ICCJ. Decizia nr. 2208/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2208/2011
Dosar nr. 6536/3/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 6852 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A.I.L.I. SA Bucureşti prin lichidator judiciar T. SPRL Bucureşti împotriva pârâtei SC A.V.I.G. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 37.626 euro cu titlu de indemnizaţie de asigurare şi a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata integrală a debitului.
S-a arătat faptul că între reclamantă în calitate de asigurat şi pârâtă în calitate de asigurător s-a încheiat la data de 30 septembrie 2004 o convenţie pentru asigurarea facultativă a creditului acordat pentru bunuri comercializate în sistem leasing.
Obiectul contractului l-a constituit acoperirea de către pârâta SC A.V.I.G. SA, în schimbul plăţii primelor de asigurare de către reclamantă a riscului financiar de neplată a ratelor de leasing aferente bunurilor comercializate în acest sistem, pe o perioadă de maximum trei ani, cu plata unui avans la livrarea bunului de minimum 15% în situaţia în care utilizatorul nu achită la scadenţă, dar cel mai târziu la expirarea termenului de păsuire, obligaţiile financiare asumate prin contractul de leasing.
La data de 25 august 2008 între reclamantă, în calitate de finanţator şi SC L. SRL, în calitate de beneficiar s-a încheiat un contract de leasing financiar având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui autovehicul marca B. În executarea acestui contract, reclamanta a susţinut că utilizatorul a achitat doar avansul în sumă de 15.900 euro şi ulterior datei de 2 septembrie 2008 nu a mai plătit ratele de leasing.
În consecinţă, în temeiul poliţei de asigurare din 27 august 2008 prin care s-a asigurat riscul de neplată a ratelor de leasing datorate de către utilizator, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.
În raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, respectiv a caracterului facultativ a asigurării, tribunalul a apreciat că părţile au convenit pentru anumite situaţii excluderea asigurătorului de la acordarea despăgubirilor pentru dauna produsă, în conformitate cu clauza prevăzută la art. V din convenţia de asigurare, respectiv ipoteza în care societatea de leasing nu reziliază contractul de leasing cel mai târziu la expirarea termenului de păsuire a celei de-a doua rate de leasing consecutive neachitate la scadenţa de utilizator. Reclamanta nu a probat rezilierea acestui contract astfel că pârâta nu datorează despăgubiri.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 584 din 29 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a proceda astfel instanţa de apel a arătat, în plus faţă de considerentele avute în vedere de tribunal, că chiar dacă în contractul de leasing din 25 august 2008 s-a prevăzut un pact comisoriu expres, reclamanta pentru a obţine obligarea pârâtei la despăgubiri, trebuia să facă dovada că a notificat utilizatorul şi giranţii acestuia în termen de cinci zile de la scadenţă cu privire la achitarea primei rate restante, obligaţie neîndeplinită în speţă.
Acest pact comisoriu expres nu poate fi însă opus pârâtei în condiţiile în care reclamanta nu a întreprins toate diligenţele prevăzute în art. 6 pct. 6 din contractul de leasing financiar, pentru recuperarea autoturismului de la utilizator. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada tuturor demersurilor în vederea restituirii autoturismului de la utilizator astfel că aceasta nu este îndreptăţită să obţină despăgubirile solicitate, sentinţa primei instanţe fiind temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL Bucureşti, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că deşi prin decizia recurată s-a reţinut că în contractul de leasing financiar părţile au prevăzut un pact comisoriu expres de gradul IV, instanţa de apel a concluzionat, fără legătură cu motivarea anterioară, că în mod corect tribunalul a respins acţiunea reclamantei faţă de împrejurarea că aceasta nu a făcut dovada tuturor demersurilor pentru restituirea autoturismului de la utilizator. În aceste condiţii motivarea hotărârii conţine elemente contradictorii şi străine de natura pricinii.
Al doilea motiv vizează interpretarea eronată a clauzelor contractuale, respectiv a celei prevăzute la art. V alin. (6) din convenţia de asigurare. Acest caz de excludere nu este aplicabil în speţă deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, obligaţia de a notifica utilizatorul cu privire la rezilierea contractului de leasing în caz de neplată este îndeplinită ca urmare a inserării pactului comisoriu expres de gradul IV instituit prin prevederile art. 6 pct. 6 din Contractul de leasing financiar din 25 august 2010.
În aceste condiţii, pentru ca rezilierea să-şi producă efectele nu mai exista obligaţia de a notifica utilizatorul, contractul de leasing fiind desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau o altă formalitate prealabilă în ipoteza în care utilizatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de achitare a ratei de leasing, contractul fiind desfiinţat de îndată ce a expirat termenul de executare.
Prin urmare, susţine recurenta, lipsa notificării utilizatorului şi respectiv a demersurilor în vederea restituirii autoturismului de către acesta nu constituie cauze de exonerare de răspundere a asigurătorului.
De asemenea, dispoziţiile art. 6 lit. a) şi b) referitoare la necesitarea notificării utilizatorului în cazul în care acesta nu achită o rată de leasing respectiv, două rate lunare constitutive nu-i afectează dreptul de a obţine despăgubirile deoarece, convocarea la concilierea directă echivalează cu informarea în scris a asigurătorului cu privire la producerea evenimentului asigurat.
De altfel, depunerea cu întârziere a acestor elemente şi respectiv lipsa notificării utilizatorului restanţier şi a giranţilor acestora nu este de natură să atragă exonerarea de răspundere a asigurătorului pentru că, aceste împrejurări nu a avut drept consecinţă imposibilitatea pentru pârâtă de a determina cauza producerii evenimentului asigurat sau întinderea pagubei. Aceasta este singura ipoteză în care, potrivit art. 19 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul este în drept să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei. Condiţiile menţionate nu sunt îndeplinite pentru că, raportat la obiectul asigurării respectiv, riscul financiar de neplată a ratelor de leasing, atât cauza cât şi întinderea prejudiciului puteau fi determinate şi în lipsa acestor notificări.
Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea constată că este nefondat.
Astfel, în legătură cu prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se va reţine că decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept cerute de art. 261 alin. (5) care au format convingerea instanţei, chiar dacă printr-o formulare oarecum neclară, se arată în considerentele deciziei că pactul comisoriu expres din contractul de leasing nu poate fi opus pârâtei în calitate de asigurător, iar pe de altă parte, se face referire tocmai la prevederile articolului 6 pct. 6 din contractul de leasing pentru a justifica existenţa unei cauze de excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a lipsei de diligenţă a reclamantei pentru recuperarea autoturismului de la utilizator.
Deşi, este corect argumentul instanţei de apel în sensul că, pactul comisoriu expres stipulat în contractul încheiat între reclamantă în calitate de finanţator şi utilizator, nu poate fi opus pârâtei în calitate de asigurător, întrucât aceasta nu este parte şi în contractul de leasing, prin referirea la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a face demersuri în vederea recuperării autoturismului au fost avute în vedere prevederile cuprinse în Cap. X pct. 6 lit. b) şi lit. c) din convenţia de asigurare încheiată între părţile în litigiu. Potrivit acestei clauze, reclamanta în calitate de asigurat şi-a asumat obligaţia ca în ipoteza în care un utilizator nu achită două rate de leasing consecutive ";să acţioneze în vederea recuperării şi valorificării bunului";.
Critica referitoare la interpretarea eronată a prevederilor art. V alin. (6) din convenţia privind încheierea asigurării facultative nu este fondată, pentru că contrar susţinerii recurentei, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că pactul comisoriu expres este de gradul IV iar notificarea utilizatorului nu ar mai fi necesară pentru ca rezilierea să-şi producă efectele în cazul neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiei de plată a preţului, această clauză nu este, astfel cum s-a menţionat deja, opozabilă pârâtei în calitate de asigurător .
Sub acest aspect, în mod corect au reţinut instanţele anterioare că, reclamanta nu a dovedit rezilierea contractului de leasing, în condiţiile în care, în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de asigurare, aceasta trebuia, ca urmare a neachitării unei rate de leasing, să-l notifice atât pe utilizatorul restanţier cât şi pe giranţi, iar în ipoteza în care neîndeplinirea obligaţiei privea două rate de leasing lunare consecutive reclamanta trebuia să trimită imediat asigurătorului documentele menţionate expres în contractul de asigurare şi respectiv să acţioneze pentru recuperarea debitului şi a bunului. Cu alte cuvinte, în lipsa dovezilor privind rezilierea contractului de leasing în mod justificat s-a apreciat existenţa cazului de excludere prevăzut la art. V alin. (6), deoarece, inserarea unui pact comisoriu expres care ar produce un astfel de efect cu privire la un contract în care pârâta nu este parte, nu poate fi opusă acesteia, faţă de obligaţia expres prevăzută cu privire la notificarea asigurătorului.
În aceeaşi ordine de idei, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că, lipsa notificării utilizatorului şi a efectuării demersurilor pentru restituirea autoturismului nu-i afectează dreptul de a obţine despăgubirile. În această privinţă, pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de achitare a ratelor de leasing reclamanta trebuia să trimită pârâtei în calitate de asigurător un set de documente, situaţie în care concilierea directă formulată anterior înregistrării acţiunii la data de 8 februarie 2010 nu poate echivala cu îndeplinirea imediată a acestei obligaţii, deoarece astfel cum chiar recurenta arată, evenimentul asigurat, respectiv neplata ratelor de leasing s-a produs ca urmare a neplăţii acestor rate începând cu data de 2 septembrie 2008.
Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.
Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 36/1995 se va reţine că aceasta vizează ipoteza în care asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizaţiei.
Cu privire la acest motiv, recurenta susţine că dispoziţiile contractului de asigurare se completează cu cele ale legii cadru şi nu pot veni în contradicţie cu acestea în sensul că, asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei numai în ipoteza în care lipsa notificării ar fi avut drept efect imposibilitatea pentru pârâtă de a determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.
De menţionat că, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 din lege, în asigurarea facultativă, cum este cazul în speţă, raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare, astfel încât părţile, prin voinţa lor, pot conveni asupra situaţiilor în care asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru dauna produsă. În acest sens, în Cap. XIV pct. 6 s-a stabilit că în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asiguratului, asigurătorul este exonerat de orice răspundere care rezultă din această convenţie.
În consecinţă, astfel cum s-a menţionat anterior, prin decizia recurată s-a stabilit corect că reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii ceea ce a atras incidenţa cazului de excludere a asigurătorului de la plata despăgubirilor, motiv pentru care recursul fiind nefondat va fi respins ca atare, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.I.L.I. SA prin lichidator judiciar T. SPRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 584 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2210/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2207/2011. Comercial → |
|---|
