ICCJ. Decizia nr. 2234/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2234/2011
Dosar nr. 44339/3/2008
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 438, pronunţată la data de 20 ianuarie 2010, Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F.E. D.C.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Universitar de Urgenţă, astfel cum a fost precizată, cu consecinţa obligării pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.130.532,21 lei, reprezentând contravaloare marfă; suma de 498.461,14 lei, reprezentând penalităţi calculate până la data de 31 mai 2009, precum şi, în continuare, până la data achitării integrale a debitului, precum şi suma de 17.783 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, pe parcursul anilor 2007 – 2008, reclamanta vânzătoare a livrat pârâtului medicamente, produse farmaceutice şi aparatură medicală pentru care a emis facturi acceptate la plată prin semnătură de primire, pe care acesta nu le-a achitat în termenul convenit prin art. 3 alin. (3) pct. 5 din contract, datorând, pe lângă preţul datorat şi neachitat, şi penalităţi, stabilite contractual prin art. 3 alin. (3) pct. 6.
Apelul formulat de pârât împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 413, pronunţată la data de 21 octombrie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, examinând sentinţa apelată în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile legale aplicabile, instanţa de control judiciar a reţinut că soluţionarea prezentului litigiu, născut din executarea contractelor de achiziţii publice, de către Secţia comercială a Tribunalului Bucureşti este legală, având în vedere normele de competenţă în vigoare, cu referire la art. 286 alin. (1)1 din OUG nr. 34/2006; că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă, prin notificarea comunicată pârâtului, la data de 14 august 2008, depusă la dosarul instanţei de fond; că, în soluţionarea fondului cauzei, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, apreciind criticile referitoare la calcularea sumelor datorate ca fiind lipsite de suport probator, deoarece la stabilirea debitului, instanţa de fond a ţinut seama de sumele achitate de către pârât pe parcursul procesului, iar penalităţile au fost calculate, conform clauzei penale, de către expertul tehnic de specialitate contabilă, care a realizat raportul de expertiză, cu privire la care nu s-au formulat obiecţiuni, iar acordarea penalităţilor de întârziere, în continuare, până la data plăţii efective a debitului este conformă cu dispoziţiile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul cărora organul de executare este îndrituit să calculeze suma datorată cu acest titlu, ţinând seama de prevederile clauzei penale din contracte.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelantul pârât Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că, prin soluţia dată excepţiei necompetenţei funcţionale a Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 286 alin. (1)1 din OUG nr. 34/2006, ignorând art. II alin. (1) din OUG nr. 76/2010, normele de competenţă prevăzute de art. 286 alin. (3) şi de art. 287 din OUG nr. 34/2006 (versiunea 16 iulie 2008), raportate la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (2), precum şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României; a apreciat greşit înscrisul intitulat notificare, considerând că acesta respectă cerinţele pentru convocarea la conciliere prevăzute de art. 7201 alin. (2), în soluţionarea celui de al doilea motiv de apel privind neîndeplinirea procedurii prealabile a plângerii administrative, iar, prin confirmarea cuantumului pretenţiilor admise eronat de prima instanţă, s-a făcut vinovată, la rândul său, de încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, apreciind nefondate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.
Recursul este nefondat.
Astfel, potrivit art. 286 alin. (1)1 din OUG nr. 34/2006, modificată şi completată prin OUG nr. 76/2010, procesele şi cererile privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.
Este de observat că instanţa de apel a dat o judicioasă soluţionare excepţiei de necompetenţă funcţională a Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că normele care reglementează competenţa de soluţionare a litigiilor sunt de imediată aplicare, situaţie în care, la momentul pronunţării deciziei atacate, în conformitate cu precitatele dispoziţii legale, competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă revenea chiar Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, care l-a soluţionat, aşa încât nu poate fi primită critica ignorării prevederilor legale indicate de recurent.
Cum potrivit art. 7 alin. (6) teza 1 din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă, în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative, are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător, se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. prin înscrisul intitulat „notificare", comunicat pârâtei la data de 14 august 2008, depus în dosarul primei instanţe, iar critica greşitei interpretări a acestui înscris depus în probaţiune nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, faţă de redactarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, remarcându-se, totodată, că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. sunt de ordine publică numai în ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii, nu şi în privinţa condiţiilor de formă ale îndeplinirii acesteia.
Instanţa de apel a confirmat, cu justeţe, soluţionarea cauzei pe fond, în considerarea art. 969 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu art. 3 alin. (3) pct. 5 şi art. 3 alin. (3) pct. 6, stipulate în contractele încheiate de părţi, iar confirmarea stabilirii cuantumului sumelor datorate, constituie o chestiune de fapt ce excede controlului instanţei de recurs.
Aşa fiind, constatând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul formulat împotriva deciziei instanţei de apel, iar, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent, în culpă procesuală, să plătească intimatei, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum aceasta a solicitat şi dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DE C I D .
Respinge recursul formulat de pârâtul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 413 din 21 octombrie 2010, ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească intimatei – reclamante SC F.E. D.C.I. SA Bucureşti suma de 12.400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2233/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2236/2011. Comercial → |
|---|
