ICCJ. Decizia nr. 235/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 235/2011
Dosar nr. 42848/3/2008
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2008 reclamanta SC D.C.T. SRL a chemat în judecată pârâta SC A. BUFTEA SA solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 7489 mp, situat în Chitila, judeţul Ilfov.
În susţinerea cererii reclamanta a arătat că a cumpărat de la SC A. Buftea SA prin licitaţie publică activul Secţie de prototipuri şi piese de schimb Chitila conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992. Prin acelaşi contract părţile au hotărât ca după obţinerea de către pârâtă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului să stabilească preţul acestui teren.
Ulterior părţile au încheiat la data de 28 septembrie 1992 un act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare a activului prin care au stabilit că preţul terenului este de 1000 lei mp, preţ ce a fost achitat de reclamantă prin dispoziţiile de plată nr. 132 la data de 17 decembrie 1992.
La data de 16 ianuarie 1996 contractul de vânzare-cumpărare şi actul adiţional au fost transcrise în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni de pe lângă Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov.
După privatizarea societăţii pârâte noii acţionari nu au înţeles să-şi îndeplinească obligaţia rezultată din antecontract în sensul de a proceda în încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1073 şi art. 1077 C. civ.
Pârâta nu a formulat întâmpinare însă prin concluziile orale a solicitat respingerea cererii arătând că actul adiţional în care se stabileşte preţul ce urma a fi achitat de reclamantă nu a fost semnat din partea sa de cele 2 persoane care au semnat contractul de vânzare-cumpărare, B.N. şi T.I. şi prin urmare nu se putea considera că între părţi au intervenit un acord privind preţul la care va fi vândut terenul. Astfel, actul adiţional poartă doar semnătura d-lui T.I. cea de-a doua semnătură neaparţinând d-lui B.N.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 10557 din 1 iulie 2009 a admis acţiunea. A constatat că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 7489 mp, situat în locaţia arătată, teren aferent activului Secţie de prototipuri şi piese de schimb Chitila.
De asemenea s-a dispus ca prezenta hotărâre să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul sus menţionat cu plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3348 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, a reţinut că din analiza conţinutului înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă pentru verificarea celor două semnături (adresa nr. 1285 din 26 mai 2003 emisă de pârâtă, proces verbal din 31 august 1992 semnat de părţi prin reprezentant) rezultă că una dintre cele două semnături aplicate pe actul adiţional în dreptul ştampilei societăţii pârâte aparţine d-lui T.I. persoană care a semnat şi contractul de vânzare-cumpărare necontestat de reclamantă.
Ce de-a doua semnătură de pe actul adiţional nu aparţine celei de-a doua persoană care a semnat în numele pârâtei contractul de vânzare-cumpărare - B.N. - însă această împrejurare nu poate duce la concluzia că pârâta nu şi-a exprimat în mod valabil consimţământul prin actul adiţional la antecontract câtă vreme prin sentinţa nr. 9540 din 22 septembrie 2008 pronunţată într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că prin act adiţional din data de 28 septembrie 1992 părţile au convenit ca vânzarea terenului să se perfecteze la preţul de 1000 lei/mp, actul adiţional nefiind urmat de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a terenului ci doar de plata preţului terenului (7.489.700 Rol) prin dispoziţia de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992 (fila 78 dosar).
În condiţiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin aceste hotărâri judecătoreşti că reclamanta a plătit suma de 7.489.700 lei cu titlu de preţ al terenului nu poate fi reţinută apărarea pârâtei formulată în răspunsul la interogatoriu conform căreia această sumă a fost încasată cu titlu de plată a imobilului construcţie.
Răspunzând criticilor formulate de apelanta-pârâtă SC A. BUFTEA SA, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr.409 din 5 iulie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În argumentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a apreciat că.
1. Referitor la motivul de apel de ordine publică privind prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, acesta este nefondat deoarece intimata-reclamantă a deţinut de la data de 28 iulie 1992 şi până în prezent, posesia asupra acestui teren, astfel că netulburarea sa de către pârâtă în posesia deţinută are natura unei recunoaşteri tacite a dreptului reclamantei. Cum art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că recunoaşterea dreptului întrerupe curgerea termenului de prescripţie, rezultă că dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris la data de 10 noiembrie 2008, când s-a expediat cererea de chemare în judecată, prin poştă, către Tribunalul Bucureşti (fila 19 din dosarul Tribunalului).
În plus, faţă de faptul că atât contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992 cât şi actul adiţional din 28 septembrie 1992 au fost transcrise în Registrul de Transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, transcriere existentă până astăzi, dovedeşte o dată în plus posesia exercitată de reclamantă asupra acestui teren.
2. În ce priveşte prematuritatea acţiunii, întrucât din probele administrate a rezultat că singura condiţie pentru vânzare era obţinerea titlului de către pârâtă, condiţie ce s-a îndeplinit în anul 1997, când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, susţinerea apelantei este nefondată, cu atât mai mult cu cât din actul adiţional rezultă stabilirea unui preţ, iar din Dispoziţia de plată rezultă chiar şi faptul achitării acestui preţ.
3. Primul motiv de apel invocat în scris iniţial, înainte de cele două motive de ordine publică, referitor la faptul că instanţa nu a examinat înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, ceea ce a dus la o apreciere care nu reflectă situaţia de fapt, respectiv o apreciere partinică a probelor, este nefondat, la dosarul cauzei apelanta pârâtă nedepunând înscrisuri care să contrazică pe deplin convenţia dintre părţi, ce a fost calificată drept promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în litigiu.
În acest sens, tribunalul în mod corect a reţinut că acest prim contract, deşi este apt să transmită dreptul de proprietate asupra tuturor construcţiilor şi mijloacelor fixe situate pe acel teren, pentru terenul aferent nu se putea transmite dreptul de proprietate, din cel puţin două motive: 1) vânzătorul (pârâta) nu deţinea la acel moment titlu de proprietate (a se vedea clauza cuprinsă în articolul intitula ALTE CLAUZE â€" fila 5) şi 2) actul nefiind autentic nu este valabil ca şi contract de vânzare-cumpărare a unui teren, însă este valabil ca promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Ca atare, susţinerea apelantei potrivit căreia părţile nu au convenit niciodată cu privire la înstrăinarea şi a dreptului de proprietate asupra terenului pe care erau construcţiile, activele şi mijloacele fixe înstrăinate valabil în 1992, nu poate fi primită.
În ce priveşte susţinerea privind lipsa unei convenţii privitoare la preţ, Curtea reţine că întrucât discuţia privind preţul terenului a fost amânată de părţi chiar prin contractul iniţial din 28 iulie 1992 (prin clauza potrivit căreia Preţul terenului aferent activului vândut se negociază după obţinerea de către SC A. Buftea a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestui teren â€" fila 5), chestiunea stabilirii preţului a fost probată prin două acte ulterioare acestui contract, respectiv:a) actul adiţional din 28 septembrie 1992 (transcris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 230 din 16 ianuarie 1996, transcriere care conduce la o opozabilitate faţă de terţi şi, mai ales b) Dispoziţia de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992 prin care reclamanta a plătit pârâtei suma de 7.489.700 lei, cu titlu de contravaloare teren conform contract 2288 din 28 iulie 1992.
S-a constatat că din cele trei înscrisuri rezultă promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, iar faţă de împrejurarea că prin dispoziţia de plată menţionată mai sus s-a plătit preţul, fără ca din anul 1992 până azi, pârâta să comunice necesitatea plăţii unui preţ mai mare, în raport cu dimensiunile terenului, astfel că sentinţa apelată va fi menţinută ca fiind legală şi temeinică.
Înscrisurile pe care apelanta le consideră în favoarea sa respectiv hotărârea judecătorească cuprind în realitate fapte probatorii care reţin aceeaşi situaţie de fapt şi de drept statuată de către prima instanţă, astfel că o atare critică este apreciată de instanţa de apel ca nefondată.
4. Motivul de apel privind interpretarea greşită a actului adiţional ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, este de asemenea nefondat, deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, convenţia părţilor privind promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a fost dovedită cu cele trei înscrisuri coroborate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, actul adiţional din 28 septembrie 1992 (transcris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 230 din 16 iulie 1996, transcriere care conduce la o opozabilitate faţă de terţi) şi Dispoziţia de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992, astfel încât considerarea actului adiţional ca un element important în şirul celor trei operaţiuni juridice este perfect justificată.
În ce priveşte chestiunea privind împrejurarea că actul adiţional nu ar fi fost semnat de către persoanele care ar fi avut calitatea de reprezentant al societăţii pârâte Curtea, faţă de faptul că apelanta nu a putut indica persoanele şi datele de identificare în vederea efectuării verificării de scripte, pentru a se analiza forma acestui înscris sub semnătură privată, la termenul de judecată din 28 iunie 2010 (a se vedea încheierea de dezbateri) s-a dispus decăderea sa din dreptul de a beneficia de procedura verificării de scripte, constatând că în realitate solicitarea sa viza tergiversarea judecării cauzei şi nu efectuarea ca atare în scopul dovedirii motivului de apel.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta, în termen şi legal timbrat criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se consideră eronată calificarea actului adiţional încheiat la data de 28 septembrie 1992 ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare apreciindu-se că actul este nul absolut întrucât nu respectă dispoziţiile privatizării, instanţele nu au ţinut cont de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus respingerea acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestarea a dreptului de proprietate emis de MAA la data de 25 septembrie 1997, s-a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune apreciind că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.
Recursul este nefondat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, intimata a cumpărat de la SC A. BUFTEA SA, prin licitaţie publică, activul Secţie de prototipuri şi piese de schimb Chitila.
Preţul oferit în baza căruia a câştigat licitaţia, pentru care a fost declarată câştigătoare a licitaţiei a fost de 52.287.858 lei (cu 5% mai mare decât preţul de pornire al licitaţiei).
În privinţa terenului, prin acelaşi contract la capitolul ALTE CLAUZE, părţile au hotărât ca, după obţinerea de către SC A. BUFTEA SA a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului înstrăinat să stabilească preţul acestui teren.
Întrucât societatea vânzătoare nu dobândise la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, părţile nu au putut proceda la transmiterea dreptului de proprietate şi asupra terenului; prin urmare clauza cuprinsă la capitolul ALTE CLAUZE are valoarea unui antecontract sub condiţie suspensivă.
La data de 28 septembrie 1992, părţile au încheiat un act adiţional prin care au amendat înţelegerea iniţială convenind ca preţul terenului să fie de 1000 lei/mp. Din evidenţele vânzătorului rezulta o suprafaţă totală de 6500 mp.
Prin urmare, conform actului adiţional suma care trebuia achitată era de 6.500.000 lei.
Preţul a fost achitat prin dispoziţia de plată nr. 132 la data de 17 decembrie 1992.
Faţă de cele arătate criticile formulate nu pot fi reţinute.
Astfel susţinerea nulităţii actului adiţional prin prisma actelor normative invocate, Legea nr. 15/1990 şi OUG nr. 88/1997, reprezintă o critică formulată pentru prima oară în recurs, împrejurare care atrage inadmisibilitatea acesteia.
Mai mult se are în vedere că dovada convenţiei bilaterale de vânzare-cumpărare este făcută prin coroborarea celor trei înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, actul adiţional din 28 septembrie 1992 şi Dispoziţia de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare are, pentru construcţie, valoarea unui act tranSIativ de proprietate, iar pentru teren (împreună cu actul adiţional) - valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Preţul a fost plătit iar bunul predat; prin urmare este evidentă voinţa părţilor de a se transmite dreptul de proprietate şi asupra terenului.
Referitor la forma actului juridic; chiar dacă aceasta nu a respectat forma autentică în virtutea principiului conversiunii actului juridic înscrisul este valabil ca şi antecontract de vânzare-cumpărare.
Existenţa valabilă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuie privită ca un element favorabil soluţionării acţiunii prin care se solicită a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, ea făcând dovada existenţei în patrimoniul promitentului-vânzător a dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Soluţia pronunţată pe excepţia prescripţiei este legală prin raportare la dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc că recunoaşterea dreptului întrerupe curgerea termenului de prescripţie.
Deşi recurenta susţine ca este în prezenţa unei posesii netulburate, invocând în acest sens numeroasele litigii existente între părţi, că aceste susţineri nu sunt dovedite, litigiile la care face referire recurenta vizând alte aspecte care nu au legătură cu posesia asupra terenului ce face obiectul acestei cauze.
Singura acţiune formulată de recurenta şi care are legătură cu obiectul prezentului dosar a fost respinsă de către instanţe, definitiv şi irevocabil (sentinţa comercială nr. 9540 din 22 august 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti).
Faţă de cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Buftea împotriva deciziei comerciale nr. 409 din 5 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 231/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 384/2011. Comercial → |
|---|
