ICCJ. Decizia nr. 2269/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2269/2011
Dosar nr. 3896/1285/2008
Şedinţa publică de la 9 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3896/1285/2008, la data de 3 decembrie 2008, pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca a chemat în judecată pârâtele SC B.H.I. SRL Zalău, SC C. SA şi SC T.J. SA Cluj-Napoca, solicitând:
1) să se constate că a operat rezilierea de plin drept a contractului de cesiune a dreptului de folosinţă şi a dreptului de a construi din 12 iunie 2006, încheiat între SC T. SA şi SC B.H.I. SRL, asupra terenului înscris în cartea funciară Cluj-Napoca;
2) să se constate că a operat rezilierea prin acordul părţilor a contractului de subcesiune a dreptului de folosinţă şi a dreptului de a construi din 14 iunie 2006, încheiat între SC B.H.I. SRL şi SC C. SA;
3) să se constate nulitatea absolută a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL şi S SC T.J. SA Cluj-Napoca;
4) să se dispună evacuarea pârâtelor şi a cocontractanţilor lor din incinta P.I.T. I, înscris în CF Cluj-Napoca;
5) să fie obligate pârâtele la demolarea construcţiei edificate pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca, pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să demoleze construcţia pe cheltuiala pârâtelor;
6) să se dispună rectificarea CF Cluj-Napoca, în ce priveşte notarea de sub CI având ca obiect cesiunea dreptului de folosinţă, inclusiv a dreptului de a construi pe terenul din CF, în favoarea pârâtei SC B.H.I. SRL, notarea de sub C2 a contractului de subcesiune în favoarea pârâtei SC T.J. SA Cluj-Napoca şi notarea de sub C3 a contractului de cesiune a autorizaţiei de construire din 7 decembrie 2006, încheiat între pârâtele SC C. SA şi SC T.J. SA Cluj-Napoca, constatându-se nevalabilitatea înscrierii drepturilor şi în consecinţă să se dispună radierea lor;
7) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, referitor la capătul de cerere nr. 3, reclamanta a solicitat să se constate că a operat rezilierea de plin drept a contractului de subcesiune a dreptului de folosinţă şi de a construi din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA, ca urmare a rezilierii de drept a contractului din 12 iunie 2006.
Din dispoziţia instanţei, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă la data de 2 iunie 2009, reclamanta şi-a precizat cererea introductivă la data de 12 octombrie 2009.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 27 octombrie 2009, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepţia tardivităţii cererii completatoare şi precizatoare a acţiunii introductive, invocate de pârâtele SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA, a disjuns cererea reconvenţională formulată şi SC T.J. SA şi petitele acţiunii principale completate şi precizate la data de 12 octombrie 2009, mai puţin petitul nr. 3 al acţiunii, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA, pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a celei din urmă la data încheierii contractului şi a respins ca nefondată cererea pârâtelor de disjungere a petitelor din acţiunea principală precizată şi completată, separat de cererea reconvenţională.
Prin sentinţa comercială nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 Tribunalul Comercial Cluj, a respins cererea reclamantei SC T. SA Cluj-Napoca împotriva pârâtelor SC B.H.I. SRL Zalău şi SC T.J. SA Cluj-Napoca, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în preambulul contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA, societate în curs de înfiinţare (f.21-29 dosar fond), s-a menţionat că părţile contractante vor avea interese şi strategii comune şi că, drept urmare B.H. a fost de acord să subcesioneze către SC T.J. SA dreptul de folosinţă, inclusiv dreptul de a construi pe o porţiune de teren cu o suprafaţă de 11.000 mp. din parcela 18/3 identificată în planul de situaţie al Parcului Industrial Cluj, scopul acestui demers contractual constând în sprijinul pe care B.H. a doreite să îl acorde către SC T.J. SA în vederea atingerii obiectivelor strategice ale acestei societăţi, respectiv finalizarea şi punerea în funcţiune a fabricii de suc concentrat de măr, sediu secundar al SC T.J. SA
Prin hotărârea A.G.A. - SC C. SA din 16 iunie 2008 s-a aprobat vânzarea investiţiei „Fabrica de suc concentrat de fructe” care se realizează pe terenul din incinta Parcului Industrial Tetarom şi cesiunea beneficiului contractului de subcesiune din 23 iunie 2006 încheiat de SC C. SA cu SC B.H.I. SRL către SC T.J. SA (f.30 dosar fond).
Conform contractului de cesiune intervenit la data de 17 iunie 2008 între SC C. SA. - cedent şi SC T.J. SA - cesionar, în temeiul hotărârii A.G.A. - SC C. SA nr. 003/16 iunie 2008 a intervenit cedarea către cesionar a autorizaţiei de construire eliberate pentru construcţia proiectului de investiţii „Fabrica de sucuri concentrate din fructe” în incinta Parcului Industrial Tetarom I (f.48).
Prin încheierea nr. 6852 pronunţată la data de 23 aprilie 2008 (f.211 dosar fond) de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj s-a autorizat constituirea şi s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului a SC T.J. SA având ca activitate principală fabricarea sucurilor de fructe şi legume şi printre membrii fondatori pe SC C. SA. cu un aport în natură echivalând cu 99,99800% din capitalul social total.
Tribunalul a reţinut că, din cuprinsul certificatului constatator emis la 18 noiembrie 2008 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj (f. 31-34 dosar fond) a rezultat că SC T.J. SA a fost înfiinţată în baza încheierii judecătoreşti 6852 din 23 aprilie 2008 a judecătorului delegat şi a primit număr de ordine în Registrul Comerţului în data de 23 aprilie 2008, aceasta fiind data la care societatea a dobândit personalitate juridică, respectiv capacitate deplină atât de folosinţă cât şi de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este definită expres de art. 5 din Decretul nr. 31/1954 numai în privinţa persoanei fizice, însă este neîndoielnic faptul că şi subiectele colective de drept au capacitate de folosinţă ceea ce reiese din coroborarea reglementărilor acestui act normativ referitoare la persoana juridică. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este definită în doctrină ca acea parte a capacităţii sale civile, care constă în aptitudinea de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii necesare realizării scopului pentru care s-a înfiinţat.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este parte a capacităţii civile a acesteia şi priveşte aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi precum şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii prin încheierea de acte juridice, iar capacitatea de a încheia acte juridice este o condiţie de fond a valabilităţii oricărui act juridic.
Capacitatea de folosinţă anticipată, prevăzută de art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 constă în recunoaşterea pentru persoana juridică, anterior constituirii sale în mod valabil, a unei capacităţi de folosinţă şi capacităţi de exerciţiu limitate la dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii necesare înfiinţării persoanei juridice, cu raportare la principiul specialităţii.
În baza considerentelor mai sus expuse, tribunalul a apreciat că încheierea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 de către SC T.J. SA a servit şi a fost necesară pentru înfiinţarea SC T.J. SA, în condiţiile în care SC C. SA. este principalul său fondator şi doar astfel se puteau aduce ca aport în natură la capitalul social al SC T.J. SA, utilajele proprietatea SC C. SA., necesare investiţiei a cărei titulară era SC C. SA.
Instanţa de fond a mai constatat că, în temeiul considerentelor de fapt şi de drept mai sus menţionate, cererea reclamantei este nefondată, respectiv că SC T.J. SA, la data încheierii contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 avea o capacitate de folosinţă anticipată în sensul legii, deoarece acest contract era necesar pentru înfiinţarea persoanei juridice, cu raportare la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, iar în baza art. 1169 raportat la art. 948 C. civ. şi art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 a respins această cerere formulată de SC T. SA
Împotriva sentinţei comerciale nr. 6354 din 26 noiembrie 2009 pronunţate de Tribunalul Comercial Cluj, a declarat apel reclamanta SC T. SA, calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin Decizia civilă nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Contractul de subcesiune din 14 decembrie 2007, a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, a fost încheiat între intimatele SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA la data de 14 decembrie 2007. Obiectul acestui contract l-a reprezentat subcesiunea dreptului de folosinţă asupra terenului de aproximativ 11.000 mp situat în Cluj Napoca, str. Tăietura Turcului, jud. Cluj şi constituirea unui drept de superficie în favoarea SC T.J. SA, constând în dreptul de folosinţă asupra terenului şi dreptul de proprietate asupra clădirilor ce urmau a fi construite pe acesta.
Reclamanta în calitate de titular al dreptului de administrare asupra acestui teren a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui contract motivată de lipsa capacităţii de folosinţă a SC T.J. SA, la data perfectării contractului de subcesiune a dreptului de folosinţă. SC T. SA a mai invocat, pentru prima dată, în faza procesuală a apelului şi caracterul ilicit şi imoral al cauzei contractului pornindu-se de la premisa că SC B.H.I. SRL nu mai era, la data semnării contractului de subcesiune, titularul unui drept de folosinţă asupra terenului în litigiu, împrejurare de fapt cunoscută de celălalt partener contractual.
Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, Curtea nu a analizat motivul de nulitate absolută a contractului în litigiu întemeiat pe pretinsa cauză ilicită şi imorală a acestei convenţii, reţinând că instanţa de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi primite cereri noi sau modificate elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată precum părţile litigante, cauza sau obiectul acţiunii.
În legătura cu critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, Curtea a apreciat ca fiind justă opinia instanţei de fond potrivit căreia perfectarea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007 de către SC T.J. SA se circumscrie capacităţii de folosinţă restrânse recunoscute persoanelor juridice în curs de constituire.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care întregesc prevederile Legii nr. 31/1990, societatea comercială în curs de constituire dobândeşte o capacitate juridică restrânsă de a contracta, aşa încât nu se poate susţine că actul de subcesiune încheiat anterior înmatriculării, prin fondatorii societăţii, aşa cum este cazul de faţă, ar fi lovit de nulitate absolută raportat la dispoziţiile art. 948 C. civ., din moment ce dobândirea dreptului de folosinţă asupra terenului situat în Cluj Napoca, str. Tăietura Turcului, jud. Cluj şi consimţământul dat pentru constituirea unui drept de superficie în favoarea SC T.J. SA a avut ca scop stabilirea sediului secundar al intimatei SC T.J. SA, unde de altfel urma să se desfăşoare principala activitate de producţie a societăţii în curs de constituire.
Astfel, instanţa de control, a reţinut că, prin perfectarea contractului de subcesiune s-a urmărit obţinerea unei dovezi de spaţiu pentru adresa la care urma să se înfiinţeze sediul secundar şi că pârâta SC T.J. SA beneficia în perioada premergătoare înmatriculării de o capacitate de folosinţă limitată, în sensul prevederilor art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, aceasta având conform normei legale aptitudinea de a dobândi drepturi constituite în favoarea ei şi de a îndeplini obligaţii sau orice alte măsuri preliminare necesare pentru ca persoana juridică sa ia fiinţă în mod valabil.
Deschiderea unui sediu secundar la locaţia unde urma să fie realizată investiţia vizată de către intimata SC T.J. SA , respectiv construirea unei fabrici producătoare de sucuri naturale din mere, reprezintă în cazul concret al SC T.J. SA o măsură preliminară absolut necesară înfiinţării societăţii în sine, având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului social - respectiv o serie de maşini şi instalaţii de producţie. Alegaţia reclamantei potrivit căreia aceste echipamente de producţie au natura juridică a unor bunuri mobile, astfel că exista posibilitatea instalării şi la o altă locaţie, a fost înlăturată de instanţa de apel, deoarece odată instalate pentru a deservi o activitate de comerţ echipamentele de producţie dobândesc calitatea de imobile prin destinaţie, regimul lor juridic fiind reglementat de art. 468 C. civ. Chiar dacă la momentul respectiv nu exista o construcţie edificată pe teren pentru a le adăposti, în lipsa înfiinţării sediului secundar la această adresă, nu exista nici măcar premisa edificării pe viitor a construcţiei care să adăpostească fabrica de sucuri. Acesta a reprezentat un argument în plus în susţinerea tezei că încheierea contractului de subcesiune a constituit o măsură preliminară absolut necesară pentru constituirea valabilă a societăţii.
Faptul că acest contract s-a perfectat înainte de redactarea actului constitutiv a fost apreciat ca lipsit de relevanţă, cât timp legiuitorul a recunoscut persoanei juridice o capacitate de folosinţă restrânsă pentru actele încheiate înainte de data înmatriculării, cu singura condiţie ca acestea să fie necesare pentru constituirea valabilă a societăţii, tară a se impune vreo limită de timp regresivă în acest sens. De altfel, cronologic era firesc ca mai întâi să fi fost încheiat actul care să facă dovada existenţei unui drept de proprietate sau de folosinţă asupra imobilului ce urma să constituie sediul secundar, iar redactarea actului constitutiv să aibă loc la o dată ulterioară, menţiunile acestuia urmând să reflecte locaţiile la care societatea îşi înfiinţa sedii secundare.
Nici ultima critică adusă hotărârii primei instanţe referitoare la lipsa acordului SC T. SA la încheierea contractului de subcesiune încheiat între SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA nu a fost apreciată de Curtea de Apel ca fiind întemeiată deoarece neîndeplinirea unei astfel de cerinţe nu atrage sancţiunea nulităţii convenţiei, ci aşa cum au susţinut pârâtele doar inopozabilitatea convenţiei. Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 948 C. civ. , pentru încheierea valabilă a unui act juridic trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: părţile trebuie să aibă capacitate de a contracta, consimţământul să fie valabil exprimat şi neviciat, obiectul să existe, să fie posibil, determinat, licit şi moral, iar cauza să fie reală, licită şi morală.
Nulitatea este o sancţiune care intervine pentru nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia, iar nu pentru nerespectarea unor clauze contractuale. Necesitatea obţinerii unui acord prealabil în vederea încheierii contractului de subcesiune a fost convenită de SC T. SA şi SC B.H.I. SRL prin clauza nr. 7.1.3. înserată în contractul din 12 iunie 2006, iar nu printr-o dispoziţie legală imperativă. Ca atare existenţa sau inexistenţa acestui acord nu produce nicio consecinţă asupra valabilităţii convenţiei încheiate, ci doar în sfera opozabilităţii convenţiei faţă de apelantă.
Întrucât intimatele nu au făcut dovada întinderii cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului, Curtea în temeiul art. 1169 C. civ. a respins cererea pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată a subscrisei, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Criticile formulate de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de apel, vizează pronunţarea acesteia cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 din Decretul nr. 31/1954, art. 1418 C. civ., art. 968 C. civ., art. 129 alin. (4) şi art. 294 C. proc. civ.
l. În dezvoltarea primei critici, referitoare la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954, potrivit cărora o viitoare persoană juridică are capacitate de folosinţă restrânsă, reclamanta a citat norma legală invocată: „cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil ” şi a arătat că, instanţa de apel i-a respins calea de atac şi a menţinut soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între SC B.H.I. SRL şi S SC T.J. SA
Cluj-Napoca considerând că deschiderea unui sediu secundar pe terenul ce face obiectul contractului de subcesiune atacat este „o măsură preliminară absolut necesară înfiinţării societăţii în sine având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului, respectiv o serie de maşini şi instalaţii de producţie”.
În considerarea celor mai sus expuse, reclamanta a criticat argumentele instanţei de control în sensul că pentru înfiinţarea valabilă a societăţii pârâte, a fost necesară încheierea contractului a cărui nulitate a solicitat a fi constatată, arătând că bunurile aduse ca aport social erau bunuri mobile, a căror amplasare s-ar fi putut face în orice locaţie, nu neapărat pe terenul aflat în administrarea sa.
A susţinut de asemenea, că argumentaţia instanţei în sprijinul soluţiei vădeşte o confuzie între două momente din viaţa unei societăţi: înfiinţarea sa şi momentul ulterior înfiinţării, cel al realizării scopului pentru care a fost înfiinţată. Raportat la fiecare dintre aceste stadii, în care se află societatea, ea are, în faza de dinainte de înfiinţarea sa, o capacitate de folosinţă limitată, anticipată, şi o capacitate de folosinţă deplină, dar subsumată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă - în faza ulterioară înfiinţării sale valabile.
În raport de cele expuse, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat necesitatea existenţei în patrimoniul societăţii SC T.J. SA a dreptului de folosinţă asupra terenului aflat în administrarea sa din perspectiva realizării obiectului său de activitate, respectiv a scopului societăţii, respectiv că terenul în litigiu era necesar pentru ca societatea să poată edifica, în viitor, o construcţie în care să se desfăşoare activitatea de producţie sucuri, adică să se realizeze profit.
În prezenta speţă, SC T. SA a arătat că, obiectul analizei instanţei trebuia să vizeze momentul anterior celui în care se putea deja discuta de realizarea obiectului său de activitate, respectiv faza de înfiinţare a societăţii. Instanţa de apel trebuia să stabilească dacă, pentru a putea fi înfiinţată valabil societatea SC T.J. SA, încheierea contractului de subcesiune era imperios necesar, dar aceasta nu a verificat necesitatea încheierii contractului prin raportare la înfiinţarea societăţii, ci raportat la gestionarea ulterioară a intereselor acesteia.
Această concluzie a instanţei a fost apreciată ca fiind eronată, în contextul în care, viitoarea societate putea oriunde să-şi amplaseze bunurile mobile aduse ca aport la capital, nu doar pe terenul reclamantei, iar realizarea obiectului de activitate al societăţii ţinând evident, de edificarea unei construcţii cu destinaţia de fabrică de sucuri, se putea realiza în orice locaţie, neexistând vreun motiv pentru care, terenul în litigiu să fie unicul teren pe care s-ar fi putut edifica fabrica. în ceea ce priveşte înfiinţarea societăţii, reclamanta a arătat că aportul în natură constând în bunuri mobile, chiar dacă acestea constau în utilaje necesare unei viitoare investiţii a societăţii fondatoare, era perfect valabil şi fără a asigura viitoarei societăţi şi locul unde se vor amplasa aceste bunuri, în discuţie fiind înfiinţarea unei societăţi, nu gestionarea intereselor economice ale acesteia ulterior constituirii.
Recurenta a susţinut că elementele necesare prevăzute de lege pentru constituirea valabila a unei societăţi: acordul de asociere, sediul, existenţa capitalului erau îndeplinite, iar folosinţa terenului în litigiu exceda cerinţelor constituirii valabile a societăţii.
Pe de altă parte, a susţinut că nu există raţiune pentru care contractul de subcesiune a dreptului de folosinţă necesar constituirii SC T.J. SA să fi fost încheiat cu SC B.H. SA, având în vedere că, la data constituirii acestei pârâte, fondatoarea sa, SC C. SA. era beneficiara unui drept de folosinţă asupra acestui teren, în timp ce SC B.H. SA îşi cedase dreptul tocmai către SC C. SA. A mai precizat că aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel, care însă a considerat că transmiterea unui drept de folosinţă care nu se mai regăsea în patrimoniul societăţii SC B.H. SA era necesară pentru înfiinţarea valabilă a societăţii.
2. Cel de-al doilea motiv invocat de reclamantă, acela al lipsei acordului său la încheierea contractului de subcesiune, a fost analizat de instanţa de apel prin prisma sancţiunii inopozabilităţii, nu a nulităţii actului, stabilindu-se că actul nu ar fi opozabil societăţii noastre, nu că ar fi lovit de nulitate.
SC T. SA Cluj-Napoca a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze teza supusă atenţiei sale, respectiv lipsa consimţământul său la încheierea actului de subcesiune, încălcând art. 969 C. civ., raportat la care, condiţia acordului prealabil al societăţii reclamante era obligatorie pentru încheierea unui contract de subcesiune cu privire la terenul în litigiu.
A arătat că, în speţă cerinţa consimţământului a fost extinsă, prin dispoziţia contractuală stabilită prin art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006, existenţa consimţământului său devenind condiţie de valabilitate a încheierii contractului de subcesiune, lipsa acestuia trebuind sancţionată cu nulitatea actului încheiat cu nesocotirea acestei condiţii.
De asemenea, a susţinut reclamanta, că natura juridică a contractului a cărui nulitate a solicitat a fi constatată, este în esenţă, aceea a unui contract de sublocaţiune, căruia îi sunt incidente dispoziţiile art. 1418 C. civ., potrivit cărora sublocaţiunea trebuie permisă de locatar pentru a fi încheiată în mod valabil. In prezenta speţă subcesiunea folosinţei terenului (o sublocaţiune) este permisă sub condiţia suspensivă a obţinerii acordului administratorului, respectiv acordul reclamantei. In consecinţă, a arătat că este evidentă încălcarea nu doar a opozabilităţii contractului încheiat între ea însăşi şi SC B.H.I. SRL, ci şi a art. 418 C. civ., concluzia la care a ajuns instanţa de fond cum că actul ar fi inopozabil reclamantei şi nu lovit de nulitate, fiind neîntemeiată. în aceste condiţii, a concluzionat că, întrucât actul atacat a încălcat normele legale şi contractuale edictate pentru încheierea sa valabilă, sancţiunea care i se aplică este nulitatea şi nicidecum inopozabilitatea.
3. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 968 C. civ., privind cauza ilicită şi imorală, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat că ar fi incidente dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. , motiv pentru care nu a analizat critica vizând cauza de nulitate absolută a contractului de subcesiune constând în caracterul imoral şi ilegal al convenţiei şi a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., nemanifestând rol activ în soluţionarea cauzei.
În acest sens, SC T. SA Cluj-Napoca a precizat că, cerinţa existentei cauzei acţiunii este definită de doctrină ca fiind starea de fapt calificată juridic şi că în speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în anularea unei convenţii, acţiune în care s-a arătat atât instanţei de fond cât şi celei de apel că, la data încheierii convenţiei folosinţa bunului ce a făcut obiectul închirierii nu se mai afla în patrimoniul societăţii SC B.H. SA. A susţinut că, deşi în faţa instanţei de fond nu a indicat expres textul de lege, în care se încadrează acest motiv de nulitate absolută, instanţa, în virtutea rolului său activ, instanţa ar fi trebuit să califice corect starea de fapt supusă atenţiei sale.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins în considerarea următoarelor argumente:
l. Prima critică susţinută de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca, potrivit căreia a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 şi că, în raport de norma legală, instanţa de control a apreciat incorect ca fiind necesară constituirii SC T.J. SA încheierea contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, va fi înlăturată de Înalta Curte, care apreciază că soluţia este justă şi că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare în speţă a textului legal menţionat.
Astfel, prin raportarea soluţiei criticate la textul legal menţionat, potrivit căruia legiuitorul a conferit persoanei juridice în curs de înfiinţare, capacitate de exerciţiu anticipată, limitată la încheierea actelor juridice necesare constituirii sale în mod valabil, şi la capătul de cerere cu care reclamanta a învestit instanţa: constatarea nulităţii absolute a contractului de subcesiune din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL şi SC T.J. SA, pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi exerciţiu a SC T.J. SA, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o justă aplicare în speţă a normei legale, reţinând că necesitatea încheierii actului era justificată prin deschiderea unui sediu secundar al societăţii în curs de înfiinţare, ca „măsură preliminară absolut necesară înfiinţării societăţii în sine, având în vedere natura aportului social subscris pentru constituirea capitalului, respectiv o serie de maşini şi instalaţii de producţie.”
Susţinerile reclamantei, în sensul că, bunurile constituite ca aport la capitalul social fiind bunuri mobile, puteau fi amplasate oriunde, nu neapărat pe terenul obiect al contractului de subcesiune şi faptul că instanţa de control ar fi făcut confuzie între actele încheiate în vederea constituirii şi actele încheiate ulterior înfiinţării, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, vor fi înlăturate, în considerarea dispoziţiilor art. 26 lit. e) din acelaşi act normativ, care prevăd că sunt persoane juridice, în condiţiile legii orice asocieri care au organizare proprie şi patrimoniu propriu afectat unui anume scop, precum şi în considerarea art. 34 din acelaşi decret, care consacră principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, potrivit căruia: „persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut in vederea realizării acestui scop este nul.”
Prin urmare, nu poate fi vorba de o confuzie între momentul constituirii societăţii şi cel al gestionării intereselor acesteia ulterior constituirii, întrucât unul dintre elementele esenţiale, ce ţin de natura societăţii este reprezentat de animus societatis/ affectio societatis, respectiv de însuşi elementul de ordin psihologic al asocierii, constând în intenţia exerciţiului comun în vederea atingerii unui scop, care în cazul societăţii comerciale este desfăşurarea activităţilor prevăzute în obiectul de activitate, în scopul realizării de profit. In mod indubitabil, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice guvernează inclusiv capacitatea de folosinţă anticipată, respectiv şi actele juridice încheiate în vederea constituirii, în mod valabil a societăţii, trebuie să urmărească scopul pentru care aceasta se constituie. Or, cum scopul asocierii în speţă îl reprezenta înfiinţarea unei fabrici de producţie de sucuri, sens în care asociatul principal a adus ca aport la capitalul social o serie de utilaje şi instalaţii, existenţa unei locaţii pentru amplasarea acestora şi edificarea ulterioară a fabricii, constituia un element esenţial pentru constituirea noii societăţii, în afara căruia, dacă nu îşi putea realiza activitatea, scopul pentru care asociaţii au intenţionat realizarea sa, nu se mai justifica însăşi înfiinţarea acesteia.
Din această perspectivă, înalta Curte reţine că hotărârile instanţelor de fond sunt juste şi legale, pronunţate în limitele învestirii, iar soluţia de respingere a acţiunii reclamantei SC T. SA Cluj-Napoca în constatarea nulităţii absolute a contractului de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007 pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a pârâtei a SC T.J. SA la momentul încheierii, a fost pronunţată în urma unei analize judicioase a cauzei.
2. Referitor la cea de-a doua critică expusă de reclamantă, care vizează pronunţarea deciziei atacate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., art. 418 C. civ. şi art. 7.1.3 din contractul din 12 iunie 2006, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută în cauză şi o va înlătura, în considerarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ., reţinând că, în mod corect, instanţa de apel a cenzurat această critică, aşa cum de altfel susţine şi reclamanta, doar din perspectiva inopozabilităţii actului faţă de aceasta şi nu din perspectiva unei cauze de nulitate.
Astfel, Înalta Curte, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată că reclamanta SC T. SA a învestit prima instanţă cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007, pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a pârâtei a SC T.J. SA la momentul încheierii, fără a menţiona alte cauze de nulitate a acestuia, aşa cum rezultă din precizarea cererii de chemare în judecată depusă la dosar la 12 octombrie 2009 (filele 315-321 dos. fond), şi din încheierea de şedinţă de la termenul din 27 octombrie 2009 (filele 327-329 dos. fond).
Singurele referiri privind acordul reclamantei la încheierea contractului de subcesiune dintre cele două pârâte SC B.H.I. SRL, în calitate de subcedent şi SC T.J. SA, în calitate de subcesionar, au fost formulate de SC T. SA în faţa instanţei de fond, ca răspuns la apărările acesteia din urmă şi au constat într-o singură frază: „.cu atât mai mult cu cât, acordul nostru la încheierea contractului de subcesiune a fost condiţionat, condiţia nefiind îndeplinită. Ca atare, contractul dintre Baboş şi Transilvania, nu ne-a fost niciodată opozabil”( fila 318 dos. fond, ultimul paragraf).
În raport de cele mai sus expuse şi de faptul că, reclamanta nu a solicitat primei instanţei, analiza actului dedus judecăţii sub aspectul nulităţii generate de lipsa acordului cedentului la încheierea contractului de subcesiune, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de control ordinar, care a cenzurat critica în limitele învestirii, consemnând că neîndeplinirea de către pârâta SC B.H.I. SRL la încheierea contractului de subcesiune, a unei obligaţiei asumate prin art. 7.1.3 din contractul de cesiune, nu poate avea drept consecinţă, decât inopozabilitatea actului nou încheiat, faţă de reclamanta, cocontractant în primul contract şi nicidecum nulitatea contractului de subcesiune.
Înalta Curte constată inaplicabilitatea în speţă, în raport de obiectul cererii reclamantei, a prevederilor art. 969 C. civ., care consacră principiul pacta sunt servanda, (convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) şi apreciază că prin invocarea textului legal cu trimitere la obligaţia de obţinere a acordului cedentului în caz de subcesiune, prevăzută la art. 7.1.3 din contractul de cesiune din 12 iunie 2006, reclamanta a recunoscut implicit că, sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării unei obligaţii contractuale este rezilierea/ rezoluţiunea acestuia, după cum contractul este cu executare succesivă sau uno ictu, nu sancţiunea nulităţii. Prin urmare, reclamanta avea posibilitatea să solicite rezilierea contractului de cesiune menţionat sau obligarea cocontractantului la dezdăunări.
De altfel, reclamanta jonglează cu noţiunea de consimţământ şi noţiunea lipsei acordului cedentului la încheierea contractului de subcesiune, probabil în intenţia de a induce în eroare instanţa, aşa cum susţine şi că dispoziţiile art. 1418 C. civ., instituie interdicţia sublocaţiunii, în realitate textul legal, prevăzând exact contrariul, respectiv, instituind prezumţia legală a dreptului de subînchiriere, care poate fi înlăturată doar prin voinţă părţilor, expres exprimată. Ca atare, înalta Curte reţine că nici această critică nu poate fi primită, având în vedere caracterul dispozitiv al normei, prin care legiuitorul a acordat părţilor facilitatea opţiunii de a interzice subînchirierea, ceea ce nu poate fi sancţionat cu nulitatea absolută, regimul juridic al acesteia vizând un interes general.
3. Ultima dintre criticile aduse de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, constând în pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 968 C. civ. şi art. 294 C. proc. civ., este apreciată de asemenea, de Înalta Curte ca nefondată, având în vedere, obiectul acţiunii de chemare în judecată, după cum s-a expus anterior şi imposibilităţii formulării unor cererii, omisso medio, direct în căile procesuale de atac, tară parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie.
Astfel, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi nu a analizat contractul de subcesiune nr. din 14 decembrie 2007, încheiat între pârâtele SC B.H.I. SRL, în calitate de subcedent şi SC T.J. SA, în calitate de subcesionar, din perspectiva nulităţii absolute pentru cauză ilicită şi imorală, având în vedere că reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu o cerere în acest sens, incidenţa prevederilor legale referitoare la rolul activ al instanţei urmând a se face în limitele învestirii, în caz contrar a se exceda acestora are semnificaţia unei extra petita şi constituie motiv de modificare a hotărârii conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sau de retractare conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 181/2010 din 22 noiembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2265/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2274/2011. Comercial → |
|---|
