nelegalităţii, susţinând că „încalcă în mod flagrant dispoziţiile imperative ale legii";, ele nu au indicat expres care anume ar fi dispoziţiile legale, care au fost încălcate prin respingerea apelului.
Din dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte a apreciat că, textele legale pretins încălcate prin pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantei la care fac referire pârâtele sunt dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi din Ordonanţa nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privata a statului, potrivit cărora: „Bunurile prevăzute la alin. (2) vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau a deţinătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Distrugerea se va efectua în prezenta si cu confirmarea prin semnătura a unei comisii de preluare si distrugere formate din reprezentanţi ai deţinătorului, ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, ai organului de valorificare, ai Ministerului Administraţiei si Internelor si ai Ministerului Mediului"; şi art. 2 din acelaşi act normativ, în care se prevede: „în înţelesul prezentei ordonanţe, termenii si expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) organe de valorificare - direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, administraţiile finanţelor publice de sector din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti si alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privata a statului aflate pe teritoriul României, precum si structurile de specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privata a statului, care nu se afla pe teritoriul României;
b) deţinător de bunuri - persoana fizica sau juridica ce deţine cu sau fără titlu bunuri de natura celor prevăzute la art. 1.
În raport de cuprinsul normelor legale şi de obiectul acţiunii introductive cu care reclamanta a investit instanţa, se conturează cu evidenţă că soluţia instanţelor inferioare este justă şi legală, acestea interpretând corect textele legale în sensul de a distinge între obligaţia de preluare a mărfii de către cel în a cărui proprietate se află în prezent şi obligaţia de distrugere, pentru care legea stipulează în ce condiţii se realizează, de către cine şi sub rezerva suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor confiscate ori de către deţinătorul acestora.
Susţinerile pârâtelor referitoare la cel îndreptăţit să suporte cheltuielile de distrugere, în sensul celor statuate prin dispoziţiile art. 1, alin. (1) şi (3) şi art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 şi ale art. 2, alin. (2) din H.G. nr. 731/2007 sunt irelevante, în raport de obiectul cererii prin care s-a investit instanţa cu obligarea pârâtelor la preluarea respectivelor bunuri în vederea distrugerii ulterioare şi nu cu obligarea la distrugerea mărfurilor toxice, cum greşit au înţeles acestea.
De asemenea, susţinerea pârâtelor că cele două obligaţii sunt intrinsec legate, obligaţia de achitare a costurilor preluării şi distrugerii mărfurilor fiind condiţie „sine qua non"; pentru realizarea preluării, urmând a fi înlăturată, întrucât a da eficienţă unei asemenea opinii ar avea semnificaţia unei adăugări la lege şi eludarea principiului de drept potrivit căruia „ ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus";. De altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuşi cuprinsul criticilor formulate, că este îndreptăţită comisia formată din mai mulţi reprezentanţi ai statului să procedeze la preluarea mărfurilor devenite deşeuri toxice, fără a avea relevanţă, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanţă, avansarea sumelor de bani în vederea distrugerii acestor bunuri a căror preluare s-a solicitat.
Instanţa ordinară de control a apreciat în mod corect că justă soluţia instanţei de fond şi ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantei, în condiţiile inexistenţei vreunui titlu valabil (legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să păstreze în custodia sa mărfurile aflate în proprietatea statului până la distrugerea acestora, SC R.P.O. SA fiind îndreptăţită să solicite preluarea mărfii de către cel care se legitimează ca şi proprietar actual, cheltuielile legate de distrugerea acestor deşeuri constituind un aspect distinct faţă de cele solicitate în acţiunea pendinte.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, instanţele inferioare au reţinut corect - aspect de altfel, necontestat nici de pârâte -, că marfa a cărei preluare s-a solicitat se află în prezent în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de valabilitate al acesteia şi a faptului că proprietarul mărfii nu a stabilit un regim juridic definitiv prin nefinalizarea operaţiunii vamale de import.
Întrucât mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligaţia preluării lor în vederea distrugerii a revenit în sarcina organelor competente, conform normei legale anterior menţionate, iar deţinătorul nu este obligat să le păstreze în custodia sa până la realizarea efectivă a operaţiunii de distrugere, situaţie confirmată de însăşi autoritatea vamală, care a procedat similar fată de acelaşi custode, SC R.P.O. SA, atunci când a preluat cele 2008 sticle de whisky contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare primire de la fila 77 din dosarul de fond.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CONSTANŢA şi AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtele DIRECŢIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE CONSTANŢA şi AUTORITATEA NAŢIONALA A VĂMILOR împotriva Deciziei civile nr. 66/COM din 23 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 236/2011. Comercial → |
|---|
