ICCJ. Decizia nr. 231/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 231/2011
Dosar nr. 4503/1/2010
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 201.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2003 reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SA Cluj, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 8.667.873.629 lei reprezentând contravaloare redevenţă şi penalităţi de întârziere în plata acesteia calculate până la data de 26 martie 2003; s-a solicitat totodată obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei până la data achitării efective a acesteia.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepţia prematurităţii, faţă de lipsa concilierii prealabile, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând suspendarea judecăţii motivat de faptul că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se afla la acel moment un dosar care avea ca obiect o sumă de bani izvorând din acelaşi contract.
La data de 19 februarie 2004 prima instanţă a respins excepţiile invocate, iar în data de 21 octombrie 2004 cauza a fost suspendată până la momentul soluţionării irevocabile a dosarului aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 3048/2002).
Prin sentinţa comercială nr. 5587 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cererea reclamantei a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.739.083.568 lei vechi, reprezentând redevenţe şi penalităţi, sumă determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au declarat apel, iar prin Decizia comercială nr. 444 din 10 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, apelurile au fost admise, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Prin sentinţa comercială nr. 2206 din 9 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 7440./3/2003 (în rejudecare) a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru prima rată a redevenţei şi pentru penalităţile aferente acesteia, a fost admisă în parte acţiunea, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 38.749,71 lei redevenţă şi 78.903,94 lei penalităţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în privinţa ratelor scadente ulterior datei de 6 iunie 2000, dreptul de a cere în justiţie plata lor nu s-a prescris, întrucât au devenit scadente începând cu data de 30 iunie 2000, deci cu mai puţin de 3 ani anteriori introducerii acţiunii (19 iunie 2000). Nu au fost primite susţinerile pârâtei conform cărora termenul de prescripţie trebuie calculat de la data de 31 mai 2000, întrucât contractul nu a fost reziliat de drept la această dată.
În situaţia în care nu s-a plătit rata scadentă la 31 martie 2000 erau aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) din contract referitoare la rezilierea de drept a acestuia. Pârâta nu poate invoca în apărare culpa autoarei sale, iar dispoziţiile art. 5 alin. (3) nu constituie un pact comisoriu de gradul IV, iar reclamanta nu a înţeles să efectueze formalităţile necesare (notificarea rezilierii) pentru a da eficienţă acestei prevederi contractuale.
S-a apreciat deci că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este întemeiată doar în ceea ce priveşte prima rată a redevenţei.
Pe fondul cauzei s-a avut în vedere faptul că prin art. 5 alin. (2) din contractul de concesiune, părţile au convenit ca neplata ratelor redevenţei la scadenţă să fie sancţionată cu plata penalităţilor aplicate creanţelor bugetare. Alăturat cererii de majorare a pretenţiilor depuse la dosar în data de 13 martie 2007, reclamanta a depus şi calculul penalităţilor, necontestat de către pârâtă, totalul acestora, în privinţa cărora nu a intervenit prescripţia fiind de 78.903,93 lei.
Răspunzând criticilor formulate de ambele părţi, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 155 din 3 martie 2010 a respins apelurile ca nefondate.
În argumentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a arătat că deşi se susţine că nu s-ar fi parcurs procedura prealabilă a concilierii, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., aceasta a fost îndeplinită, convocarea fiind realizată prin adresa nr. 21575 din 5 martie 2003, prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire, cu indicarea datei şi locului, dovada fiind procesul verbal încheiat de părţi nr. 24108 din 10 iunie 2003. În cuprinsul acestuia se precizează că prin acordul ambelor părţi s-a stabilit un nou termen pentru conciliere â€" 15 iulie 2003.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei apelante s-a constatat că aceasta a fost respinsă în mod corect ca neîntemeiată de către prima instanţă. După cum rezultă din adresa nr. 2800 din 2 aprilie 2003 transmisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj şi din adresa nr. 2458 din 15 aprilie 2003 comunicată de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, anexate la dosar, SC A.T.D. Călăraşi, a fost radiată ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu SC A.F. SA, care a fuzionat şi cu SC T.S. SA Gorneşti Mureş, SC C. Ciocăneşti SA Călăraşi şi SC A.I. SRL Cluj.
Potrivit legii, [art. 175 alin. (5) din Legea nr. 31/1990] ca efect al fuziunii, societatea care rămâne în fiinţă sau care rezultă din fuziune-în speţă SC A.F. SA are drepturile şi preia obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea, respectiv SC A.T. SA Dragalina. Prin urmare, fuziunea a avut ca efect transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor societăţii care şi-a încetat existenţa prin radiere, către pârâtă, ca societate absorbantă.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei s-a reţinut în primul rând, că apelanta pârâtă nu precizează care ar fi fost, în opinia sa, termenul special de prescripţie care ar fi trebuit luat în considerare de către prima instanţă - cel de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 sau cel de 3 luni prevăzut de art. 3228 din Legea nr. 99/1999.
Este evident că nici unul din aceste termene nu are incidenţă în speţă, întrucât normele speciale menţionate mai sus, reglementează măsurile pentru accelerarea privatizării.
Pe de altă parte, tribunalul a procedat corect, respectând dispoziţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ. atunci când, refuzând amânarea judecăţii pentru acest motiv (observând şi vechimea litigiului) a amânat pronunţarea, pentru ca partea să poată depune concluzii scrise. Deci acest motiv este neîntemeiat.
În privinţa susţinerii apelantei pârâte că nu i s-a prezentat modul de calcul al penalităţilor, s-a apreciat că la judecata în fond a cauzei modul de calcul nu a fost contestat de către pârâtă şi nici cuantumul penalităţilor precizat în cererea depusă de către reclamantă în data de 13 martie 2007, când tribunalul i-a acordat pârâtei un nou termen tocmai pentru a lua cunoştinţă de cuantumul majorării câtimii pretenţiilor.
Au fost înlăturate şi criticile A.D.S.
Astfel, s-a apreciat din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar că ultima cerere prin care partea a solicitat expres plata redevenţei şi penalităţilor până la data de 12 februarie 2007 a fost cea depusă prin adresa nr. 11936 din 12 martie 2007, cerere pe care, în mod corect, prima instanţă a avut-o în vedere.
Susţinerea apelantei reclamante cu privire la netemeinicia dezlegării date de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului său la acţiune, în sensul că termenul care trebuia avut în vedere este de 5 ani [reglementat de art. 131 alin. (1) din OG nr. 92/2003) şi nu cel de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu a fost primită de către instanţa de control.
OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, după cum se prevede la art. 1 alin. (1). Or, raportul dedus judecăţii nu este unul de drept fiscal, sumele pretinse nefiind deci creanţe bugetare, ci de drept comercial, astfel încât în mod corect termenul de prescripţie avut în vedere (cu privire la prima rată a redevenţei şi la penalităţile aferente acesteia) a fost cel de drept comun, de 3 ani.
Decizia nr. 155 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, formează criticile recurentelor, părţi în cauză, recursurile fiind declarate în termen şi legal timbrate.
Ambele recurente fac referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Criticile A.D.S. fac referire la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi a OG nr. 92/2003.
Astfel se susţine că prin adresele prin care şi-a majorat câtimea pretenţiilor nu pot fi interpretate ca cereri de renunţare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere până la data stingerii debitului.
De asemenea consideră că OG nr. 92/2003 care reglementează dispoziţiile Codului de procedură fiscală, se aplică şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, comenzi sau alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.
Recurenta-pârâtă motivează recursul, pe de o parte prin faptul că hotărârea a fost pronunţată cu ignorarea legiSIaţiei privind privatizarea şi, pe de altă parte, insistă asupra prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Recursurile sunt nefondate.
Neacordarea de către prima instanţă a reactualizării penalităţii până la data stingerii debitului, nu poate fi reţinută întrucât prin cererea nr.11936 din 12 martie 2007 emisă de A.D.S. şi depusă la dosarul cauzei pentru termenul din data de 13 martie 2007, reclamanta a solicitat majorarea câtimii obiectului cererii în sensul obligării subscrisei la plata sumei de 1.287.703,30 Ron din care: 415.788,83 Ron reprezintă redevenţă neachitată la termenele scadente iar suma de 871.914,47 Ron, reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la data de 12 februarie 2007, în baza contractului de concesiune nr. 260 din 22 aprilie 2000.
Prin această cerere, care a fost a doua şi ultima cerere prin care reclamanta şi-a mărit câtimea obiectului, reclamanta-recurentă a solicitat în mod clar redevenţa în sumă de 415.788,83 Ron precum şi penalităţi în sumă de 871.914,47 Ron, calculate până la data de 12 februarie 2007. Reclamanta n-a solicitat în această cerere penalităţile de întârziere până la plata efectivă a debitului. În această situaţie atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au dat o hotărâre corectă sub acest aspect deoarece instanţele au dat reclamantei exact ceea ce aceasta a cerut. Fiind vorba de ultima cerere şi ultima voinţă exprimată prin care reclamanta recurentă şi-a mărit câtimea obiectului, era normal ca instanţele să dea curs acestei cereri aşa cum a fost formulată. Este de notorietate ca din punct de vedere juridic ultimul act de voinţă revoca expres sau tacit actele de voinţă anterioare.
Susţinerea recurentei-reclamante cu privire la netemeinicia dezlegării date de instanţe excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul că trebuia avut în vedere termenul de 5 ani, nu este susţinut faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii şi conţinutul Codului de procedură fiscală care reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.
De asemenea urmează a fi înlăturate şi criticile recurentei-pârâte având în vedere că este ţinută datoare ca urmare a preluării datoriilor SC A.T. SA Dragalina în baza contractului de concesiune nr. 260 din 22 aprilie 2000, în urma fuziunii prin absorţie, iar nu ca urmare a privatizării acestei societăţi, astfel că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 99/1999, invocate de recurenta-pârâtă. Contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 31 din 5 septembrie 2010 rezultat în urma privatizării SC A.T. SA Dragalina a avut ca obiect vânzarea de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a unui număr de 539.022 acţiuni, libere de orice sarcini, reprezentând 100% din capitalul social subscris al societăţii privatizate către cumpărătorul A.A.T.B., astfel că, recurenta-pârâtă nu-şi poate formula apărarea pe nerespectarea legiSIaţiei privatizării, ori reaua credinţă a subscrisei, în prezenta cauză, în condiţiile în care speţa dedusă judecăţii nu are ca obiect vânzarea pachetului de acţiuni deţinut la SC A.T. SA Dragalina.
Aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare potrivit art. 175 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 ca efect al fuziunii, societatea care rămâne în fiinţă sau care rezultă din fuziune are drepturile să preia obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea respectiv SC A.T. SA Dragalina.
Faţă de textul legal precitat fuziunea a avut ca efect transmiterea drepturilor şi obligaţiilor societăţii care şi-a încetat existenţa prin radiere, către pârâta-recurentă, ca societate absorbantă.
Întrucât criticile formulate nu-şi găsesc corespondent în motivarea soluţiei pronunţate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 155 din 3 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.F. SA Bonţida împotriva deciziei comerciale nr. 155 din 3 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 223/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 235/2011. Comercial → |
|---|
