ICCJ. Decizia nr. 234/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 234/2011
Dosar nr. 41486/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 41486/3/2008, reclamanta SC R.P. & G.S.M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.L. ROMÂNIA I.F.N. SA să se constate să se constate nulitatea absolută a art. 21 din contractul de leasing nr. F/2002/1113/2003 pentru încălcarea prevederilor art. 15 din OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing.
Cauza a fost soluţionată prin sentinţa comercială nr. 12838 din 10 noiembrie 2009, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerii acţiunii reclamantei SC R.P. & G.M.S. SA, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că în cauză este întrunită condiţia triplei identităţi prevăzută de art. 1201 C. civ., în raport de cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 14989/299/2007, SC R.P. & G.S.M. SA a formulat în contradictoriu cu intimata SC A.L. ROMÂNIA I.F.N. SA o contestaţie la executare, solicitând instanţei să dispună suspendarea executării silite obiect al dosarului de executare nr. 126/E/2007 al BEJ G.J., să constate nulitatea absolută a titlului executoriu, respectiv a contractului de leasing nr. F/2002/1113/2003 şi nulitatea absolută a popririi înfiinţate asupra M.C.S.C. SRL, în calitate de terţ poprit.
Prin sentinţa civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis în parte contestaţia la executare, dispunând anularea popririi înfiinţate de BEJ G.J. în dosarul de executare nr. 126/E/2007.
In considerentele hotărârii, referitor la capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de leasing, instanţa a consemnat că este neîntemeiat, fiind întocmit cu respectarea formelor prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii lui.
Astfel, s-a reţinut că, în cadrul litigiului dedus judecăţii pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a realizat examinarea, din perspectiva eventualei nulităţi, a întregului contract de leasing, implicit şi a clauzei stipulate la art. 21 din economia acestuia, stabilindu-se că, actul juridic a fost întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, situaţie în raport de care, Tribunalul a concluzionat că, în cauza cu care a fost învestit, operează autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii art. 21 din contract.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 12838 din 10 noiembrie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat apel reclamanta SC R.P. & G.S.M. SA, susţinând că, în mod eronat a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ.
În sensul acestei susţineri, reclamanta a arătat că, în realitate, în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile prevăzute de textul legal pentru a opera autoritatea lucrului judecat.
Referitor la identitatea de obiect, a precizat că cele două litigii au obiect distinct având în vedere că, în cadrul dosarului nr. 14989/299/2007 soluţionat de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, reclamanta a formulat o contestaţie la executare, solicitând anularea formelor de executare şi nulitatea titlului executoriu - contractul de leasing pentru neconformitatea cu dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din OG nr. 51/1997, în timp ce în cadrul dosarului nr. 41486/3/2008, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, aceasta a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei 21 din contractul de leasing, motivat de faptul că încalcă prevederile exprese si imperative ale art. 15 din OG nr. 51/1997.
In ceea ce priveşte identitatea de cauză, reclamanta a arătat că, nici această condiţie nu a fost întrunită, deoarece, primul litigiu a avut ca finalitate anularea formelor de executare silită, iar în cel de-al doilea, prin cererea de constatare a nulităţii unei clauze contractuale, scopul urmărit este paralizarea înscrierii pârâtei la masa credală cu valoarea totală a contractului de leasing.
Reclamanta a susţinut că şi identitatea de părţi a fost apreciată greşit în hotărârea primei instanţe, în condiţiile în care, procedura de executare silită este o procedură specială, calităţile părţilor fiind diferite în cele două procese: contestator şi creditor urmăritor (intimat), în cadrul contestaţiei la executare, respectiv reclamant si pârât, în cazul procedurii de drept comun.
Prin Decizia comercială nr. 357 din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul reclamantei SC R.P. & G.S.M. SA şi desfiinţând sentinţa comercială nr. 12838 din 10 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, nu există autoritate de lucru judecat în cauză şi că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat ca fiind întrunită condiţia triplei identităţi, prevăzută de art. 1201 C. civ., în speţă, neregăsindu-se îndeplinite niciuna dintre condiţiile impuse de norma legală menţionată.
Instanţa de control, în considerentele hotărârii pronunţate a apreciat că nu se poate reţine existenţa identităţii de obiect întrucât în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, obiectul cererii îl constituia o contestaţie la executare, motivată de începerea executării silite în baza unui contract de leasing, care nu îndeplinea condiţiile pentru a fi titlu executoriu, iar în cauza de fată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a art. 21 din contractul de leasing, motivat de faptul că acesta ar încălca prevederile exprese şi imperative ale art. 15 din OG nr. 51/1997, cele două proceduri având efecte diferite.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu este întrunită nici identitatea de cauză, respectiv a situaţiei de fapt calificate juridic, deoarece în sentinţa anterioară s-a soluţionat o cerere întemeiată pe dispoziţii legale ce reglementează actele procesuale efectuate cu privire la executarea silită a unui titlu executoriu, iar în cauza dedusă judecăţii, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din OG nr. 51/1997, cele două cauze fiind net diferite.
Condiţia identităţii de părţi a fost apreciată ca neîndeplinită, întrucât, în procedura specială a executării silite calitatea părţilor a fost aceea de creditor şi intimat, pe când în pricina de faţă au calitatea de reclamantă şi pârât, instanţa fiind învestită cu o acţiune de drept comun.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 357 din 10 iunie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs pârâtă SC A.L. I.F.N. SA, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., ce reglementează autoritatea de lucru judecat.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu operează autoritatea de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pentru neîntrunirea triplei condiţii de: obiect, cauză şi părţi.
Astfel, SC A.L. I.F.N. SA a susţinut că : există identitate de obiect, întrucât, deşi, cele două acţiuni au fost formulate de către SC R.P. & G.S.M. SA în cadrul a două proceduri denumite în mod diferit, acestea au acelaşi obiect şi urmăresc acelaşi scop, respectiv invalidarea dispoziţiilor Contractului de leasing nr. F/2002/1113/2003, sens în care, a invocat ca jurisprudenţă Decizia nr. 4525/2002 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în care s-a consemnat că „pentru a exista identitate de obiect nu este necesar ca acesta să fie formulat în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acţiunilor să rezulte că scopul final este acelaşi în ambele acţiuni."
Referitor la identitatea de cauză, pârâta a arătat că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că, nu a făcut distincţia între cauza acţiunii civile - reprezentată de scopul urmărit de acela care formulează acţiunea - şi cauza cererii de chemare în judecată - respectiv fundamentul raportului juridic dedus judecăţii - funcţie de care ar fi trebuit să aprecieze existenţa autorităţii de lucru judecat, nu aşa cum eronat a dispus, prin raportare la cauza acţiunilor civile şi temeiurile de drept pe care erau întemeiate cererile.
Referitor la soluţia Curţii de Apel în ceea ce priveşte neîntrunirea identităţii de părţi în cele două cauze, pârâta a arătat că este dată cu încălcarea doctrinei în materie care a stabilit că a avea aceeaşi calitate în ambele cereri, înseamnă a figura în ambele procese în calitate de titular de drepturi sau de obligaţii, prezentând importanţă identitatea juridică a părţilor, iar nu identitatea procesuală, în cauză această condiţie fiind îndeplinită prin aceea că, în ambele acţiuni, SC R.P. & G.S.M. SA şi SC A.L. I.F.N. SA au participat în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii litigioase faţă de aceeaşi situaţie juridică dedusă judecăţii, în ambele cereri R.P. solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing.
Analizând Decizia atacată, în raport de criticile formulate, de susţinerile părţilor şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, reţinând că instanţa de apel a făcut o aplicare judicioasă şi temeinică a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., având în vedere următoarele considerente:
Cerinţele reglementate prin prevederile art. 1201 C. civ., ca elementele ale autorităţii de lucru judecat şi care trebuie să fie aceleaşi în ambele cereri, sunt: părţile, obiectul şi cauza.
Dacă în cauză, critica vizând identitatea părţilor este fondată, SC R.P. & G.S.M. SA şi SC A.L. I.F.N. SA participând ca titulare de drepturi şi obligaţii în aceeaşi calitate în ambele procese, fiind lipsită de semnificaţie denumirea acestor calităţi, criticile asupra identităţii obiectului şi cauzei în cele două litigii sunt în mod categoric nefondate.
Cum textul legal menţionat, impune cumulativ îndeplinirea celor trei condiţii, în mod obligatoriu, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, trebuia să fie îndeplinite şi cerinţele aceluiaşi obiect - care reprezintă pretenţia formulată prin cerere cât şi dreptul subiectiv reclamat - şi aceleiaşi cauze, care constituie fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii.
Din perspectiva textului legal menţionat, Înalta Curte, apreciază că instanţa de apel a făcut o analiza corectă şi judicioasă a actelor şi lucrărilor dosarului, reţinând că în prezentul litigiu, nu sunt îndeplinite cerinţele identităţii de obiect şi de cauză, cu raportare la acţiunea care a format obiectul litigiului finalizat prin sentinţa civilă nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Astfel, dacă prin acţiunea cu care a investit Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta a înţeles să solicite constatarea nulităţii titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing încheiat cu pârâta, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din OG nr. 51/1997, respectiv pentru nerespectarea formei scrise a contractului şi lipsa datelor de identificare a bunului ce constituia obiectul leasingului, prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului, aceeaşi reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 21 din contract, prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 15 din actul normativ anterior amintit.
Ca atare, dacă, în primul litigiu, reclamanta a solicitat instanţei verificarea legalităţii contractului de leasing sub aspectul capacităţii sale de a constitui titlu executoriu, deci exclusiv din perspectiva acestui act de a fi susceptibil de punere în executare, în cadrul unei proceduri speciale, în cadrul celei de-a doua acţiuni, reclamanta a cerut verificarea unei clauze contractuale în raport de conformitatea sa cu un alt text legal, şi prin urmare, soluţia instanţei de apel, în sensul că între cele două cauze nu operează autoritatea de lucru judecat, pentru inexistenţa identităţii de obiect între cele două, este corectă pretenţia formulată prin cerere cât şi dreptul subiectiv reclamat fiind distincte în cele două litigii.
Susţinerile recurentei - pârâte, în sensul că, prin hotărârea pronunţată în contestaţia la executare, s-ar fi realizat o examinare integrală a validităţii contractului de leasing, în raport de întreaga legislaţie în materie, întrucât în considerentele respectivei hotărâri s-a consemnat că acesta a fost întocmit cu respectarea formelor prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii lui, urmează a fi înlăturate, întrucât a da eficientă unei asemenea susţineri ar avea semnificaţia unei aprecieri inadecvate asupra sentinţei intrate sub autoritate de lucru judecat, în sensul că ar reprezenta un caz de plus petita, fiind pronunţată cu depăşirea cadrului procesual cu care instanţa a fost investită.
Referitor la cauza acţiunii, se reţine că, aceasta nu poate fi confundată nici cu dreptul subiectiv, nici cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile, fiind reprezentată de instituţia sau categoria juridică, ori principiul de drept substanţial pe care îşi întemeiază pretenţia, iar cum soluţia se pronunţă într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speţă.
Astfel, înalta Curte apreciază că, în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel şi că, în speţă nu este îndeplinită nici condiţia identităţii de cauză între cele două litigii, acestea având fundamente juridice distincte, respectiv temeiuri de drept diferite, avându-se în vedere că prin sentinţa Judecătoriei Sector 1 s-a soluţionat o cerere întemeiată pe dispoziţii legale ce reglementează actele procesuale efectuate cu privire la executarea silită a unui titlu executoriu, iar în cauza dedusă judecăţii, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din OG nr. 51/1997, cele două cauze fiind net diferite.
Existenţa condiţiei triplei identităţi între cele două litigii poate fi, desigur, pusă în discuţie în contextul analizei autorităţii de lucru judecat cu rol de prezumţie. Insă, o astfel de analiză se impune a parcurge toate gradele de jurisdicţie, instanţele urmând a hotărî în ce măsură şi sub ce aspecte constatările făcute în prima judecată (acţiunea soluţionată prin nr. 16691 din 30 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) produc consecinţe în cea de-a doua judecată din perspectiva prezumţiei autorităţii de lucru judecat.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei SC A.L. I.F.N. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.L. I.F.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 357 din 10 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 241/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 709/2011. Comercial → |
|---|
