ICCJ. Decizia nr. 21/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 21/2011
Dosar nr. 1854/30/2008
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 3 iulie 2008, reclamanta a solicitat instanţei să se constate, prin hotărârea pe care o va pronunţa, nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 31 ianuarie 2001, încheiat între antecesoarea reclamantei şi pârâtă, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 2331/COM din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia maritimă, fluvială, comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, având în vedere că se invocă fraudarea legii care atrage sancţiunea nulităţii absolute, iar, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că în speţă nu a fost probată reaua – credinţă a cumpărătorului, care nu era obligat să verifice dacă reprezentantul statutar al antecesoarei reclamantei, respectiv dl. R.T., era sau nu abilitat de către consiliul de administraţie să procedeze la încheierea actului juridic, acest aspect intrând în principiul validităţii aparenţei de drept.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 18 din statutul antecesoarei reclamantei SC C.T. SA şi art. 150 din Legea nr. 31/1990, preşedintele consiliului de administraţie nu avea nevoie de aprobarea adunării generale pentru vânzarea bunului întrucât acesta nu depăşeşte jumătate din valoarea activelor societăţii.
Tribunalul a mai reţinut că, în ipoteza în care reprezentantul antecesoarei reclamante a depăşit mandatul este pasibil de răspundere conform Legii nr. 31/1990, republicată.
Totodată, s-a reţinut că administratorul SC C. SA a avut aprobarea consiliului de administraţie, conform procesului – verbal din 21 ianuarie 2001.
Prin Decizia nr. 48/COM, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei – reclamante, excepţie invocată de intimata – pârâtă şi a respins ca nefondat apelul apelantei – reclamante, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.435,09 lei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intimată este nefondată, întrucât, în speţă, se invocă nulitatea absolută, iar reclamanta este succesoarea SC C.T. SA, ca urmare a fuziunii prin absorbţie dintre SC C. SA şi SC O. SA.
Pe fond, instanţa de apel a respins critica privind lipsa rolului activ al judecătorului, întrucât Tribunalul i-a pus în vedere reclamantei să depună înscrisuri privind valoarea activelor societăţii raportate la situaţia financiară a acesteia pe anul 2000, obligaţie la care reclamanta nu s-a conformat.
Curtea de Apel a reţinut că, în speţă, actul de vânzare – cumpărare a fost încheiat între SC C. SA antecesoarea reclamantei, prin administrator R.T. în baza hotărârii Consiliului de administraţie din 25 ianuarie 2001, iar reclamanta a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare pentru depăşirea limitelor legale ale împuternicirii conform art. 146 din Legea nr. 31/1990.
Curtea de Apel a mai reţinut că administratorul avea nevoie de aprobarea A.G.A. doar dacă valoarea imobilului vândut depăşeşte 50% din valoarea activelor societăţii la data înstrăinării, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, întrucât, conform expertizei dispusă de instanţa de apel, imobilul înstrăinat reprezintă 26,15% din valoarea activelor societăţii la data înstrăinării.
Instanţa a mai reţinut şi principiul validităţii aparenţei în drept, întrucât pârâta a avut convingerea că tratează cu adevăratul reprezentant al antecesoarei reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că între motivele de apel formulate, apelanta – reclamantă a invocat şi absenţa mandatului autentic şi special al pretinsului mandatar al reclamantei, pentru înstrăinarea terenului, având în vedere că forma autentică este cerută ad validitatem pentru încheierea acestui act. Ca atare, a arătat recurenta – reclamantă, întrucât mandatul acordat pentru încheierea unui act autentic formează un tot indivizibil cu actul respectiv, şi mandatul trebuia acordat tot în formă autentică.
Cu privire la această critică, recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. 105 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, întrucât instanţa de apel a omis să cerceteze acest motiv de nelegalitate invocat în cererea de apel.
Recurenta – reclamantă a arătat că, în speţă, nu sunt aplicabile nici principiul ocrotirii bunei credinţe şi nici principiul validităţii aparenţei de drept, pe care se fundamentează hotărârea atacată care este criticată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, a arătat recurenta, principiul ocrotirii bunei – credinţe vizează soluţia subdobânditorului, aspect ce nu se regăseşte în speţă, întrucât nu s-a cerut anularea actului subsecvent, pe de o parte, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 sunt imperative, excluzând aplicarea principiului ocrotirii bunei – credinţe.
Recurenta – pârâtă a arătat că Decizia atacată este criticabilă şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din statutul SC C. SA, procesul – verbal din data de 25 ianuarie 2001 neîndeplinind rolul de aprobare din partea consiliului de administraţie întrucât nu s-a hotărât nici vânzarea bunului către pârâtă şi nici preţul, iar R.T. nu a fost mandatat să încheie acest act.
În speţă, a arătat recurenta, sunt aplicabile dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, expertiza dispusă în speţă, fiind greşit ratificată de către instanţa de apel, având în vedere că s-au fraudat drepturi şi că există o opinie separată a expertului peste consilier.
Intimata – pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este fondat, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine ca întemeiată critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor de apel cu care a fost investită, respectiv, a motivului privind absenţa mandatului autentic şi special al mandatarului succesoarei reclamantei, motiv ce se regăseşte la dosarul de apel, paragraful 2.4.
Se reţine că, o atare critică nu a fost analizată nici măcar incidental de către instanţa de apel, care a făcut referire doar la dispoziţiile speciale din Legea nr. 31/1990.
Totodată, având în vedere petitul acţiunii cu care a fost investită instanţa de judecată – respectiv, nulitatea absolută a unui act juridic pentru încălcarea unei norme juridice imperative, devine inaplicabil principiul validităţii aparenţei de drept, având în vedere principiul general fraus omnia corrumpit.
De altfel, ambele instanţe de fond au reţinut frauda la lege ca temei juridic în soluţionarea excepţiilor cu care au fost investite – respectiv, excepţia prescripţiei extinctive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, însă, în soluţionarea pe fond a cauzei au aplicat principiul validităţii aparenţei în drept, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate în susţinerea recursului.
Cât priveşte buna credinţă a intimatei – cumpărătoare, având în vedere calitatea acesteia de parte în actul de vânzare – cumpărare a cărui nulitate se invocă, principiul ocrotirii bunei credinţe nu este aplicabil în speţă, astfel încât recursul apare ca întemeiat şi sub acest aspect.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs invocat, deşi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., face trimitere la interpretarea şi aprecierea probelor, aspect ce nu poate fi cercetat în faza de atac a recursului.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa Decizia atacată dispunând trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă SC B.I. SA Timişoara împotriva deciziei nr. 48/Com din 10 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 19/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 221/2011. Comercial → |
|---|
