ICCJ. Decizia nr. 2214/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2214/2011
Dosar nr. 10672/1/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României la data de 20 octombrie 2005, reclamanta SC I. SRL a chemat în judecată pe pârâţii SC C.C. SRL, SC C.D. SRL şi C.C.A., solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora în solidar la plata sumei de 20.174,03 euro cu titlu de preţ, 20.174,03 euro penalităţi de întârziere calculate de la 1 aprilie 2004 până la 20 septembrie 2005.
Prin Sentinţa nr. 64 din 21 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.C.A. şi a neîndeplinirii procedurii de conciliere conform art. 720 C. proc. civ. şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare a Sentinţei arbitrale nr. 103 din 17 mai 2007 dată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin care s-a respins acţiunea reclamantei S.C. I. SRL.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 2908 din 13 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins ca nefondat recursul.
Împotriva deciziei sus-menţionate, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea SC I. SRL Bucureşti, iar prin Decizia nr. 1174 din 24 martie 2010, Înalta Curte a admis contestaţia în anulare şi a anulat decizia atacată, stabilind termen de judecată a recursului la 17 iunie 2010.
Prin Decizia nr. 2295 din 17 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamanta SC I. SRL Bucureşti împotriva Sentinţei comerciale nr. 64 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care a modificat-o în sensul că a admis acţiunea în anulare, a anulat Hotărârea arbitrală nr. 103 din 17 mai 2007 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâţii SC C.C. SRL Constanţa şi C.C.A. în solidar la plata sumei de 20174,03 euro, preţ produse livrate, şi la 69.933,24 RON, penalităţi de întârziere.
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut în esenţă că instanţa de apel a încălcat, în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii. Din conţinutul contractului încheiat rezultă că plata preţului trebuia făcută de C.C.A., aceeaşi persoană care este reprezentant legal al SC C.C. SRL, întrucât art. 13 din contract prevede că plata se face de SC C.D. SRL prin C.C.A.
În mod eronat, nu s-a ţinut cont de încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1042 C. civ., cât şi art. 7 din contractul încheiat şi s-a ignorat faptul că Addendumul din 10 august 2003 nu poate fi considerat decât cel mult un contract de fidejusiune din care s-ar înţelege că SC C.D. SRL s-a obligat să facă plata datoriei către creditor, dacă debitorul nu o face şi că din textul art. 13 din Contractul din 21 aprilie 2003 nu rezultă că SC C.D. SRL ar fi mandatată de creditoarea reclamantă să primească plata preţului de la pârâtă, societatea neavând calitatea de mandatar.
Procedând la admiterea excepţiei lipsei caracterului arbitral al litigiului faţă de persoana fizică s-au încălcat dispoziţiile art. 364 lit. f), iar pentru motivele mai sus arătate, lit. i), s-a admis recursul, s-a modificat Sentinţa nr. 64 din 21 mai 2009, în sensul admiterii acţiunii în anulare şi s-a anulat hotărârea arbitrală nr. 103 din 17 mai 2007.
Constatând că litigiul este în stare de judecată s-a trecut la soluţionarea în fond a cauzei, în limitele convenţiei arbitrale, conform art. 366 C. proc. civ.
S-a reţinut că prin precizările făcute la data de 9 mai 2007, reclamanta şi-a stabilit cadrul procesual pasiv la SC C.C. SRL şi pârâtul C.C.A., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumelor pretinse.
În ceea ce priveşte clauza compromisorie, s-a reţinut că opera şi asupra persoanei fizice, potrivit art. 9.1 din Contractul din 21 aprilie 2003.
Prin art. 7 raportat la art. 4 s-a stabilit că plata se face de cumpărător, adică de pârâta SC C.C. SRL către vânzător, adică către reclamanta SC I. SRL, iar prin art. 9.1 şi art. 13 din contract, reprezentantul legal al pârâtei s-a obligat solidar cu pârâta să execute obligaţiile.
Ulterior, s-a constatat că pârâtul C.C.A. nu este reprezentant al SC C.D. SRL, iar din conţinutul Addendumului din 10 august 2003 rezultă caracterul de contract de fidejusiune, iar din textul art. 13 din contractul iniţial încheiat nu rezultă că SC C.D. SRL ar fi mandatată de creditoarea reclamantă să primească preţul de la pârâtă.
Prin art. 7 şi art. 9.1 pârâţii s-au obligat să facă plata preţului, iar clauza de la art. 13 nu poate fi de folos pârâtei atâta timp cât a afirmat că reprezentantul legal al SC C.D. SRL este C.C.A.
Făcându-se dovada livrării cantităţii de seminţe contractate, pârâţii au fost obligaţi în solidar în baza art. 1361 C. civ. şi art. 42 C. com. la plata preţului în sumă de 20.174,03 euro. De asemenea, pârâţii, potrivit clauzei penale din contractul încheiat, au fost obligaţi şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 69.933,24 RON.
Împotriva Deciziei nr. 2295 din 17 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, au formulat contestaţie în anulare contestatorii SC C.C. SRL Constanţa şi C.C.A., pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor invocate, contestatorii au criticat soluţia pronunţată, susţinând că instanţa a procedat la admiterea contestaţiei în anulare şi a soluţionat recursul în mod nelegal, faţă de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Astfel, raportând prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. la speţa dedusă judecăţii, instanţa admiţând recursul, trebuia să caseze în totalitate hotărârea recurată şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti.
S-a mai susţinut că potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în caz de casare, doar curţile de apel şi tribunalele vor judeca pricina în fond, astfel încât apreciază că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu avea competenţa să judece un recurs, să admită acţiunea în anulare şi să anuleze sentinţa arbitrală, iar pe fond să admită cererea arbitrală.
În continuare, au susţinut contestatorii că decizia contestată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare, în raport de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că deşi la dosarul cauzei exista o cerere de amânare din partea apărătorului ales prin care s-a solicitat comunicarea Hotărârii din 24 martie 2010, prin care a fost admisă contestaţia în anulare, instanţa nu a dat curs acesteia.
Examinând motivele contestaţiei în anulare, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţă, iar potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei în anulare, motivat de faptul că prin admiterea recursului, Înalta Curte trebuia să caseze în totalitate hotărârea recurată şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se constată a fi nefondat. Astfel, este de observat că în recursul formulat în cauză, motivele de nelegalitate invocate au fost cele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., faţă de care instanţa de recurs nu putea pronunţa decât soluţia prevăzută de art. 312 alin. (1) acelaşi cod, respectiv modificarea deciziei şi nu casarea acesteia.
Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici susţinerea referitoare la încălcarea art. 312 alin. (4) C. proc. civ., având în vedere că dispoziţiile legale enunţate statuează asupra competenţei curţilor de apel şi tribunalelor de a judeca pricina în fond în caz de casare, însă în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, soluţia a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, constând în modificarea deciziei atacate.
În realitate, dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare priveşte modul de aplicare a prevederilor art. 312 C. proc. civ., a căror analiză este însă exclusă din perspectiva dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Cu toate acestea, chiar şi dacă s-ar admite incidenţa dispoziţiilor primei teze a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerea contestatorilor nu se încadrează în noţiunea de greşeală materială, în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate. Mai mult decât atât, nu se susţine nici afirmaţia acestora conform căreia instanţa nu ar fi dat curs cererii de amânare formulate, având în vedere că din practicaua deciziei contestate rezultă că această cerere a fost analizată şi apreciată a fi neîntemeiată, astfel încât a fost respinsă, conform art. 156 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 318 - 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestaţie în anulare şi, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga contestatorii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC l. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii SC C.C. SRL Constanţa şi C.C.A., împotriva Deciziei nr. 2295 din 17 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Obligă contestatorii, în solidar, la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimata SC l. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2216/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2213/2011. Comercial → |
|---|
