ICCJ. Decizia nr. 2211/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2211/2011
Dosar nr. 1928/1/2011
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 6057 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC B.I.E. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC S. SA Bucureşti şi s-a admis în parte cererea reconvenţională precizată formulată de pârâtă, constatându-se nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar nr. X din 24 aprilie 2003 încheiat între părţi; s-a dispus evacuarea reclamantei din spaţiile comerciale situate administrativ în Bucureşti, sectorul 2 şi sectorul 1. Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale precizate, iar reclamanta a fost obligată la 5.000 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă, după compensarea parţială.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. X/2003, ca urmare a transformării prin novaţie a contractului de asociere nr. Y/1997 şi a contractului de închiriere nr. Z/1998, având ca obiect Hala de asamblare în suprafaţă, de 1.617,30 mp. situată în Bucureşti, sectorul 2 şi secţia de producţie, parter, în suprafaţă construită de 321,45 mp situată în Bucureşti, sectorul 1.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din contract, la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul, în speţă reclamanta, va opta pentru cumpărarea bunului şi va îndeplini celelalte obligaţii asumate, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra construcţiilor, se va vinde şi cota indiviză din terenul aferent.
Ulterior, prin Actul adiţional nr. A din 15 noiembrie 2004, părţile au convenit modificarea obiectului contractului precizând suprafeţele, cotă-parte din căile de acces indicând totodată numărul cadastral şi stabilind o diferenţă de plată în sumă de 7.500 dolari SUA fără TVA, cu titlu de redevenţă.
Raportând aceste clauze contractuale la petitele acţiunii principale şi ale cererii reconvenţionale, astfel cum acestea au fost succesiv precizate, având în vedere că unele capete din cererea principală priveau obligarea părţilor la respectarea obligaţiilor asumate prin contract, printre altele se solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar prin cererea reconvenţională s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului în litigiu, respectiv constatarea încetării sau rezilierii, prima instanţă a apreciat că se impune, cu prioritate, analizarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului pentru că majoritatea celorlalte pretenţii ale părţilor presupuneau existenţa unui contract valabil încheiat.
În acest context, examinând art. 1.1 din convenţia părţilor, modificată prin actul adiţional nr. A, prima instanţă a apreciat că în privinţa obiectului contractului, respectiv a bunurilor transmise în folosinţă nu este îndeplinită condiţia de valabilitate cerută de art. 948 pct. 3 şi 964 C. civ. în sensul existenţei unui obiect determinat sau determinabil. Această concluzie rezultă din modul în care părţile au înţeles să determine suprafeţele construite, fără a identifica bunurile ce au format obiectul contractului şi fără a preciza cota-parte a acestora, situaţie în care menţionarea numerelor cadastrale nu prezintă nicio utilitate pentru că acestea revin imobilelor de la cele două adrese poştale, şi nu unei parcele de teren sau unui corp de clădire.
În consecinţă, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a contractului, situaţie în care a reţinut că acţiunea principală este nefondată pentru că nu există un contract valabil încheiat şi pentru identitate de raţiune este nefondată şi cererea reconvenţională având ca obiect rezilierea şi constatarea încetării contractului de leasing imobiliar. De asemenea, ca urmare a constatării nulităţii contractului, reclamanta nu mai are un drept de folosinţă asupra celor două imobile, motiv pentru care s-a dispus evacuarea acesteia.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 508 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la tardivitatea formulării precizării cererii reconvenţionale cu motivarea că aceasta a fost efectuată în termen faţă de precizarea acţiunii principale, iar pe de altă parte, sancţiunea care poate interveni într-o atare ipoteză este disjungerea cererii, şi nu respingerea ca fiind tardivă, măsură care nu era însă posibilă dată fiind legătura dintre cele două cereri.
În privinţa fondului, s-a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nulitatea contractului fiind determinată de lipsa elementelor de identificare a imobilelor din litigiu.
Recursul declarat de SC B.I.E. SRL a fost admis prin Decizia nr. 1518 din 4 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, casându-se decizia atacată şi trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită, în baza unicului considerent potrivit căruia, prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. X/2003, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. A, părţile nu au determinat obiectul, ceea ce are drept efect nulitatea contractului pentru încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 C. civ. S-a mai reţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că acest contract s-a încheiat ca urmare a transformării prin novaţie a contractelor anterior încheiate, cu privire la aceleaşi bunuri şi că pe perioada derulării convenţiei nu au existat controverse între părţi în această privinţă.
Faţă de susţinerea reclamantei în sensul că şi-a exprimat opţiunea pentru cumpărarea bunurilor date în folosinţă, iar pârâta şi-a exprimat acordul şi a recunoscut achitarea unei părţi a preţului, Înalta Curte a apreciat că se impune administrarea probelor necesare şi verificarea acestor aspecte.
S-a mai reţinut că valabilitatea contractului trebuia analizată şi din perspectiva modului în care, în concret, părţile au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile asumate şi respectiv dacă modul de determinare a obiectului contractului a creat sau nu dificultăţi în executarea acestuia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., în sensul că procesul a fost soluţionat fără o cercetare efectivă a fondului, astfel încât a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, urmând a fi examinată prin prisma tuturor aspectelor menţionate cu administrarea probelor necesare şi utile cauzei.
În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 558 din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte SC B.I.E. SRL Bucureşti, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că primul aspect invocat, referitor la greşita judecată împreună a cererilor părţilor, a fost clarificat irevocabil de instanţa supremă, care a reţinut că se impune judecarea lor potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ., deoarece pretenţiile reciproce ale părţilor derivau din acelaşi contract.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, prin decizia recurată s-a reţinut că în urma procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003, între părţi s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. X/24 aprilie 2003, având ca obiect hala de asamblare în suprafaţă de 1.617,30 mp din Bucureşti, sector 2 şi secţia de producţie parter în suprafaţă construită de 321,45 mp din sector 1 (art. 1 alin. (1). Contractul s-a încheiat prin novarea Contractului de asociere nr. Y/23 aprilie 1997 şi a Contractului de închiriere nr. Z/26 februarie 1998).
S-a mai reţinut că, deşi pe perioada derulării convenţiilor între părţi nu au existat diferende referitoare la obiectul contractelor, iar modul de determinare a acestora nu a creat dificultăţi în executarea lor, pe parcursul soluţionării litigiului, printr-o precizare ulterioară a cererii reconvenţionale, pârâta a solicitat să se constate nulitatea Contractului nr. X/2003 motivat de lipsa unui obiect determinat.
Cererea s-a apreciat a fi neîntemeiată, având în vedere că obiectul contractului a fost identificat prin art. 1 alin. (1), iar prin încheierea Actului adiţional nr. A la 15 noiembrie 2005 nu s-a înlăturat caracterul determinat al activelor.
Preluând conţinutul actului adiţional, astfel cum a fost modificat prin art. 1 alin. (1), instanţa de apel a menţionat că lipsa indicării cotei-părţi nu echivalează cu lipsa unui obiect determinat al contractului deoarece hala de asamblare şi secţia de producţie parter sunt identificate şi recunoscute de părţi prin executarea contractului fără controverse în această privinţă, iar sub un alt aspect este evident că această cotă-parte trebuie raportată la întreg imobilul locatorului.
S-a mai reţinut că prin expertiza tehnică efectuată, activele au fost identificate, prin individualizarea lor în teren, că nici pârâta nu a contestat acest aspect până la 31 ianuarie 2008, arătând în mod constant că leasingul imobiliar priveşte doar activul-construcţie, nu şi terenul. De asemenea, în cuprinsul cererii reconvenţionale depuse la 16 noiembrie 2006, pârâta recunoaşte că prin actul adiţional nu se modifică obiectul contractului de leasing, ci doar se corectează suprafeţele activelor-construcţie, menţionându-se diferenţa de suprafaţă construită majorată de la 321,45 mp la 419,67 mp.
Prin prisma condiţiei de valabilitate a unui contract, de a avea un obiect determinat, s-a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză şi contractul este valabil.
Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs pârâta SC S. SA Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de leasing imobiliar şi pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei primei instanţe. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare primei instanţe pentru administrarea de probe.
În argumentarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit şi fără a administra probe, a considerat că obiectul Contractelor de asociere nr. Y/2 aprilie 1997 şi de închiriere nr. Z/26 februarie 1998 sunt novate şi au acelaşi obiect cu cel menţionat în contractul de leasing, în condiţiile în care nu s-au putut verifica aceste aspecte deoarece aceste contracte anterioare nu au fost depuse la dosarul cauzei. Din această perspectivă, a apreciat recurenta, că fără administrarea de probe şi cu încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală.
În acelaşi sens, a susţinut recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, având în vedere că a apreciat ca fiind valid contractul de leasing imobiliar, soluţie argumentată pe baza aceloraşi înscrisuri deja administrate în primul ciclu procesual.
A mai susţinut recurenta că instanţa a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 314 şi art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte nu a dat dispoziţie instanţei de rejudecare să respingă petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing pentru lipsa obiectului determinat, astfel cum greşit a înţeles curtea de apel, ci doar a decis casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare pentru administrarea de probe noi.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
În raport de criticile formulate şi analizând decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, se constată că hotărârea pronunţată de instanţa de rejudecare încalcă dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel, deşi instanţa de recurs a stabilit în decizia de casare, în urma unei analize amplu argumentată, aspectele pe care instanţa urma să le analizeze, dând îndrumări în acest sens să se procedeze la administrarea probelor necesare şi verificarea aspectelor legate de susţinerea reclamantei în sensul că şi-a exprimat opţiunea pentru cumpărarea bunurilor date în folosinţă, iar pârâta şi-a exprimat acordul şi a recunoscut achitarea unei părţi a preţului, instanţa s-a pronunţat asupra valabilităţii contractului, în lipsa administrării probelor necesare.
În acest context, faţă de împrejurarea că instanţa a soluţionat cauza în baza aceloraşi probe administrate în primul ciclu procesual, apreciate a fi insuficiente de către instanţa de casare, constatând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând să se respecte întocmai dispoziţiile deciziei de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 558 din 17 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 201 1.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2212/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2210/2011. Comercial → |
|---|
