ICCJ. Decizia nr. 221/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 221/2011
Dosar nr. 6547/3/2007
Şedinţa de la 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de fata;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că prin sentinţa comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 – Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta SC C.M.R. SRL, care a devenit cerere principală, în prezenta cauză devenind părţi: reclamantă SC C.M.R. SRL şi pârâtă SC G.M. SRL (fostă SC R.M. SRL), pricina având ca obiect pretenţii: obligarea SC R.M. SRL la plata sumei totale de 86.666,28 lei reprezentând contravaloarea facturilor aferente perioadei august-octombrie 2006 emise de SC U.L. SA în baza contractelor de leasing încheiate cu aceasta, care au ca obiect autoturismele şi aparatura pentru care SC R.M. SRL a formulat cerere de chemare în judecată, facturi care au fost achitate de SC C.M.R. SRL.
La data de 15 aprilie 2008, reclamanta a formulat „precizări" privind obiectul cererii de chemare în judecată (volumul al lll-lea al dosarului de fond), în care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 80.355,95 lei pentru perioada august-octombrie 2006 şi de 261.481,93 lei pentru perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, aferente plăţilor pe care le-a efectuat în baza aceloraşi contracte de leasing indicate în cererea iniţială.
La termenul din 20 octombrie 2008, reclamanta a precizat verbal în şedinţă publică faptul că îşi limitează pretenţiile la suma de 273.247 lei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969 – art. 970, art. 771, art. 1444, art. 1618, art. 1730 C. civ, art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 119 – art. 120 C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 10854 din 20 octombrie 2008 – Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC C.M.R. SRL şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 273.247 lei reprezentând contravaloarea facturilor (rate leasing) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 şi 6.925,24 lei cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că societatea pârâtă a luat fiinţă prin divizarea SC C.M.R. SRL, că proiectul de divizare a fost publicat în M. Of. al României nr. 1716/31.05.2006 şi că părţile au încheiat protocolul de predare - primire a activelor din anexele proiectului de divizare la 12 iulie 2006, printre aceste bunuri numărându-se şi cele indicate de reclamantă în cererea cu care a învestit instanţa.
Instanţa de fond a reţinut că efectul transmiterii cu titlu universal a unei părţi din patrimoniul societăţii divizate parţial este, ope legis, subrogarea pârâtei în drepturile şi obligaţiile societăţii divizate aferente fracţiunii din patrimoniu transmise. Consecinţa, a reţinut Tribunalul, constă în faptul că, odată acceptată preluarea unor bunuri aflate în leasing, trebuia îndeplinită de către pârâtă şi obligaţia de plată a ratelor restante, în lipsa unei convenţii contrare.
Privitor la cuantumul ratelor, Tribunalul şi-a însuşit concluziile expertizei contabile efectuate, modificate urmare a obiecţiunilor părţilor (volumul al III-lea), reţinând că ratele se ridică, pentru perioada august 2006-noiembrie 2007, la suma de 273.247 lei.
S-a apreciat ca fiind întrunite condiţiile acţiunii de restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă caută, în sensul că patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea folosinţei bunurilor (care reprezintă tocmai ratele suportate de reclamantă după data divizării) şi că patrimoniul reclamantei s-a micşorat cu aceeaşi sumă plătită după preluarea activelor. Instanţa de fond a mai apreciat că reclamanta nu avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.
Prin Decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010 – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă SC G.M. SRL, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată şi a înlăturat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 969 – art. 970 C. civ., pe dispoziţiile principiilor aplicabile în cazul dreptului de retenţie şi pe dispoziţiile art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. S-a reţinut că, strict formal, reclamanta a înţeles să uzeze de acţiunea în răspundere civilă contractuală, neindicând niciodată expres în faţa instanţei de fond că a ales să uzeze de o actio de in rem verso şi nefăcând nici implicit trimiterea la acest tip de acţiune şi nici la existenţa condiţiilor cumulative pentru exercitarea acestei acţiuni. Aşadar, instanţa de apel a constatat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, neexistând nici o modificare a tipului de acţiune pe parcursul judecăţii în fond. Prima instanţă a apreciat, însă, acţiunea ca întemeiată şi a admis-o, schimbând izvorul obligaţional, adică înlocuind contractul cu faptul juridic licit ca temei al pretenţiilor şi constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a lui actio de in rem verso. Din acest punct de vedere, prin prisma considerentelor ce preced, Curtea de apel a apreciat că hotărârea este nelegală, fiind adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii.
S-a mai constatat că pârâta nu a formulat nicio critică la adresa hotărârii primei instanţe, cu atât mai puţin reclamanta. Pârâta a invocat, în susţinerea apelului, nesocotirea de către instanţa de fond a demersurilor sale întreprinse în scopul regularizării contractelor de leasing (şi, implicit, a bazei legale de plată a ratelor de leasing), a relei-credinţe şi a culpei reclamantei în neregularizarea acestor contracte. Apelanta a invocat şi nesocotirea de către prima instanţă a caracterului subsidiar al acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Sub acest din urmă aspect, pârâta a susţinut că reclamanta avea la îndemână un alt mijloc juridic pentru acoperirea pagubei suferite.
În atare situaţie, având în vedere lipsa oricărei critici a pârâtei sub aspectul încălcării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, posibilitatea nelimitată acordată ambelor părţi litigante de a-şi propune probe şi de a-şi formula apărări pe fondul litigiului circumscris lui actio de in rem verso, având în vedere de asemenea principiul tantum devolutum quantum appellatum, Curtea de Apel a apreciat ca neîntemeiată acţiunea în răspundere civilă contractuală, câtă vreme între părţile litigante nu s-a încheiat nicio convenţie privitoare la plata ratelor de leasing pentru bunurile preluate de apelantă în urma divizării, iar temeiul divizării l-a constituit voinţa asociaţilor, manifestată în hotărârea adunării generale, care nu are valoarea juridică a unui contract; o astfel de obligaţie îi incumbă apelantei în temeiul legii, respectiv al art. 238 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la momentul divizării, întrucât prin divizare operează transmisiunea de patrimoniu către societatea nou-înfiinţată, iar patrimoniul, ca universalitate, se constituie din elemente de activ - în speţă bunurile preluate, precum şi din elemente de pasiv - respectiv datoriile ataşate acestor bunuri.
S-a înlăturat apărarea reclamantei întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor art. 251 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât aceste dispoziţii legale vizează ipoteza în care, urmare a divizării, societatea comercială s-a desfiinţat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de antrenare a răspunderii contractuale, în lipsa unei convenţii în acest sens între părţile litigante, intimata plătind ratele de leasing în baza unor contracte denunţate, faţă de care apelanta este terţ în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să stipuleze contrariul. Instanţa de apel a mai apreciat că, faţă de probele administrate în cauză, nu sunt întrunite nici condiţiile de promovare a acţiunii în restituire bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Referitor la temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă, s-a constată că acesta este îmbogăţirea fără justă cauză, temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrină şi de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acţiune în răspundere patrimonială.
Instanţa de apel a apreciat că în speţă plata făcută necuvenit de reclamantă, dar în folosul pârâtei, nu poate constitui temei de antrenare a răspunderii acestei din urmă părţi, întrucât nu îmbracă forma faptului juridic voluntar, astfel cum impun prevederile art. 986 C. civ. Modul de efectuare a plăţilor nu mai depinde de reclamantă, ci este efectul voinţei societăţii finanţatoare, care o realizează prin prezentarea la plată a biletelor la ordin. Din acest punct de vedere, se poate afirma şi că plata ratelor de leasing s-a făcut din fondurile reclamantei, dar nu prin faptul acesteia, lipsind astfel o condiţie fundamentală pentru exercitarea lui actio de in rem verso.
S-a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia liceităţii faptului cauzator de prejudiciu, impusă tot de dispoziţiile art. 986 C. civ. Sub acest aspect, Curtea a apreciat întemeiată apărarea pe care pârâta a făcut-o în mod constant, în sensul că prin fapta culpabilă a reclamantei a fost pusă în imposibilitate de a-şi respecta obligaţia legală de plată; Curtea de Apel a constatat că pârâta nu este parte în contractele de leasing încheiate pentru bunurile care i-au revenit prin divizare, că societatea finanţatoare a continuat să emită facturi în sarcina reclamantei şi că aceasta nu a dat curs notificărilor primite atât de la pârâtă, cât şi de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare pentru transferul obligaţiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei. În acest sens, Curtea a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada demersului convocării pârâtei în vederea discutării situaţiei contractelor de leasing în litigiu; de asemenea, cu toate că pretinde că era direct interesată în lămurirea situaţiei contractelor de leasing pentru bunurile preluate de pârâtă, reclamanta nu dovedeşte care au fost demersurile întreprinse în concret cel puţin pe lângă societatea finanţatoare, cu care se afla în raporturi contractuale, deşi această societate îi solicită concursul prin adresa din 25 octombrie 2006 (volumul I al dosarului de fond), manifestându-şi şi disponibilitatea în adresa din 4 octombrie 2006, emisă către apelantă (acelasi dosar). Curtea a reţinut că singurele demersuri dovedite în scopul sus-arătat îi aparţin pârâtei, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la acelaşi volum din dosarul de fond.
Instanţa de apel a subliniat faptul că reclamanta nu a avut nici o iniţiativă constructivă în acest scop, nici măcar nu a sprijinit demersul judiciar al pârâtei, dimpotrivă, a formulat împotriva acesteia prezenta acţiune în pretenţii.
Toate aceste aspecte au fundamentat convingerea Curţii de Apel că izvorul prejudiciului înregistrat de reclamantă prin plata ratelor de leasing pentru bunuri a căror folosinţă nu o avea îl constituie exclusiv inacţiunea culpabilă a acesteia, care nu a întreprins şi nici iniţiat niciun demers pentru transmiterea legală către apelantă a obligaţiei contractuale de plată, această inacţiune având caracterul faptului juridic ilicit.
S-a mai apreciat că hotărârea primei instanţe este criticabilă şi sub aspectul întinderii obligaţiei de restituire a apelantei pârâte; astfel, s-a constatat că în ce priveşte aparatura medicală nu s-a invocat şi nici dovedit vreun impediment al exploatării, putându-se prezuma un spor al patrimoniului acestei părţi cu valoarea obţinută din folosinţa acesteia, în ceea ce priveşte autoturismele, este pe deplin întemeiată apărarea formulată constant de pârâtă referitor la imposibilitatea folosirii lor în lipsa certificatelor de înmatriculare şi a celorlalte documente care să le facă apte de circulaţia pe drumurile publice, deci de exploatare.
În această privinţă, Curtea de Apel a reţinut că nu s-a dovedit de către intimată, căreia societatea de leasing i-a pus la dispoziţie actele aferente autoturismelor, că la rândul ei le-a predat apelantei, pentru ca aceasta să aibă documentaţia legală în baza căreia bunurile să fie puse în circulaţie pe drumurile publice, potrivit destinaţiei lor; aşadar nu se poate reţine sporul patrimoniului societăţii apelante cu valoarea rezultată din folosinţa acestor bunuri. Din acest motiv, Curtea a apreciat că suma acordată de prima instanţă nu este corectă, întrucât principiul care guvernează materia îmbogăţirii fără justă cauză este acela că restituirea trebuie făcută în limitele creşterii patrimoniului.
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei de apel că prima instanţă a stabilit în mod eronat situaţia de fapt şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale şi a principiilor invocate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC C.M.R. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea lui, modificarea ori casarea hotărârii recurate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Recurenta a învederat nerespectarea principiului disponibilităţii, interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în vigoare de către instanţa de apel.
Intimata a depus întâmpinare la 27 septembrie 2010 solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat din perspectiva cricilor subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu pot fi primite criticile în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pentru următoarele considerente:
Deşi SC C.M.R. SRL a avut calitatea de intimată reclamantă şi nu de apelantă reclamantă, acest aspect nu este de natură să conducă la casarea deciziei pentru că nu s-a cauzat o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.
În apelul declarat de SC G.M. SRL nu este menţionat ca motiv de apel încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii sau învestirea instanţei de fond cu o acţiune în răspundere civilă contractuală. În notele scrise depuse la dosar de SC G.M. SRL se menţionează în mod expres că „temeiul de drept al acţiunii intimatei este îmbogăţirea fără justă cauză" (dosarul de apel).
În acest context, recurenta invocă în mod corect nerespectarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii şi încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) coroborat cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ. pentru că nu a menţionat niciodată în cursul judecăţii de fond sau în apel că „a înţeles să uzeze de acţiunea în răspundere civilă contractuală" sau că „a investit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală";
Instanţa de apel recunoaşte în considerentele deciziei recurate că „îmbogăţirea fără justă cauză" este „temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrină şi de practica judecătorească drept fapt juridic licit care poate să fundamenteze o acţiune în răspundere patrimonială", astfel încât nu putea fi menţionat un articol de lege ca temei de drept al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În aceste condiţii, instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, temeiul de drept al acţiunii ce a făcut obiectul dosarului de fond nr. 6547/3/2007 nefiind „răspunderea civilă contractuală", astfel cum menţionează instanţa de apel, ci îmbogăţirea fără justă cauză, astfel cum se menţionează în mod explicit în cuprinsul Precizărilor formulate de SC C.M.R. SRL (pct. 8 din precizări, din volumul III al dosarului de fond) şi în concluziile pe fond (pct. 9-11 din Concluziile scrise din volumul III al dosarului de fond). Însăşi apelanta-pârâtă SC G.M. SRL subliniind în mod expres în notele scrise depuse la dosar că „temeiul de drept al acţiunii intimatei este îmbogăţirea fără justă cauză" (dosarul de apel).
Pentru aceleaşi motive, instanţa de apel săvârşeşte o eroare atunci când reţine că „apelanta-reclamantă a înţeles să uzeze de acţiunea în răspundere civilă contractuală, neindicând niciodată expres în faţa instanţei de fond că a ales să uzeze de o actio de in rem verso şi nefăcând nici implicit trimiterea la acest tip de acţiune şi nici la existenţa condiţiilor cumulative pentru exercitarea acestei acţiuni" (pag. 6 din Decizia comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel).
Înalta Curte va reţine, cu privire la cesiunea contractelor de leasing financiar între SC R.M. SRL, actuală SC G.M. SRL şi SC C.M.R. SRL şi la partea în culpă în acest domeniu, că există sentinţa comercială nr. 854 din 22 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti în dosarul nr. 34167/3/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă, depusă la dosar (dosarul de apel), invocată de instanţa de apel în mod explicit; prin această sentinţă a fost respinsă ca lipsită de interes cererea SC R.M. SRL, actuală SC G.M. SRL, prin care a solicitat recurentei şi a SC U.L. SA încheierea actelor adiţionale la contractele de leasing mai sus menţionate.
Modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi ţine de posibilitatea ulterioară a instanţelor de judecată de a statua în mod diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă ca nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatoreşte anterior.
Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât deşi se reţine ca împrejurare de fapt necontestată că „după divizare şi preluarea bunurilor, ratele de leasing au continuat să fie plătite de intimată, al cărei patrimoniu s-a micşorat astfel, în lipsa folosinţei bunurilor, cu sumele determinate prin raportul de expertiză" (pag. 9 din Decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel), se respinge cererea formulată de SC C.M.R. SRL prin care s-a solicitat obligarea SC G.M. SRL la restituirea ratelor de leasing aferente aparaturii medicale şi autoturismelor folosite de aceasta.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea este contradictorie, ca în speţa de faţă, atunci când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.
Înalta Curte va reţine că, în pricină, aplicarea corectă a legii se raportează la îndeplinirea condiţiilor stabilite de doctrina juridică privind exercitarea acţiunii de in rem verso.
Condiţia fundamentală pentru exercitarea lui actio de in rem verso, invocată de instanţa de apel nu este menţionată de doctrina juridică, iar în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru restituire, fiind în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, astfel cum sunt menţionate de doctrina juridică;
a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare sunt lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice:
- în speţă nu există un contract de comodat încheiat între SC C.M.R. SRL şi SC R.M. SRL sau o altă convenţie care să aibă ca obiect dreptul SC G.M. SRL, fostă SC R.M. SRL, de folosinţă gratuită a bunurilor respective (autoturisme şi aparatură medicală);
- de asemenea, în speţă nu au fost modificate contractele de leasing încheiate cu SC U.L. SA şi nu există vreo înţelegere între SC C.M.R. SRL şi SC G.M. SRL care să asigure o cauză justă pentru îmbogăţirea acesteia cu suma de 273.247 lei si sărăcirea corespunzătoare a SC C.M.R. SRL cu suma de 273.247 lei.
b) SC C.M.R. SRL nu are la dispoziţie o altă acţiune in justiţie pentru realizarea dreptului sau de creanţa împotriva paratei;
Hotărârea instanţei de fond a fost în mod greşit apreciată ca neîntemeiată de către instanţa de apel, având în vedere şi reaua credinţă evidentă a SC G.M. SRL, care a profitat de încasarea BO predate la încheierea contractelor de leasing de către SC C.M.R. SRL, folosind, fără plata ratelor de leasing autoturismele timp de 19 luni până la finalizarea contractelor de leasing şi având deplina posesie a acestora până în prezent, invocând în apel în apărarea sa că nu a încheiat un contract cu SC U.L. SA; reaua credinţă rezultă şi din susţinerile SC G.M. SRL din motivele de apel, că acum prezintă un interes pentru aceasta denunţarea contractelor de leasing;
Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că „intimata nu a dat curs notificărilor primite atât de la apelantă, cât şi de la societatea de leasing în vederea încheierii actelor juridice necesare transferului obligaţiilor din contractele de leasing în sarcina apelantei" (pag. 9 din Decizia comercială nr. 53 din 28 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel). În fapt, la dosar există o singură notificare formulată împotriva SC C.M.R. SRL înregistrată doar la Registratura SC G.M. SRL, pentru care nu s-a făcut dovada comunicării către recurentă (adresa din 22 septembrie 2006 - dosarul de apel), prin care i se solicită „ca până la data de 25 septembrie 2006 să facă demersuri în vederea radierii autovehiculelor care îi revin prin proiectul de divizare".
SC G.M. SRL este în concurenţă directă cu SC C.M.R. SRL (ambele societăţi comerciale desfăşurându-şi activitatea în domeniul serviciilor medicale şi de laborator), mărirea patrimoniului său cu valoarea de 273.247 lei reprezentând rate de leasing aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 (19 luni) pentru autoturismele şi aparatura medicală folosite în mod exclusiv şi deplin de aceasta, reprezintă nu numai îmbogăţire fără justă cauză, dar ar putea reprezenta chiar şi o formă de concurenţă neloială, prin această practică intimata dezvoltându-şi activitatea fără a contracta credite bancare şi fără a-şi plăti cheltuielile aferente exploatării mijloacelor fixe respective, în evidenta daună a recurentei.
Pentru aceste considrente, conform art. 274, art. 275 şi art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. Va fi modificată Decizia recurată în sensul că se va respinge apelul pârâtei SC G.M. SRL Bucureşti declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o va menţine. Intimata-pârâtă SC G.M. SRL Bucureşti va fi obligată la plata sumei de 8.427 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC C.M.R. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 53 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul pârâtei SC G.M. SRL Bucureşti declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 10854 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o menţine.
Obligă intimata-pârâtă SC G.M. SRL Bucureşti la plata sumei de 8.427 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC C.M.R. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 233/2011. Comercial → |
|---|
