ICCJ. Decizia nr. 278/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 278/2011
Dosar nr. 2213/3/2007
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 7891 din 11 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SA Măcin în contradictor cu pârâta A.D.S. Bucureşti şi în consecinţă, a constatat că reclamanta nu datorează suma de 451.610,19 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, subsecvent respingerii excepţiei inadmisibilităţii ca neîntemeiată.
Judecătorul fondului a reţinut că acţiunea în constatare este singura formă prin care reclamanta să supună analizei instanţei scutirea la plata penalităţilor de întârziere, aceasta fiind admisibilă.
Pe fond Tribunalul a reţinut că părţile în proces au încheiat un contract de concesiune în 7 august 2002, reziliat unilateral în 10 septembrie 2003 şi că societatea reclamantă a fost privatizată în data de 11 martie 2004.
M.A. şi M.F. au emis Ordinul comun nr. 130 din 20 aprilie 2006, respectiv 1051 din 21 iunie 2006 prin care societăţii reclamante i-au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor bugetare restante în baza art. 1 alin. (1) lit. e), alin. (1) lit. c), art. 14, art. 12 din Legea nr. 190/2004.
Reclamanta a cerut la 23 iunie 2004 aplicarea Legii nr. 190/2004 în forma în vigoare la data formulării acesteia, ea neavând culpă că ordinul comun a fost emis în 2006.
Constatând că A.D.S. a aplicat cererii din 23 iunie 2004 forma în vigoare a legii din 29 august 2004 (data intrării în vigoare a OG nr. 94/2004) retroactiv, a admis acţiunea precizată în sensul mai sus arătat.
Apelul declarat de pârâta A.D.S. împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 370 din 16 iunie 2010.
Criticile apelantei cu privire la aplicarea legii în timp au fost înlăturate de instanţa de apel reţinând considerentele care urmează.
Cu adresa din 10 septembrie 2004 apelanta a solicitat M.F.P. eliberarea certificatelor de obligaţii bugetare pentru societatea reclamantă care fusese privatizată în data de 11 martie 2004 şi pentru care nu fuseseră întocmite ordine comune în conformitate cu prevederile Legii nr. 190/2004, arătând că îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004.
Cu ignorarea prevederilor legale, apelanta a continuat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 (29 mai 2004) să calculeze penalităţi şi dobânzi apreciind greşit că reclamanta beneficiază de aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 dar în baza Ordinului comun aprobat în 21 iunie 2006, deci la peste 2 ani de la intrarea în vigoare a legii contrar voinţei legiuitorului.
Reţinând încălcarea prevederilor legale de către apelanta A.D.S. prin continuarea calculării de penalităţi şi prin refuzul reeşalonării sumelor restante, instanţa de apel nu a analizat raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză faţă şi de obiectul acţiunii şi a respins apelul declarat ca nefondat.
În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D.S. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare arată că:
- în mod greşit instanţa de apel a apreciat că judecătorul fondului a făcut corect aplicarea principiului tempus regit actum; calcularea de penalităţi de întârziere de la data intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 respectiv 29 aprilie 2004 – 7 iulie 2006 nu încalcă acest principiu în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din lege.
- penalităţile de întârziere care se scutesc la plată sunt cele datorate până la intrarea în vigoare a legii, cele ulterioare urmând a fi achitate în termen de 90 de zile de la data primirii ordinului comun conform art. 7 alin. (2) din lege, convenţia încheiată cu intimata la 7 noiembrie 2006 respectând prevederile legale.
Intimata SC P.M. SRL a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei atacate. Interpretarea istorico teleologică a Legii nr. 190/2004 arată că intenţia legiuitorului a fost de a scuti de la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere aferente redevenţei datorate şi de a eşalona redevenţa restantă pe un termen de cinci ani cu o perioadă de graţie de până la un an, scopul fiind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii.
Recursul nu este fondat.
Prin recursul formulat recurenta critică neaplicarea de către instanţe a prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii în forma în care acestea au fost modificate prin OG nr. 94/2004, cu următoarea redactare: „Orice alte obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere, ce nu fac obiectul înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun datorate după intrarea în vigoare a prezentului act normativ şi până la emiterea ordinului comun, se vor achita în 90 de zile de la data semnării acestuia".
Numai că în redactarea iniţială, la data intrării în vigoare a legii şi care este incidentă situaţiei a cărei constatare o solicită reclamanta, art. 7 din Legea nr. 190/2004 avea redactarea care urmează: "Prin derogare de la prevederile Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, cu modificările şi completările ulterioare, M.A.P.D.R. este mandatat să notifice Consiliului Concurenţei, în numele ministerelor şi al celorlalte instituţii publice, ajutoarele de stat acordate de acestea într-un singur formular de notificare".
Prin urmare, în mod corect instanţele au statuat că reclamanta se afla sub incidenţa legii în forma existentă la data intrării ei în vigoare şi când pârâta trebuia să dea curs solicitărilor reclamantei de aplicare a acesteia în sensul stabilit de art. 1 lit. d) din lege şi să procedeze la scutirea de la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S. şi la reeşalonarea redevenţei restante pe o perioadă de până la cinci ani cu o perioadă de graţie de un an iar nu la calcularea în continuare a penalităţilor cu ignorarea acestor prevederi legale.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel confirmând sentinţa Tribunalului a făcut o corectă aplicare a principiului tempus regit actum, criticile formulate de recurentă neputând fi primite.
În consecinţă, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 370 din 16 iunie 2010 pronunţată de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 292/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 312/2011. Comercial → |
|---|
