ICCJ. Decizia nr. 2193/2011. Comercial

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2193/2011

Dosar nr. 33102/3/2006

Şedinţa publică din 7 iunie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 2 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamantul N.M.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.C.I.Ţ. următoarele:

- constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 1 a adunării generale extraordinare a acţionarilor B.C.I.Ţ. din data de 04 septembrie 1993, referitoare la ";reglementarea dreptului de vot a acţionarilor băncii";, pentru fraudarea dispoziţiilor legale şi urmărirea unui scop ilicit;

- constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ. SA şi a art. 7 alin. (2) din contractul de societate al B.C.I.Ţ. SA

- constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 2 a adunării generale extraordinare a acţionarilor B.C.I.Ţ. SA, din data de 09 aprilie 1993, referitoare la ";majorarea specială a capitalului băncii";, pentru fraudarea dispoziţiilor legale şi urmărirea unui scop ilicit;

- radierea menţionării Hotărârilor nr. 1 şi 2 ale adunării generale extraordinare a acţionarilor B.C.I.Ţ. SA din data de 09 aprilie 1993 de la registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

În motivare, reclamantul a arătat că este acţionar al băncii încă de la înfiinţarea acesteia în anul 1991 prin subscrierea unei sume în lei reprezentând contravaloarea a 5 acţiuni de câte 35.000 lei fiecare.

Potrivit reclamantului la data ţinerii adunării generale a acţionarilor şi adoptării hotărârilor ce fac obiectul prezentei acţiuni în constatarea nulităţii, actele constitutive ale societăţii conţineau grave încălcări ale dispoziţiilor legale în vigoare constând în existenţa de acţiuni emise de societate cu valori nominale diferite respectiv acţiuni cu o valoare nominală de 35.000 lei fiecare şi acţiuni cu o valoare nominală de 1000 dolari USA fiecare.

Susţine reclamantul că deşi B.I.Ţ. a fost constituită în regimul Decretului-lege nr. 96/1990 care permitea posibilitatea exprimării capitalului social în valută şi în lei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 35/1991, banca era datoare să îşi modifice actele constitutive respectiv art. 6 din statut.

Că în acest cadru nelegal au fost adoptate Hotărârea nr. 1 şi 2 din data de 9 aprilie 1993.

Hotărârea nr. 1 adoptată de Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor B.C.I.Ţ. din data de 09 aprilie 1993 este lovită de nulitate absolută, deoarece încalcă dispoziţii imperative ale Legii societăţilor comerciale şi ale Legii contabilităţii. Astfel, se fraudează dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 care consacră principiul egalităţii în drepturi a acţionarilor, prin alocarea discriminatorie de acţiuni gratuite doar către anumiţi acţionari şi se întemeiază pe o cauză ilicită.

Potrivit reclamantului, Hotărârea nr. 2 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor B.C.I.Ţ. SA din data de 09 aprilie 1993 este lovită de nulitate absolută deoarece au fost fraudate dispoziţiile art. 63 şi art. 161 din Legea nr. 31/1990 în vechea formulare, prin participarea acţionarului I.Ţ. la majorarea capitalului băncii prin achiziţionarea a 20.000 de acţiuni noi şi prin participarea B.E.R.D. la majorarea capitalului social, prin dobândirea unui procent de 20% din capitalul social, prin subscrierea unui număr de 32.000 de noi acţiuni, în dolari, cu o valoare de 250 dolari SUA fiecare.

Majorarea capitalului social decisă prin A.G.A. nr. 2 este lovită de nulitate absolută întrucât s-a întemeiat pe o cauză ilicită fiind adoptată şi cu încălcarea prevederilor art. 77 din Legea nr. 31/1990 din varianta iniţială.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii absolute a Hotărârilor A.G.E.A nr. 1 şi 2 din 09 aprilie 1993, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.M.P., în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa comercială nr. 849 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a Hotărârii A.G.E.A. nr. 1 şi 2 din 09 aprilie 1993 şi în consecinţă a fost respins petitul 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N.M.P., în contradictoriu cu pârâta B.C.I.Ţ., constatându-se intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune. A fost respinsă excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ. şi a fost respins petitul 2 al cererii de chemare în judecată ca neîntemeiat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

La data de 09 aprilie 1993 a avut loc o Adunare Generală Extraordinară a Acţionarilor B.C.I.Ţ. SA având pe ordinea de zi: reglementarea dreptului de vot a acţionarilor băncii în conformitate cu structura acţionariatului şi prevederile legale româneşti; majorarea specială a capitalului social al băncii conform prevederilor H.G. nr. 1059 din 3 octombrie 1990 şi a documentelor de constituire a băncii şi prin participarea B.E.R.D. Londra, adoptându-se hotărârile nr. 1 şi 2 ale A.G.E.A. contestate.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a capetelor de cerere nr. 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată - constatarea nulităţii absolute a Hotărârilor A.G.E.A. nr. 1 şi 2 din 09 aprilie 1993 -, potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în vigoare la momentul adoptării acestora, legiuitorul a stabilit că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.

Prima instanţă a considerat că, la acel moment legiuitorul a urmărit să stabilească o limită dincolo de care acţionarii să nu mai poată contesta hotărârea, în economia dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 31/1990 neexistând o diferenţiere între cauzele de nulitate absolută şi cele de nulitate relativă, în sensul că nu se distingea între hotărârile care încălcau norme de ordine publică şi cele care încălcau norme supletive. Pe de altă parte, a apreciat că regimul nulităţii hotărârilor adunări generale derogau în întregime de la regimul de drept comun al nulităţii actelor juridice, întrucât hotărârile nu erau acte de drept comun, având la bază acordul de voinţă al tuturor părţilor contractante, ci acte deosebite, a căror naştere se bazează pe principiul majoritar, astfel încât în situaţia în care orice acţionar putea invoca nulitatea oricând, principiul voinţei majoritare devenea iluzoriu. Existenţa unui regim unitar al acţiunilor punea societatea la adăpost de eventualele acţiuni tardive care îi puteau tulbura activitatea, motiv pentru care nu se aplică dispoziţiile comune privind prescripţia extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958. În reglementarea actuală se precizează expres că în cazul în care se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil - art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte susţinerea privind nepublicarea hotărârilor A.G.A. în Monitorul Oficial, tribunalul a reţinut că în M. Of. nr. 805/31.03.1995 a fost publicat actul adiţional întocmit ca urmare a adoptării hotărârilor contestate. De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 89 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la momentul anului 1993, pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile trebuiau depuse în termen de 15 zile la registrul comerţului pentru a fi menţionate în extras în registru şi publicate în Monitorul Oficial; în cazul în care hotărârile implicau şi modificarea actului constitutiv, se putea publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate. Având în vedere că hotărârile a căror nulitate s-a solicitat duceau la modificarea actului constitutiv al societăţii, tribunalul a apreciat că în mod corect termenul de 15 zile urmează a fi calculat de la data publicării actului adiţional, iar publicarea unei hotărâri în Monitorul Oficial şi înregistrarea acesteia au ca efect opozabilitatea faţă de terţi, faţă de acţionarii prezenţi, hotărârea producându-şi efectele chiar de la data aprobării.

Excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă în ceea ce priveşte capătul 2 al cererii de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată. S-a arătat că nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Deşi pârâta a susţinut că solicitarea de constatare a nulităţii unui act juridic care nu mai este în fiinţă, încetând a produce efecte juridice, este lipsită de interes, instanţa a apreciat că interesul reclamantului este evidenţiat de cele trei principii ale nulităţii: retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic; repunerea părţilor în situaţia anterioară; anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent. Astfel, art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ. - referitor la dreptul special de preferinţă acordat la constituire acţionarului fondator I.Ţ. a produs efecte juridice până la momentul fuziunii prin absorbţie dintre B.C.I.Ţ. SA şi H.V.B.B. - hotărârea fiind publicată în M. Of. nr. 718/22.08.2006, reclamantul afirmând că aceasta creează o situaţie juridică vătămătoare pentru acţionarii minoritari, situaţie care se manifestă şi în prezent.

A fost analizat fondul litigiului cu privire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (2) din Statut şi din Contractul de societate al B.C.I.Ţ., întrucât se încălcau prin această clauză art. 161 şi art. 163 din vechea formă a Legii nr. 31/1990, fiind vorba despre o condiţie pur potestativă care atrage nulitatea absolută a obligaţiei, despre o cauză ilicită şi despre fraudarea drepturilor celorlalţi acţionari.

Art. 7 alin. (2) din Statut şi Contractul de societate prevedea că domnul I.Ţ. şi grupul său de firme, din ţară şi străinătate, ca principali fondatori ai băncii, au dreptul de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni emise pentru majorarea capitalului până la limita opţiunii sale iniţiale, prevăzute în documentele de înfiinţare a băncii, de 51% din totalul capitalului social al băncii subscris în lei şi dolari SUA. În cazul în care aceştia nu doresc să-şi exercite dreptul de preferinţă menţionat mai sus, noile acţiuni vor putea fi subscrise fie de ceilalţi acţionari, fie de alte persoane, fizice sau juridice, din ţară şi/sau străinătate, aşa cum va hotărî adunarea generală a acţionarilor băncii.

Art. 161 din vechea formulare a Legii nr. 31/1990 (actual art. 216) statua că acţiunile emise pentru mărirea capitalului urmau a fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalţi acţionari, în proporţie cu numărul de acţiuni pe care le posedă şi cu obligaţia ca aceştia să-şi exercite dreptul de preferinţă în termenul hotărât de adunarea generală, dacă în contract sau statut nu se prevede altfel. După expirarea termenului, acţiunile puteau fi subscrise de public, iar art. 63 (actual 94) preciza că acţiunile trebuie să fie de o valoare egală şi că acţiunile acordă posesorilor drepturi egale.

Prima instanţă a considerat că încălcarea acestor dispoziţii legale este sancţionată cu nulitatea relativă, nu absolută, un argument în acest sens fiind şi precizarea actuală făcută de legiuitor prin dispoziţiile art. 216 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată: ";orice majorare a capitalului social efectuată cu încălcarea acestor dispoziţii este anulabilă";.

Cu privire la nulitatea obligaţiei contractate sub condiţie pur potestativă, s-a apreciat că dispoziţiile art. 1010 C. civ. prevăd că obligaţia este nulă când s-a contractat sub condiţie potestativă din partea acelui care se obligă, condiţia potestativă fiind aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care una sau alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice. S-a constatat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1010 C. civ., nefiind vorba despre o obligaţie pur potestativă din partea celui care se obligă.

Faţă de aceste argumente s-a constatat că petitul 2 al cererii de chemare în judecată este neîntemeiat.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă prin întâmpinare, motivat de faptul că în procesul-verbal al A.G.E.A. din data de 09 aprilie 1993, deşi exista un procent de 0,41% de voturi contra, nu erau precizaţi titularii votului contra, s-a arătat că, prin încheierea de şedinţă din data de 12 noiembrie 2007, faţă de probele administrate - proba testimonială şi înscrisuri s-a făcut dovada calităţii procesuale active, astfel că s-a luat act că s-a renunţat pe această excepţie.

Împotriva Sentinţei comerciale nr. 849 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat apel reclamantul N.M.P..

În interesul apelantului N.M.P. au formulat în apel, cereri de intervenţie accesorii următorii intervenienţi: M.A., L.G., S.M., S.D., M.E., (...).

În temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (3) şi art. 52 C. proc. civ., instanţa a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie în interesul apelantului.

La termenul de judecată din data de 08 septembrie 2008 intimata SC U.Ţ.B. SA a formulat cerere de aderare la apelul declarat de apelantul N.M.P., cerere prin care a solicitat admiterea apelului incident şi modificarea în parte a sentinţei comerciale atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes cu privire la capătul 2 de cerere, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de interes.

Analizând apelul principal prin prisma motivelor de apel expuse, cererile de intervenţie accesorie în interesul apelantului principal şi cererea de aderare la apel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de apel referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 31/1990 în redactarea în vigoare la data adoptării hotărârilor A.G.A. a căror nulitate se solicită a se constata, instanţa a reţinut că termenul instituit de alin. (2) al acestui text legal este un termen de prescripţie special, nefăcându-se distincţie între cauzele de nulitate relativă sau absolută care pot fi invocate pe calea acţiunii având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale.

Referitor la legea aplicabilă cu privire la prescripţia extinctivă a acţiunilor având ca obiect anularea hotărârilor adunării generale a acţionarilor, nu poate fi reţinută susţinerea apelantului în sensul că se aplică prevederile legale de drept comun, potrivit căruia, numai invocarea cauzelor de nulitate relativă este supusă prescripţiei extinctive, invocarea cauzelor de nulitate absolută fiind imprescriptibilă extinctiv.

S-a mai reţinut că în domeniul anulării hotărârilor adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale se aplică prevederile legii speciale a societăţilor comerciale, respectiv art. 90 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data adoptării hotărârii atacate şi că atât acţiunile având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor întemeiate pe cauze de nulitate relativă cât şi cele întemeiate pe cauze de nulitate absolută au acelaşi regim juridic în sensul că sunt supuse prescripţiei extinctive în cadrul termenului special de prescripţie de 15 zile de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, art. 90 alin. ultim din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare în anul 1993, a fost modificat prin O.U.G. nr. 32/1997, devenind art. 89 alin. (4), şi având următorul conţinut: ";pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României. În cazul în care aceste hotărâri implică modificarea actului constitutiv, se va putea publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate";.

S-a reţinut că potrivit textului de lege enunţat, în cazul în care hotărârea Adunării generale a acţionarilor implică modificarea actului constitutiv, în Monitorul Oficial se va face publicarea numai a actului adiţional modificator, nu şi a hotărârii A.G.A. În cazul publicării actului adiţional modificator al actelor constitutive, termenul de prescripţie de 15 zile curge de la data publicării acestuia în Monitorul Oficial, în cauză termenul de prescripţie curgând de la data de 31 martie 1995 şi fiind împlinit la data formulării acţiunii, 02 octombrie 2006.

Referitor la susţinerea apelantului în sensul că din analiza actului adiţional publicat în 31 martie 1993 în Monitorul Oficial nu pot fi distinse toate efectele prin Hotărârea A.G.E.A. din 09 aprilie 1993, chiar dispoziţiile art. 89 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 32/1997, prevăd că în cazul în care hotărârea A.G.A. implică modificarea actului constitutiv, se va putea publica numai actul adiţional cuprinzând ";textul integral al clauzelor modificate";. Rezultă că nu se publică întreaga hotărâre A.G.A., ci numai textul clauzelor astfel cum au fost modificate prin hotărâre.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, s-a constatat că art. 63 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii A.G.A. atacată, dispunea că ";acţiunile trebuie să fie de o egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale";. Acest text de lege are caracter dispozitiv, consacrând ca regulă principiul egalităţii de valoare a acţiunilor şi al egalităţii de drepturi pe care aceste acţiuni le conferă acţionarilor. De la acest principiu pot exista excepţii, în acest sens fiind dispoziţiile art. 62 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 care prevăd că acţiunile trebuie să cuprindă şi ";avantajele acordate fondatorilor";.

De la regula dreptului de preferinţă al acţionarilor pentru subscrierea de noi acţiuni proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, prin contractul de societate şi statut se pot prevedea şi excepţii în sensul acordării unora dintre acţionari, de obicei acţionarilor fondatori, a unor avantaje referitoare la dreptul de preferinţă cu privire la subscrierea de noi acţiuni.

În cauză, avantajul acordat fondatorilor şi prevăzut de art. 7 alin. (2) din Contractul de societate şi Statutul B.C.I.Ţ. SA constă în dreptul de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni emise pentru majorarea capitalului social, drept acordat domnului I.Ţ. şi grupului său de firme, ca membrii fondatori ai băncii.

S-a reţinut în acest sens că dreptul de preferinţă acordat prin art. 7 alin. (2) din Contractul de societate şi Statut nu încalcă dispoziţiile art. 63 şi art. 161 din Legea nr. 31/1990 în vechea reglementare, deoarece textele de lege, având caracter dispozitiv, dau posibilitatea ca prin contract sau statut să se deroge de la prevederea legală.

În speţă, s-a derogat prin articolul din Contractul de societate şi Statut prin acordarea dreptului de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni în primul rând fondatorilor băncii şi fiind vorba despre un drept de preferinţă la subscrierea de acţiuni acordat fondatorilor băncii, aceştia pot uza de el sau pot renunţa la beneficiul referitor la subscrierea prioritară de noi acţiuni.

S-a reţinut că nu este vorba în cauză despre nulitatea condiţiei pur potestative, conform art. 1010 C. civ., deoarece condiţia pur potestativă priveşte o obligaţie şi nu un drept la care titularul poate renunţa.

Excepţia lipsei de interes a apelantului-reclamant în formularea capătului 2 al acţiunii, excepţie reiterată prin apelul incident introdus de U.Ţ.B. SA, s-a respins ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul justifică un interes în formularea capătului doi al acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (2) din Contractul de societate şi Statutul Băncii, întrucât a susţinut că aceste prevederi statutare îi încalcă dreptul său legal de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni, în calitate de acţionar al Băncii.

În raport de aceste considerente, prin Decizia nr. 74 din 16 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamantul N.M.P.. Prin aceeaşi decizie au fost respinse cererile de intervenţie accesorie în interesul apelantului principal formulate de intervenienţii: M.A., L.G., S.M.,S.D., M.E., (...).

A fost respins apelul incident formulat de apelanta pârâtă U.Ţ.B. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe comerciale.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de intervenienţii B.G., M.Ş., S.A.C., P.D.D., (...) şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia comercială nr. 74 din 16 februarie 2009 a aceleiaşi instanţe, în sensul includerii acestora în decizie, prin menţionarea numelor şi prenumelor.

Recursul.

Motivele de recurs.

Împotriva deciziei sus-menţionate, au declarat recurs reclamantul N.M.P. şi intervenienţii accesorii A.A., A.P., A.D., (...).

Deşi formulate prin cereri separate, recurenţii au dezvoltat aceleaşi critici, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza cărora au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a admis în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a capetelor 1 şi 3 din cererea introductivă, întrucât acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este imprescriptibilă.

Argumentele recurenţilor subsumate motivului de nelegalitate invocat au vizat următoarele aspecte:

Sub un prim aspect, s-a învederat faptul că termenul de prescripţie de 15 zile prevăzut de fostul art. 90 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 nu s-a împlinit, hotărârea A.G.E.A. a cărei nulitate absolută au solicitat a fi constatată nefiind niciodată publicată în Monitorul Oficial al României, fiind de necontestat că textul Hotărârii A.G.E.A. din data de 9 aprilie 1993 nu a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial. Obligaţia publicării textului hotărârilor A.G.A. în Monitorul Oficial era stipulată în cadrul fostului art. 89 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Odată cu adoptarea O.U.G. nr. 32/1997, textul art. 89 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 a fost modificat prin art. I pct. 31 din ordonanţă şi potrivit acestui text legal, pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României, iar în cazul în care aceste hotărâri implică modificarea actului constitutiv, se va putea publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate.

În ceea ce priveşte hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor privind majorarea capitalului social, textul art. 206 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 32/1997 prevedea, de asemenea, obligativitatea publicării acestei hotărâri în Monitorul Oficial al României.

Au mai susţinut recurenţii că analizând toate modificările în timp ale acestui text legal, obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a hotărârilor privind majorarea capitalului social s-a menţinut permanent din 1990 şi până în prezent.

În continuare, s-a arătat că instanţa de apel a ignorat fostul art. 157 din Legea nr. 31/1990, varianta în vigoare la momentul adoptării hotărârii A.G.E.A. din 09 aprilie 1993, având în vedere că hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor care decidea majorarea capitalului social trebuia publicată în mod obligatoriu în Monitorul Oficial.

Norma de drept privind obligativitatea publicării Hotărârilor A.G.A. în Monitorul Oficial atunci când se decidea majorarea capitalului social are caracter de normă specială, derogatorie, faţă de norma de drept supletivă cu caracter general în vigoare în perioada 1997 - 2006 care permitea, în cazul modificărilor actului constitutiv publicarea doar a actului adiţional modificator, din moment ce majorarea capitalului social reprezintă o cauză aparte de modificare a actului constitutiv, iar fostul art. 130 (apoi 131) alin. (4) se referea la toate situaţiile de modificare a actului constitutiv.

Potrivit recurenţilor, la data ţinerii A.G.E.A. B.C.I.Ţ. din 09 aprilie 1993, era în vigoare textul legal care impunea publicarea textului hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial drept condiţie preliminară imperativă pentru punerea în executare a dispoziţiilor cuprinse în respectiva Hotărâre A.G.A.; termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anularea hotărârii A.G.A. începea să curgă de la data publicării Hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial, în speţă hotărârea nefiind publicată.

Pe de altă parte, principiul tempus regit actum impune pentru Hotărârea A.G.E.A. din 9 aprilie 1993, aplicarea textului fostului art. 89 alin. (4), care nu făcea vorbire de posibilitatea publicării doar a actului constitutiv, iar introducerea în Legea nr. 31/1990 a acestei posibilităţi în anul 1997 nu poate fi incidentă pentru hotărârile A.G.E.A. adoptate anterior acestei date.

Concluzionând, recurenţii susţin că în condiţiile nepublicării hotărârilor adunării generale care decideau majorarea capitalului social, termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu a început să curgă şi pe cale de consecinţă acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este introdusă în termen.

Sub un al doilea aspect, recurenţii arată că în mod netemeinic şi eronat, ambele instanţe au considerat că regimul nulităţii hotărârilor adunărilor generale derogă în întregime de la regimul de drept comun al nulităţii actelor juridic.

Nulitatea absolută a unui act juridic, a fost definită în doctrina modernă drept sancţiunea care se aplică în cazul nerespectării, la încheierea actului juridic, a unor norme care ocrotesc un interes general, în timp ce nulitatea absolută reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul nerespectării, la încheierea actului juridic, a unor norme care ocrotesc un interes particular.

Motivele de nulitate absolută sunt radical diferite de cele de nulitate relativă, diferenţierea având originea în natura interesului ocrotit, public sau particular, iar acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în timp ce acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă extinctiv.

Dispoziţiile art. 90 alin. (2) din veche formă a Legii nr. 31/1990 făceau vorbire de posibilitatea de a ataca în justiţie, de către o anumită categorie de persoane, hotărârile adunărilor generale, într-un termen de 15 zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial. Ambele instanţe de fond au considerat că acest text reprezintă o derogare a regimului nulităţilor hotărârilor A.G.A. de la regimul de drept comun al nulităţilor actelor juridice.

Aplicarea aceluiaşi regim juridic, datorită unor norme speciale, pentru actele lovite de nulitate absolută ca şi pentru cele sancţionate cu nulitatea relativă, ar însemna ca interesul public ocrotit prin normele care conturează nulitatea absolută să poată fi apărat în mod diferit, respectiv cu forţă redusă, în cazul incidenţei acestor norme speciale derogatorii.

Aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru nulitatea absolută ca şi pentru nulitatea relativă a unor categorii de acte juridice ar echivala cu eliminarea totală a aplicabilităţii instituţiei nulităţii absolute în privinţa actelor juridice respective.

Acţiunile în constatarea nulităţii absolute a Hotărârilor Adunărilor Generale ale Acţionarilor adoptate în perioada 1990 - 2003 nu sunt supuse normelor art. 90 alin. (2) în varianta iniţială a legii societăţilor comerciale, ci dispoziţiilor dreptului comun în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În viziunea ambelor instanţe, interesul stabilităţii afacerilor ar avea preeminenţă în concurs cu ordinea publică şi bunele moravuri, o astfel de interpretare fiind în contradicţie cu principiile statului de drept, întrucât statuează prevalenţa unor interese particulare, în faţa unui interes public, reflectat în normele imperative prevăzute de lege.

Dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor adunărilor generale adoptate în perioada 1990 - 2003 este imprescriptibil extinctiv în temeiul art. 2 din Decretul nr. 167/1958, normă juridică pe deplin aplicabilă în cazul acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor A.G.A. adoptate în perioada 1990 - 2003.

Sub un al treilea aspect s-a susţinut că, instanţa de apel a apreciat în mod netemeinic şi nelegal asupra dreptului de preemţiune, cu referire la calitatea de membru fondator a d-lui I.Ţ., fără ca această calitate de membru fondator să fi fost vreodată probată.

Prevederile art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ., în forma aflată în vigoare la data ţinerii adunării generale din 9 aprilie 1993, erau contrare normelor imperative ale art. 63 şi 161 din Legea nr. 31/1990, în vechea redactare, care statua principiul conform căruia acţiunile acordă posesorilor lor drepturi egale.

În acelaşi timp, o astfel de clauză statutară conţinea o clauză ilicită, întrucât scopul său era fraudarea drepturilor tuturor acţionarilor aflaţi în afara grupului de firme ale d-lui I.Ţ., a căror drept de preferinţă era înlăturat.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel, aceasta a considerat în mod eronat că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Statutul B.C.I.Ţ., în forma aflată în vigoare la data ţinerii adunării generale din 9 aprilie 1993, nu conţineau o condiţie pur potestativă, întrucât domnul I.Ţ. nu era debitorul obligaţiei, ci creditorul obligaţiei.

Pentru toate aceste considerente, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea fondului.

Intimata pârâtă - actualmente B.U.Ţ.B. SA a formulat întâmpinare la data de 19 martie 2010 prin care a solicitat respingerea recursurilor şi menţinerea soluţiei instanţei de apel ca legală şi temeinică reiterând apărările formulate în fond şi apel cu privire la prescripţia dreptului la acţiune a capetelor 1 şi 3 din cerere şi netemeinicia capătului 2 din cerere.

În această fază procesuală s-au formulat cereri de intervenţie accesorii în temeiul art. 51 C. proc. civ., de către intervenienţii A.P., A.G., A.S., A.J.Ş., (...), cereri încuviinţate în principiu potrivit art. 52 C. proc. civ.

Asupra recursurilor.

Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate constată că recursurile se vădesc nefondate.

1. Hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor reprezintă acte juridice unilaterale ale societăţii, acte de voinţă internă, rezultatul voinţei comune majoritare a acţionarilor care şi-au exprimat votul.

În temeiul principiului relativităţii efectelor actului juridic, hotărârile A.G.A. luate în limitele legii şi ale actului constitutiv sunt obligatorii atât pentru societatea emitentă cât şi pentru acţionarii care au votat împotrivă deoarece prin actul constitutiv acţionarii s-au obligat atât faţă de societate cât şi faţă de ceilalţi acţionari să le respecte.

Principiul majorităţii instituit prin Legea societăţilor comerciale creează prezumţia că voinţa majorităţii echivalează cu voinţa societăţii şi coincide interesului comun al acţionarilor.

În acelaşi sens, Legea societăţilor comerciale a instituit încă de la apariţia sa o reglementare exclusivă a acţiunii în anulare a hotărârilor adunării generale contrare legii sau actului constitutiv, derogatorie de la dreptul comun al nulităţii actelor juridice deoarece hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor nu sunt acte de drept comun încheiate prin acordul de voinţă al tuturor părţilor ci acte a căror naştere se bazează pe principiul majorităţii.

2. Art. 90 din forma iniţială a legii prevedea că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunare sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.

Din redactarea textului de lege, rezultă indubitabil că termenul instituit de 15 zile de la publicare pentru promovarea acţiunilor împotriva hotărârilor A.G.A. contrare legii sau actului constitutiv, era aplicabil atât nulităţilor absolute cât şi celor relative, în condiţiile în care nu se făcea nicio distincţie cu privire la felul nulităţilor.

Cum, textul de lege este cuprins într-o lege specială, dispoziţiile sale sunt de strictă interpretare, principiul potrivit căruia ";ubi non distinguit nec nos distinguere debemus";, îşi găseşte pe deplin aplicarea.

3. Se cuvine a aminti la acest punct al analizei şi în sprijinul interpretării de mai sus, că Legea societăţilor comerciale cuprinde şi alte reglementări derogatorii de la regimul şi efectele nulităţilor absolute a căror raţiune se întemeiază pe ideea de securitate a creditului.

În acest sens, prin dispoziţiile cuprinse în art. 56 - 59 în numerotarea iniţială referitoare la nulitatea societăţii, s-a prevăzut posibilitatea înlăturării nulităţii după învestirea instanţei până la ziua judecăţii precum şi faptul că nulitatea societăţii nu produce efecte retroactive, actele juridice încheiate anterior de societatea declarată nulă păstrându-şi deplina valabilitate. Aceste dispoziţii derogatorii de la regimul nulităţii absolute şi efectele sale se menţin şi în prezent cu referire la însăşi nulitatea societăţii şi constituie o dovadă pertinentă a faptului că legiuitorul activ a statuat în această materie a dreptului societar şi alte dispoziţii speciale cu privire la regimul nulităţilor.

4. Aşa fiind, susţinerea recurenţilor potrivit căruia acţiunile în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor A.G.A. adoptate în perioada 1990 - 2003 (până la modificarea textului de lege) nu sunt supuse normelor din art. 90 alin. (2), ci celor de drept comun, nu are nici un suport legal pentru a fi primită, deoarece din formularea textului de lege nu rezultă o astfel de posibilitate.

Un astfel de punct de vedere ar conduce la o situaţie inacceptabilă potrivit căreia titularul dreptului, ar avea o opţiune cu privire la termenul de prescripţie aplicabil prin introducerea unei acţiuni în nulitate, întemeiată pe dreptul comun, ştiut fiind că termenul de 15 zile pentru formularea acţiunii în anulare este un termen de prescripţie, de drept procesual şi prin urmare de ordine publică.

Cum, instituţia prescripţiei extinctive este exclusiv de competenţa legiuitorului, termenele de prescripţie extinctive, respectiv intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea pierderii acestui drept, sunt esenţialmente termene legale deoarece nu pot fi stabilite decât prin lege.

5. În sfârşit, în materia prescripţiei extinctive cadrul legal general conferit de Decretul nr. 167/1958 care în materia nulităţii juridice stabileşte regula imprescriptibilităţii (art. 2) este completat cu dispoziţii cuprinse în acte normative speciale care sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Or, în materie comercială există numeroase norme speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la prescripţia extinctivă cuprinse în Legea societăţilor comerciale dar şi în alte legi speciale cum ar fi: Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, Legea CEC-ului, Legea falimentului, norme cu caracter imperativ care stabilesc de regulă termene de prescripţie mai scurte, din raţiuni ce ţin de stabilitatea şi securitatea sporită pe care o reclamă raporturile comerciale, în cadrul acestor termene speciale de prescripţie prevăzute în Legea societăţilor comerciale înscriindu-se şi termenul de 15 zile pentru exerciţiul dreptului la acţiune în anularea hotărârilor A.G.A. contrare legii sau actului constitutiv.

6. Modificarea art. 90 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale prin Legea nr. 161/2003 publicată în M. Of. nr. 279/21.04.2003 şi renumerotarea articolelor, art. 90 devenind art. 131 alin. (1) - (3), care prevedea în alin. (2) că dreptul la acţiune este imprescriptibil când se invocă motive de nulitate absolută, implică o analiză sub aspectul aplicării, respectiv a conflictului de legi în timp cu privire la normele prescripţiei extinctive, deoarece există două dispoziţii legale succesive care reglementează diferit aceeaşi situaţie juridică.

Or, aplicarea în timp a legii civile este guvernată de două principii complementare respectiv principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi, potrivit art. 1 C. civ. şi art. 15 din Constituţie.

Cum în cauză prescripţia dreptului material la acţiune era deja împlinită la data intrării în vigoare a legii noi aceasta nu poate avea efect retroactiv şi nu poate repune în discuţie ceea ce a fost stins prin efectul prescripţiei.

Cu alte cuvinte suprimarea prescripţiei prevăzută de legea nouă, nu mai este posibilă deoarece prescripţia începută sub legea veche s-a împlinit.

7. Concluzionând, Înalta Curte constată sub acest prim aspect că acţiunea în anulare a Hotărârilor nr. 1 şi 2 adoptate de A.G.A. la data de 9 aprilie 1993 este supusă termenului special de prescripţie de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, prevăzut de art. 90 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale fără nicio distincţie dintre motivele de nulitate absolută sau relativă.

8. Cu privire la neîmplinirea termenului de prescripţie extinctivă, recurenţii au susţinut în esenţă că hotărârile adoptate la data de 9 aprilie 1993 nu au fost în Monitorul Oficial şi prin urmare acţiunea promovată la data de 3 octombrie 2006 este introdusă înăuntrul termenului de prescripţie.

Construcţia juridică pe care recurenţii încearcă să o acrediteze în susţinerea acestui punct de vedere se întemeiază pe o interpretare eronată a semnificaţiei dispoziţiilor legale invocate.

Stabilind ca dată a începerii cursului prescripţiei termenului de 15 zile, data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A., legiuitorul activ a avut în vedere posibilitatea luării la cunoştinţă a hotărârilor de acţionarii care au lipsit sau de terţii interesaţi.

Că este aşa, rezultă indubitabil din faptul că o acţiune în anulare introdusă înainte de publicarea hotărârii în Monitorul Oficial de acţionarul care a luat la cunoştinţă de conţinutul ei este pe deplin admisibilă.

Totodată, pentru societăţile pe acţiuni, dispoziţiile art. 89 din Legea societăţilor comerciale din varianta iniţială a legii, respectiv art. 131 din forma actuală prevăd că pentru opozabilitate faţă de terţi hotărârile adunărilor generale vor fi depuse la Oficiul Registrului Comerţului spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial.

Potrivit aceloraşi dispoziţii, în procesul-verbal al adunării generale vor fi trecute printre alte menţiuni esenţiale privind formalităţile de convocare, prezenţă şi cvorum şi hotărârile luate, iar publicarea în Monitorul Oficial a procesului-verbal sau un extras care să conţină hotărârile adoptate constituie dovada îndeplinirii acestei cerinţe.

9. Or, actele dosarului relevă că hotărârile adoptate la 9 aprilie 1993 au fost transpuse în actul adiţional la contractul şi statutul băncii deoarece ele conţineau o modificare a actelor constitutive, care impunea respectarea condiţiilor de formă şi publicitate prevăzute de lege pentru încheierea lor valabilă art. 153, respectiv art. 204 din actuala reglementare - Titlul IV Modificarea actului constitutiv.

Prin cererea de înscriere menţiuni din data de 28 aprilie 1994 aceste acte modificatoare respectiv actul adiţional, procesul-verbal al adunării, la care s-au ataşat dovada plăţii către Monitorul Oficial şi Hotărârea Guvernatorului B.N.R. din 9 aprilie 1993 de aprobare a majorării capitalului social al băncii şi de modificare a repartiţiei capitalului social, au fost menţionate în Registrul Comerţului Bucureşti, publicarea în Monitorul Oficial a actului adiţional realizându-se la data de 31 martie 1995 (M. Of. nr. 805 - Partea a IV-a).

Prin urmare, publicitatea prevăzută în art. 90 alin. (2), care este complementară celei prevăzute în art. 89 alin. (4) din vechea reglementare faţă de caracterul modificator al hotărârilor adoptate a fost îndeplinită la data de 31 martie 1995 prin publicarea actului adiţional, termenul de 15 zile urmând să curgă de la data publicării actului.

Cu alte cuvinte, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate în cazul modificărilor actelor constitutive consimţite prin hotărârile adoptate de A.G.A., publicarea actului adiţional de modificare constituia o cerinţă obligatorie pentru asigurarea publicităţii hotărârilor adoptate.

Cum prezenta acţiune în anulare a hotărârilor 1 şi 2 din data de 9 aprilie 1993, publicate în Monitorul Oficial la data de 31 martie 1995, a fost promovată la 3 octombrie 2006 excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost legal soluţionată.

10. În sfârşit, prevederile art. 157 din Legea societăţilor comerciale preluate succesiv urmare modificărilor şi renumerotării legii în art. 206 respectiv 211 (în prezent abrogat) referitoare la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârilor de majorare a capitalului social trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile referitoare la modificarea actului constitutiv printr-un act adiţional care, în toate cazurile se depune la Oficiul Registrului Comerţului pentru efectuarea menţiunii şi transmiterii la Monitorul Oficial pentru publicare din oficiu.

11. Distinct de acestea recurentul reclamant a luat la cunoştinţă de hotărârile adoptate de adunarea generală din 9 aprilie 1993 la data ţinerii adunării deoarece a fost prezent şi a votat împotrivă ipoteză care l-a legitimat procesual activ în promovarea prezentei acţiuni în anulare aşa încât, susţinerile, potrivit cărora publicarea numai a actului adiţional nu îndeplineşte cerinţa luării la cunoştinţă a hotărârilor adoptate, au un caracter vădit formal cu atât mai mult cu cât actul adiţional care a transpus cele două hotărâri adoptate cuprinde în concret şi în mod explicit modificării aduse structurii capitalului social.

12. Cu privire la legalitatea clauzei cuprinsă în art. 7 alin. (2) din Statutul societăţii în conformitate cu care ";domnul I.Ţ. şi grupul său de firme din ţară şi din străinătate, ca principali fondatori ai băncii au un drept de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni emise pentru majorarea capitalului social până la limita opţiunii iniţiale din documentele de înfiinţare a băncii, respectiv 51% din totalul capitalului social";, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 64 şi art. 161 din Legea societăţilor comerciale în numerotarea iniţială a legii respectiv încălcarea principiului potrivit cărora acţiunile acordă posesorilor drepturi legale.

Dreptul de preferinţă acordat fondatorilor la subscrierea noilor acţiuni se înscrie în categoria avantaje rezervate fondatorilor, Legea societăţilor comerciale încă de la apariţia sa reglementând în mod expres această posibilitate în art. 62 lit. d), text menţinut şi în actuala reglementare (art. 8).

Prin urmare, cum legea permite instituirea pe cale convenţională cu menţionarea în actul constitutiv a unor drepturi de preemţiune rezervate fondatorilor nu se poate susţine cu temei încălcarea principiului instituit în art. 63 din lege şi pe cale de consecinţă nulitatea clauzei.

În alte cuvinte, legalitatea unei asemenea clauze nu poate fi pusă la îndoială din moment ce legea prevede posibilitatea instituirii dreptului de preemţiune.

13. În ce priveşte exerciţiul acestui drept, potrivit clauzei statutare fondatorii au un drept de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni până la limita opţiunii iniţiale de 51% din capitalul social, iar în ipoteza că nu doresc să îşi exercite acest drept acţiunile noi putând fi subscrise fie de ceilalţi acţionari sau de alte persoane fizice sau juridice aşa cum va hotărî adunarea generală.

Egalitatea în drepturi reglementată de art. 63 din Legea societăţilor comerciale se raportează la drepturile ataşate acţiunilor deţinute şi prin urmare nu se referă la o egalitate perfectă independentă la participarea la capitalul social, ci la o egalitate de tratament în exercitarea dreptului, egalitate care nu a fost înfrântă faţă de conţinutul clauzei şi în condiţiile în care prin actele constitutive acţionarii şi-au exprimat acordul cu privire la înserarea unei asemenea clauze.

În sprijinul acestei concluzii sunt şi dispoziţiile art. 161 din Legea societăţilor comerciale în numerotarea iniţială a legii care prevăd expres că în actul constitutiv acţionarii pot reglementa o clauză prin care să se confere un drept special de preferinţă pentru fondatori la subscrierea acţiunilor emise în vederea majorării capitalului social.

Curtea observă totodată că în art. 17 din contract s-a inserat expres şi clauza potrivit căreia deţinerea de acţiuni presupune acceptarea de respectivul acţionar a actului constitutiv cu toate modificările ulterioare, precum şi acceptarea hotărârilor adoptate în mod valabil de către adunarea generală.

14. Criticile recurenţilor referitoare la nulitatea acestei clauze din perspectiva dispoziţiilor art. 1010 C. civ. sunt lipsite de relevanţă juridică în cauză deoarece numai obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă este nulă, iar în speţă fondatorii, beneficiari ai dreptului de preemţiune au calitatea de creditori şi nu aceea de debitori. Cu alte cuvinte exercitarea dreptului de preemţiune nu constituie o obligaţie a fondatorilor ci o facultate permisă de lege şi acceptată prin actul constitutiv, după cum şi dreptul de opţiune a celorlalţi acţionari la subscrierea noilor acţiuni reprezintă tot o facultate şi nu o obligaţie.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte constatând neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamant şi intervenienţii accesorii şi pe cale de consecinţă va respinge şi cererile de intervenţie accesorii formulate în această fază procesuală având în vedere că intervenienţii accesorii au o poziţie procesuală subordonată reclamantului recurent în favoarea căruia a intervenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul N.M.P. şi de intervenienţii A.P., A.A., A.D., (...) împotriva Deciziei nr. 74 din 16 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2194/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2111/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

ICCJ. Decizia nr. 2104/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2109/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2110/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2111/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2194/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2195/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2196/2011. Comercial ICCJ. Decizia nr. 2197/2011. Comercial