ICCJ. Decizia nr. 2343/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2343/2011
Dosar nr. 1226/1/2011
Şedinţa publică de la 15 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
La data de 8 martie 2007, reclamanta SC F.D. SA Bucureşti l-a chemat în judecată pe pârâtul S.C.J.U. Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat la plata debitului principal în sumă de 553.214,66 RON şi a penalităţilor de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 27.148,45 RON la data de 12 decembrie 2006 şi datorate în continuare până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 11280 din 11 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, invocate de chematele în garanţie, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 553.214,66 RON contravaloare produse conform contractelor nr. 6755/2004 şi nr. 2009/2005, precum şi la plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate la 12 decembrie 2006 şi în continuare până la achitarea integrală a debitului, cu 8.995 RON cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului, a admis cererile de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii Publice şi a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi le-a obligat în solidar pe chematele în garanţie la plata sumei de 580.363 RON reprezentând daune către pârât.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtului, instituţie de sănătate publică, se aprobă anual, pe categorii de cheltuieli de către Ministerul Sănătăţii Publice prin Casa de Asigurări de Sănătate, în speţă Timiş şi Autoritatea de Sănătate Publică Timiş, Ministerul Sănătăţii fiind ordonatorul principal de credite ce asigură finanţarea unităţilor din subordine conform art. 16 din Legea nr. 95/2006, dar că sumele în litigiu nu s-a dovedit a fi cuprinse în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtului pentru a-i da posibilitatea acestuia să-şi onoreze obligaţiile faţă de furnizor, precum şi că nu s-a contestat cuantumul creanţei.
Apelurile declarate de chemaţii în garanţie împotriva sentinţei instanţei de fond au fost respinse ca nefondate prin Decizia comercială nr. 60 din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a reţinut, în acest sens, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 188, art. 190, art. 191 alin. (3) şi (6), art. 192 din Legea nr. 95/2006 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 75/2006, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 106 din 25 aprilie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 154/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat şi ale Ordinului nr. 1419/533 din 21 noiembrie 2006 al Ministerului Sănătăţii Publice şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea Metodologiei privind condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiei de plată a unităţilor sanitare cu paturi înregistrată la 31 decembrie 2005 care, prevede că, în limita creditelor deschise de către Ministerul Sănătăţii Publice, casele de asigurări de sănătate virează, în contul unităţilor sanitare cu paturi, sumele aferente plăţilor către furnizorii de bunuri şi servicii medicale în vederea stingerii respectivelor obligaţii de plată.
Prin Decizia nr. 3427 din 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursurile declarate de chemaţii în garanţie împotriva deciziei mai sus menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, reţinând că instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv cu privire la o acţiune în daune, iar instanţa de apel nu a dat curs obligaţiei sale de a califica juridic exact cererea, calificare în funcţie de care urma să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanţie şi să se pronunţe în concret în raport de obiectul cererii, nepronunţarea instanţei asupra obiectului cererii stabilit de pârât echivalând cu o nesoluţionare în fond a cererii de chemare în garanţie şi cu o încălcare a principiului disponibilităţii.
Prin Decizia comercială nr. 201 din 14 aprilie 2009, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelurile chemaţilor în garanţie împotriva sentinţei instanţei de fond pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererile de chemare în garanţie şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, reţinând că actele normative invocate în cauză de către pârât, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006, fiind mult ulterioare datei în care s-au încheiat contractele dintre reclamantă şi pârât, cererile de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii Publice şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate au fost greşit admise câtă vreme aceste instituţii nu au legitimare procesuală în cauză, obligaţiile asumate de pârât neputând fi transferate altor instituţii.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 201 din 14 aprilie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs pârâtul-intimat S.C.J.U. Timişoara, recurs ce a fost admis prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi ca urmare a admiterii recursului şi a casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată sub nr. 259/2/2009, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Prin Decizia comercială nr. 522 din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a respins ca nefondate apelurile formulate de chemaţii în garanţie Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinţei comerciale nr. 11280 din 11 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit în mod irevocabil că atât Ministerul Sănătăţii Publice, cât şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au fost întemeiat chemaţi în garanţie de către S.C.J.U. Timişoara, întrucât aceştia aveau obligaţia alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu şi-a achitat obligaţia de plată faţă de reclamanta furnizoare de medicamente - SC F.D. SA - din lipsa sumelor nealocate de ordonatorul de credite, instanţa criticată stabilind deci eronat şi netemeinic că intimaţii Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu au calitate procesuală în cauză.
S-a constatat de asemenea că întrucât Ordinul nr. 1419/2006 al Ministerului Sănătăţii Publice şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate se referă la stingerea obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi nu se poate reţine că această obligaţie priveşte numai stingerea debitului principal şi nu şi a accesoriului - acesta constând în penalităţile de întârziere la care pârâtul-recurent a fost obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina chemaţilor în garanţie care nu i-au alocat sumele necesare în termen util.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit irevocabil că atât Ministerul Sănătăţii Publice cât şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză.
În apel, după casare, intimatul S.C.J.U. Timişoara a depus note de şedinţă prin care a învederat instanţei că analizând concluziile intimatei - reclamante SC F.D. SA, în sensul că debitul principal a fost achitat, solicitând achitarea penalităţilor, consideră că se impune obligarea chematelor în garanţie la plata penalităţilor solicitate în temeiul Legii nr. 95/2006 şi a Ordinului nr. 1419/2006.
Intimata-reclamantă SC F.D. SA a depus un înscris (reprezentând graficul facturilor fiscale) în care menţionează că debitul principal în cuantum de 553,214.66 RON a fost achitat, iar cuantumul penalităţilor de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON.
Este de reţinut că prin Sentinţa comercială nr. 11280 din 11 octombrie 2007, Tribunalul a obligat pârâtul şi la plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând penalităţi calculate la 12 decembrie 2006 şi în continuare până la achitarea integrală a debitului. Ca o consecinţă a admiterii cererilor de chemare în garanţie şi a stabilirii irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009, că chematele în garanţie au calitate procesuală, rezultă că acestea sunt obligate să plătească şi penalităţi de întârziere.
Faţă de faptul că pe de o parte în procesul civil guvernează principiul disponibilităţii, iar reclamanta SC F.D. SA nu a declarat apel, în vederea solicitării majorării cuantumului penalităţilor de întârziere, curtea de apel a apreciat că nu va putea aplica dispoziţiile articolului 294 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că atât timp cât tribunalul a admis capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere în cuantum de 27.148,45 RON calculate la 12 decembrie 2006 şi în continuare până la achitarea integrală a debitului, rezultă că reclamanta poate solicita organului de executare calcularea/actualizarea potrivit legii.
Având în vedere considerentele arătate, curtea de apel în temeiul articolului 296 C. proc. civ. a respins apelurile ca nefondate, apreciind că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în funcţie de situaţia de fapt.
Faţă de faptul că apelantul Ministerul Sănătăţii a formulat cerere de acordare a unui nou termen de judecată la o dată ulterioară (21 octombrie 2010), după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare (20 octombrie 2010), curtea de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii nu a analizat-o.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs chemaţii în garanţie.
Recurenta chemată în garanţie Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi respingerea cererii intimatului pârât S.C.J.U. Timişoara de obligare a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate la plata sumelor datorate către intimata-reclamantă SC F.D. SA Bucureşti, ca neîntemeiată.
Recurenta formulează astfel următoarele critici:
Având în vedere că intimata-reclamantă SC F.D. SA Bucureşti a depus un înscris reprezentând graficul facturilor fiscale în care menţionează că debitul principal în cuantum de 553,214.66 RON a fost achitat de pârât la data de 27 decembrie 2007, iar cuantumul penalităţilor de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON, face următoarele precizări:
Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1419/533/2006 reglementează condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005.
În contextul celor mai sus menţionate, precizează că obligaţiile de plată ale unităţilor sanitare cu paturi cuprind sumele datorate furnizorilor pentru bunurile şi serviciile achiziţionate în anii precedenţi şi rămase neachitate până la data de 31 decembrie 2005. Menţionează că sunt recunoscute ca obligaţii de plată, contravaloarea bunurilor şi serviciilor care au fost procurate prin aplicarea procedurilor legale privind achiziţiile publice şi au fost evidenţiate, la data de 31 decembrie 2005, în contabilitatea unităţilor sanitare cu paturi, pe baza documentelor justificative, avizate şi aprobate de persoanele de drept.
În cauza de faţă, deşi a învederat instanţei de apel acest aspect, nu a fost luat în considerare. Astfel, recurenta a evidenţiat că în cauza dedusă judecăţii nu a fost depus niciun înscris care să ateste că intimatul pârât S.C.J.U. Timişoara ar fi respectat procedura specială prevăzută de Ordinul comun nr. 1419/533/2006. Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se află niciun înscris din care să rezulte că intimatul-pârât s-ar fi adresat instituţiei recurente cu privire la plata acestor arierate.
O eventuală culpă a instituţiei recurente nu a fost dovedită cu niciun înscris.
Pentru toate aceste considerente, atât timp cât în cauza dedusă judecăţii intimatul-pârât nu a făcut dovada respectării procedurii speciale prevăzute de dispoziţiile Ordinului comun nr. 1419/533/2006 şi a vreunei eventuale culpe a instituţiei recurente în ceea ce priveşte respectarea acestei proceduri, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu poate fi obligată la plata debitului accesoriu, constând în penalităţi de întârziere.
Recurentul chemat în garanţie Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii formulată de pârâtul S.C.J.U. Timişoara.
În motivarea recursului, recurenta formulează criticile ce vor fi arătate în continuare:
Hotărârea recurată nu conţine motivul pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea sentinţei recurate, instanţa de apel s-a rezumat în a cita şi interpreta Decizia comercială nr. 3217 din 03 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sentinţa recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale în vigoare, motiv de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru abrogarea unor dispoziţii din alte acte normative în domeniul sanitar, condiţiile de stingere a obligaţiilor de plată se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
În aplicarea O.U.G. nr. 72/2006 a fost emis Ordinul nr. 1419/2006 pentru aprobarea Metodologiei privind condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005.
Din interpretarea textelor de lege mai sus menţionate rezultă că în situaţia în care o unitate sanitară cu paturi avea datorii către un furnizor pentru bunuri şi/sau servicii achiziţionate în anii precedenţi şi neachitate până la data de 31 decembrie 2005, putea solicita plata acestor debite din bugetul Ministerului Sănătăţii, însă în termenele şi condiţiile statuate de legiuitor.
Astfel, unitatea sanitară cu paturi, în vederea efectuării plăţii debitului prin bugetul Ministerului Sănătăţii, trebuia să întrunească următoarele condiţii: să fie înregistrate debitele în contabilitate, debitele să fie rezultatul unor bunuri/servicii achiziţionate cu respectarea prevederilor legale din domeniul achiziţiilor publice; să existe documente justificative ale serviciilor/bunurilor care să fie avizate, aprobate de persoanele cu competenţe în acest sens.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu a fost făcută dovada de către pârâtul S.C.J.U. Timişoara că au fost îndeplinite aceste condiţii de admisibilitate statuate de legiuitor.
Pârâtul a indicat actele normative în cauză, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 şi Ordinul nr. 1419/2006 emis de Ministerului Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, însă nu a înţeles să facă dovada în termenele şi condiţiile aceloraşi acte normative.
Astfel, pârâtul înţelege să solicite plata debitului în termenele şi condiţiile acestor acte normative, însă nu face dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate reglementate de aceleaşi acte normative.
Faţă de dispoziţiile art. 188 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea recurată fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, instanţa schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs/casare conform dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Consideră că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul S.C.J.U. Timişoara este inadmisibilă, atât timp cât drepturile revendicate de reclamant derivă dintr-un raport juridic al cărui subiect nu este şi instituţia sa.
Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul a avut raporturi juridice cu pârâtul S.C.J.U. Timişoara în baza contractelor încheiate între acestea.
Mai arată că:
În conformitate cu dispoziţiile art. 60 - 63 din C. proc. civ., admisibilitatea cererii de chemare în garanţie presupune existenţa unei culpe din partea celui chemat în garanţie, condiţie ce nu este îndeplinită în cazul de faţă cu atât mai mult cu cât, aşa cum a demonstrat instanţei supreme, prin neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate de către pârâtul S.C.J.U. Timişoara în termenele şi condiţiile O.U.G. nr. 72/2006 şi Ordinului nr. 1419/2006, este evident că pe cale de consecinţă este inadmisibilă obligarea Ministerului Sănătăţii la plata debitului în temeiul aceloraşi acte normative ale căror prevederi pârâtul nu le-a respectat.
În fine, susţine că, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în Dosarul nr. 259/2/2009, a fost temeinică şi legală, în sensul că, prin Decizia comercială nr. 201 din 14 aprilie 2009 instanţa a admis apelurile declarate de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi, pe cale de consecinţă, a dispus respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de S.C.J.U. Timişoara.
Recursurile nu sunt fondate.
În ce priveşte recursul chematului în garanţie Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti, se constată următoarele:
Critica recurentului formulată prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea recurată nu conţine motivele pe care se sprijină, instanţa de apel rezumându-se la a cita şi interpreta Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nu este întemeiată.
Examinând decizia curţii de apel, criticată prin prisma acestui motiv de recurs, se observă, contrar celor afirmate de recurent, că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care să facă posibil controlul hotărârii criticate în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile.
Critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căreia hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale în vigoare este, de asemenea, neîntemeiată.
Sub acest aspect, recurentul arată că intimatul-pârât a indicat actele normative incidente în cauză, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 şi Ordinul nr. 1419/2006 emis de Ministerul Sănătăţii publice şi Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi a înţeles să solicite plata debitului în termenele şi condiţiile acestor acte normative, dar nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate reglementate de aceleaşi acte normative.
Privind această susţinere, se constată că litigiul dedus judecăţii priveşte sume incluse în facturi emise între 20 septembrie 2004 - 8 august 2008, acceptate şi neachitate, reprezentând contravaloarea medicamentelor furnizate de intimata-reclamantă intimatului-pârât, în baza contractelor de furnizare de produse antibiotice din 1 iulie 2004 şi din 17 februarie 2005, care la art. 24.2 conţin şi o clauză penală, în baza căreia reclamanta a calculat penalităţi de întârziere, de asemenea, necontestate de pârât.
Se mai constată că prin Ordinul nr. 1419/2006 mai sus amintit, adoptat în temeiul art. 192 alin. (2) şi al art. 281 alin. (2), s-a aprobat Metodologia privind condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005 (art. 1), stabilindu-se expres că plata obligaţiilor menţionate se efectuează din sumele prevăzute în bugetul aprobat al Ministerului Sănătăţii Publice în cadrul Programului de administraţie sanitară şi politici de sănătate, din venituri proprii şi, în completare, prin transfer de la bugetul de stat către bugetul Fondului naţional unic de asigurări de sănătate.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, prin Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a stabilit irevocabil că Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în mod întemeiat au fost chemaţi în garanţie de către intimatul-pârât, deoarece aceştia aveau obligaţia alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu şi-a achitat obligaţia de plată faţă de reclamanta furnizoare de medicamente din lipsa sumelor necesare, nealocate de ordonatorul de credite.
S-a stabilit, de asemenea, irevocabil, prin aceeaşi decizie că stingerea obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi la care se referă Ordinul nr. 1419/2006 priveşte nu numai stingerea debitului principal, ci şi accesoriul acestuia, constând în penalităţi de întârziere la care pârâtul intimat a fost obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina chemaţilor în garanţie care nu i-au alocat sumele necesare în timp util.
Astfel fiind, faţă de cele mai sus arătate, se constată că nu poate fi primită critica recurentului formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum nu poate fi apreciată ca fiind justificată nici critica întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit acestei ultime critici menţionate, se susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ale acestuia, întrucât s-ar fi impus să constate că cererea de chemare în garanţie formulată de pârât este inadmisibilă, în condiţiile în care drepturile revendicate de reclamantă derivă dintr-un raport juridic în care Ministerul Sănătăţii Publice nu este parte şi, totodată, nu s-a demonstrat culpa sa în raport de dispoziţiile art. 60 - 63 C. proc. civ., condiţie ce nu este îndeplinită în cazul de faţă.
Or, atât timp cât Înalta Curte a stabilit irevocabil în această cauză că atât Ministerul Sănătăţii Publice, cât şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză şi că în mod întemeiat au fost chemaţi în garanţie de către pârât, atât în ce priveşte debitul principal, care a fost achitat pe parcursul procesului, cât şi accesoriul acestuia, respectiv penalităţile la care pârâtul a fost obligat din vina chemaţilor în garanţie, - în mod evident, văzând soluţia pronunţată de curtea de apel, nu se poate vorbi despre o dezlegare greşită a litigiului dedus judecăţii, ci, dimpotrivă, despre o soluţionare corectă a cauzei, prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la recursul chematei în garanţie Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti, se constată următoarele:
Recurenta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică pentru nelegalitate decizia curţii de apel, susţinând în esenţă că atâta timp cât, în cauză, intimatul-pârât nu a făcut dovada respectării procedurii speciale prevăzute de Ordinul comun nr. 1419/533/2006 şi a vreunei culpe a sa în ce priveşte respectarea acestei proceduri, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu poate fi obligată la plata debitului accesoriu, constând în penalităţi de întârziere.
Această singură critică formulată de recurenta chemată în garanţie Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se priveşte ca fiind neîntemeiată pentru aceleaşi considerente prezentate cu ocazia examinării recursului chematului în garanţie Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv a motivului de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., neputându-i-se reproşa instanţei de apel că a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal sau cu aplicarea greşită a legii, în esenţă, întrucât atât obligaţiile intimatului-pârât, cât şi ale chematelor în garanţie decurg din actele normative aplicabile în speţă, iar în ce priveşte lipsa culpei invocate de recurentă, Înalta Curte s-a pronunţat irevocabil, stabilind că, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate are calitate procesuală în cauză, respectiv de chemată în garanţie, având în vedere că intimatul-pârât a fost obligat la plată din vina chemaţilor în garanţie, care nu au efectuat la timp plata medicamentelor, în discuţie.
În consecinţă, reţinându-se că niciuna dintre recurentele chemate în garanţie nu au formulat critici întemeiate, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. să conducă la casarea sau modificarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi vor fi respinse recursurile chematelor în garanţie, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de chemaţii în garanţie Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti şi Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 522 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2402/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2217/2011. Comercial → |
|---|
