ICCJ. Decizia nr. 2275/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2275/2011
Dosar nr. 9635/1/2010
Şedinţa publică de la 9 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3796 din 5 decembrie 2007 Tribunalul Iaşi a admis excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului reclamanţilor, invocate de pârâta SC P. SA Iaşi şi - în consecinţă - a respins acţiunea formulată de reclamanţii R.L., B.H. şi R.I. în contradictoriu cu pârâţii O.N.R.C. Bucureşti reprezentat prin O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, SC P. SA Iaşi şi I.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că noţiunea de calitate procesuală activă se justifică prin interesul îndreptăţit al părţii care reclamă concursul justiţiei pentru apărarea unui drept propriu, recunoscut de lege sau derivat, aflat în raport de conexitate cu acel drept, încălcat de partea pe care o cheamă în judecată in calitate de pârât.
În cauză, pentru a avea calitate procesuală activă, reclamanţii ar fi trebuit să justifice vătămarea unui drept al lor prin încălcarea de către pârâţi a prevederilor art. 237 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990, dar cum norma legală invocată de reclamanţi ca motiv de nulitate şi de dizolvare a SC P. SA Iaşi, vizează legalitatea existenţei celor 9 acţionari şi completarea capitalului social, ambele aspecte juridice fiind străine de reclamanţi, ei neavând legat nici un raport juridic cu pârâţii, este evidentă lipsa calităţii procesuale active a acestora, în condiţiile în care reclamanţii au încercat justificarea interesului lor în promovarea acţiunii doar prin aceea că pe rolul instanţelor judecătoreşti s-au înregistrat mai multe litigii împotriva societăţii comerciale pârâte, ilegal constituite, argument, care - a apreciat tribunalul - excede oricărei argumentări juridice cu dovezi concludente a dreptului propriu pretins încălcat ori a raportului juridic de conexitate, recunoscut de lege, cu acel drept.
Reclamanţii şi-au valorificat dreptul la reconstituirea proprietăţii asupra terenului în suprafaţă de 5 ha. situat în Iaşi, în vecinătatea proprietăţii SC P. SA, eliberându-li-se titlul de proprietate din 10 februarie 1993, pe numele reclamantei R.I., teren, pe care l-au şi vândut societăţii SC D. SRL prin contractul din 05 octombrie 1993, astfel încât aceştia nu mai justifică legal un drept propriu, pretins a fi fost încălcat de pârâţi.
Tribunalul a reţinut că lipsa de interes şi determinat de aceasta, lipsa calităţii procesuale active a aceloraşi reclamanţi, au fost constatate irevocabil şi prin sentinţa civilă 3140 din 13 februarie 2002 a Judecătoriei Iaşi, decizia civilă 139 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Iaşi şi decizia civilă 1302 din 17 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, hotărâri prin care s-a soluţionat acţiunea aceloraşi reclamanţi împotriva unor pârâte, printre care şi SC P. SA, având ca obiect constatarea nulităţii deciziei nr. 320/1991 a Prefecturii laşi, de înfiinţare a societăţii pârâte, reclamanţii folosind în prezenta cauză aceeaşi motivare.
În raport de cele arătate, prima instanţă a apreciat că, indiferent dacă, pârâta SC P. SA are sau nu numărul de acţionari prevăzut de lege, această situaţie nu justifică legal interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii, legalitatea constituirii societăţii, nefiind de natură nici să profite, nici să dăuneze reclamanţilor.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 3796 din 5 decembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Iaşi au declarat apel reclamanţii, calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia nr. 23 din 10 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia, completată în sensul obligării reclamanţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.0001ei, prin decizia nr. 1/ COM. din 15 mai 2009.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs R.L. şi B.H. (cea de a doua prin mandatar R.I.) şi prin decizia nr. 525 din 19 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul şi a casat ambele hotărâri trimiţând cauza pentru rejudecare.
Prin decizia nr.57 din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a constatat că R.J. nu a declarat apel în cauză; a respins apelul formulat de R.L. şi B.H. împotriva sentinţei comerciale nr. 3796 din 5 decembrie 2007 a Tribunalului Iaşi, hotărâre pe care a păstrat-o, obligând reclamanţii să plătească pârâtei SC P. SA suma de 15.000 lei cheltuieli de judecată.
În rejudecarea apelului, Curtea a reţinut că reclamanta R.I. nu putea declara apel, deoarece decedase la 6 ianuarie 2008, iar calea de atac a fost înregistrată la tribunal de mandatara R.E., fără a se menţiona decesul reclamantei, situaţie rezultată din verificarea actelor dosarului şi în raport de care s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 71 C. proc. civ., dar împrejurarea nu a fost de natură a produce efecte juridice, atât timp cât ceilalţi doi reclamanţi R.L. şi B.H. aveau calitatea de succesori ai reclamantei defuncte R.I.
În motivarea soluţiei de respingere ca nefondat a apelului reclamanţilor R.L. şi B.H., Curtea de Apel a susţinut următoarele considerente:
Apelul nu a fost motivat, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel este ţinută a se pronunţa - în fond - numai pe baza celor invocate în faţa primei instanţe, astfel că, în raport cu soluţia tribunalului (de respingere a acţiunii pe excepţie) a examinat cauza doar sub aspectul calităţii procesuale active şi interesului reclamanţilor în promovarea acţiunii de declarare a nulităţii şi dizolvare a SC P. SA Iaşi.
Instanţa de apel a reţinut că - de principiu - calitate procesuală activă într-o cauză, are persoana titulară a dreptului afirmat, pretins a fi fost încălcat de pârât. Interesul în promovarea acţiunii, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, între care: să fie legitim, să aibă conţinut juridic, să fie născut şi actual, personal şi direct şi, în sens procedural, este reprezentat de folosul imediat urmărit a fi obţinut de reclamant prin admiterea cererii de chemare în judecată. Ambele excepţii - a lipsei calităţii procesuale şi a lipsei de interes - sunt excepţii de fond, absolute şi peremptorii.
În speţă, instanţa de control a constatat că R.L. şi B.H. şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile articolului 237 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, care îndreptăţesc orice persoană interesată să solicite tribunalului pronunţarea dizolvării unei societăţi comerciale, în situaţiile enumerate de norma legală respectivă şi a reţinut că reclamanţii şi-au justificat calitatea de „persoane interesate ” , în sensul articolului 237, arătând că între ei şi pârâta SC P. SA Iaşi s-au înregistrat mai multe litigii, ei ajungând să se judece cu o societate comercială ilegal constituită.
Referitor la interesul în promovarea acţiunii de faţă, instanţa de apel a constatat că celelalte pricini în care sunt părţi reclamanţii şi pârâta SC P. SA Iaşi sunt de natură funciară şi că, o eventuală dizolvare a pârâtei nu ar produce consecinţe asupra deznodământului acestor cauze, judecata putând fi continuată în contradictoriu cu succesoarea în drepturi şi obligaţii a SC P. SA, fără a se modifica în vreun fel şansele de câştig ale reclamanţilor. In ce priveşte calitatea procesuală activă într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990, Curtea de Apel a constatat că ea revine doar acelor persoane care au legătură cu activitatea pe care o desfăşoară persoana juridică, categorie din care reclamanţii nu fac parte.
Împotriva deciziei nr. 57 din 29 iunie 2009, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a declarat recurs reclamantul R.I., întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ.
Reclamantul a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut lipsa calităţii sale procesuale active şi lipsa interesului său în promovarea acţiunii, câtă vreme a arătat că, în anul 1992 autoarei sa R.J. i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul din 10 februarie 1993.
De asemenea a criticat decizia instanţei de apel susţinând că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor legilor proprietăţii şi ale Legii nr.31/1990.
Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa prin hotărârea recurată, a solicitat reducerea cuantumului acestora, în conformitate cu prevederile art.274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere nivelul exagerat al onorariului de avocat şi nedovedirea achitării acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 3542 din 27 octombrie 2010 pronunţată, în Dosarul nr. 7101/1/2010 a constatat nulitatea recursului declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr.57 din 29 iunie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, şi l-a obligat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC P. SA Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că:
Pârâta SC P. SA a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, susţinând că, deşi în memoriul depus la dosar de reclamant, acesta a indicat ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea lor nu a făcut posibilă încadrarea în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304, pct. 1-9 C. proc. civ.
Recursul, potrivit Titlului V, Capitolul I din C. proc. civ., este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care se exercită numai cu respectarea cerinţelor stabilite de lege, în acest sens, art. 3021 C. proc. civ. a prevăzut menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină cererea de recurs.
Printre aceste menţiuni, la lit. c), s-a prevăzut în sarcina celui ce exercită calea extraordinară de atac, sub sancţiunea nulităţii, obligaţia indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de recurs, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Din cuprinsul cererii de recurs, a rezultat că reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă argumentele folosite în susţinerea motivelor de recurs nu au putut fi încadrate în niciunul din cazurile reglementate la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., întrucât au vizat aspecte ţinând de stabilirea situaţiei de fapt, care nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului.
Instanţa de recurs a apreciat că reclamantul a invocat, în esenţă, că ar avea calitate procesuală activă în raport de legile proprietăţii, susţinerile sale excedând cadrului procesual stabilit în cauză şi fiind fără legătură cu speţa dedusă judecăţii, al cărui obiect îl constituie cererea de constatare a nulităţii constituirii şi de dizolvare a SC P. SA, în temeiul dispoziţiilor art. 237 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990, modificată şi completată.
În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte a obligat reclamantul R.I. la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC P. SA Iaşi - cheltuieli de judecată reduse, întrucât au fost apreciate ca fiind nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Împotriva deciziei nr. 3542 din 27 octombrie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 7101/1/2010, a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., R.I., solicitând admiterea contestaţiei şi în rejudecare admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 57 din 29 iunie 2009, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, în sensul modificării hotărârii atacate şi respingerii excepţiilor lipsei calităţii sale procesuale active şi lipsei interesului, cu reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată în faza apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru judecarea fondului cererii.
În susţinerea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, R.I. a dezvoltat două motive de critică a deciziei atacate, după cum urmează:
1. Referitor la soluţia de admitere a excepţiei de nulităţii recursului pentru nemotivare în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul a arătat că această soluţie este rezultatul unei erori materiale şi că cererea de contestaţie în anulare, întemeiată pe art. 318 teza 1 C. proc. civ., este admisibilă.
A susţinut că recursul a fost motivat, că a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a atacat decizia instanţei de apel şi că, din redactarea şi cuprinsul memoriului de recurs rezulta că a invocat greşita aplicare a legii în soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei interesului în promovarea acţiunii, şi că, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii recursului pentru nemotivare, nu poate fi decât rezultatul unei erori materiale, iar incidenţa prevederilor art. 306 raportat la art. 3021 pct. 3 C. proc. civ. ar fi putut fi reţinută numai în cazul nemotivării recursului.
2. Cea de-a doua critică formulată de contestator împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, vizează omisiunea acesteia de a se pronunţa asupra unui motiv de modificare invocat, respectiv asupra cererii de reducere a onorariului avocaţial, la plata căruia a fost obligat cu titlu de cheltuieli de judecată, de către instanţa de apel, deşi suma era în mod evident disproporţionată faţă de munca depusă de apărătorii intimatei în faza procesuală respectivă. A susţinut că această critică este admisibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 318 teza a doua C. proc. civ., pe care a întemeiat-o.
Contestaţia în anulare este nefondată şi urmează a fi respinsă în considerarea următoarelor argumente: Contestaţia în anulare este nefondată.
Conform art. 318 C. proc. civ., articol invocat de contestatorul R.I. „hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată. codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare, contestaţia în anulare de drept comun (art. 317) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 invocat în speţă).
Pentru contestaţia în anulare specială art. 318 prevede doua motive: „când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., cel pe care şi-a întemeiat calea de atac şi contestatorul în prezenta cauză, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.
Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvarea unui incident procedural. În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că a da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi şi a aplicat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac ceea ce ar echivala cu o opoziţie, astfel încât contestaţia în anulare ar deveni o cale ordinară de atac mai rea decât recursul la recurs care cel puţin s-ar adresa unei instanţe superioare.
Numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie sa fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare, legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.
În speţă, Înalta Curte apreciază că pretinsa eroare materială invocată de contestator, constând în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având drept consecinţă anularea recursului ca nemotivat, constituie o critică de fond privind interpretarea unor instituţii de drept şi a unor norme de lege şi ca atare nu reprezintă eroare materială.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când „...instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”, Înalta Curte va respinge şi această critică ca nefondată, având în vedere că textul legal prevede expres şi limitativ admisibilitatea căii extraordinare de atac, în cazul omisiunii instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unui motiv de modificare sau de casare doar în situaţiile respingerii recursului sau admiterii în parte a acestuia, iar în cauză, prin decizia atacată, recursul a fost constat nul şi prin urmare critica formulată nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de norma legală invocată.
Întrucât aşa cum am mai arătat, în această cale de atac nu pot fi valorificate greşelile de judecată şi nici omisiunile de pronunţare asupra unor critici invocate, decât în cazul respingerii sau admiterii în parte a recursului, nu şi în situaţia constatării nulităţii acestuia, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.I. împotriva Deciziei nr. 3542 din 27 octombrie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 7101/1/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.I. împotriva Deciziei nr. 3542 din 27 octombrie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 7101/1/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2274/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2762/2011. Comercial → |
|---|
