ICCJ. Decizia nr. 2443/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2443/2011
Dosar nr. 5618/1285/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.M.G. şi T.R.H. în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate retragerea reclamanţilor din cadrul societăţii pârâte, în condiţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi să fie, astfel, obligată pârâta să urmeze procedura prevăzută de art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, pentru cumpărarea acţiunilor reclamanţilor de către societate şi să fie obligată, totodată, la plata de daune cominatorii de 1.000 lei către fiecare reclamant pentru fiecare zi de întârziere în ipoteza neexecutării obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au calitatea de acţionari în cadrul SC A.C. SA, societate tranzacţionată în cadrul Bursei de Valori Bucureşti (BVB), secţiunea Rasdaq, piaţa XMBS.
La data de 14 noiembrie 2008 a avut loc Adunarea Generală Extraordinară a societăţii A.C. prin care a fost aprobată de principiu fuziunea prin absorbţie cu societăţile SC P.M. SA Cluj şi SC O.O. SA Cluj (societăţi absorbite) şi a fost mandatat Consiliul de Administraţie să întocmească proiectul de fuziune.
La data de 10 august 2009 a avut loc şedinţa Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC A.C. SA care a adoptat Hotărârile nr.1 – 4 prin care au aprobat fuziunea prin absorbţie a SC A.C. SA (societate absorbantă) cu SC O.O. SA şi SC P.M. SA (societăţi absorbite), conform proiectului de fuziune publicat în M.Of., Partea a IV-a nr. 3129 din 15 iunie 2009.
Reclamanţii arată că nu au fost de acord cu fuziunea şi au votat împotrivă, aşa cum rezultă din procesul – verbal încheiat la data de 10 august 2009 cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC A.C. SA în cuprinsul căruia este consemnat votul negativ al reclamanţilor.
Prin adresele înregistrate la societate sub nr. 2026 din 3 septembrie 2009 şi nr. 2057 din 7 septembrie 2009, reclamanţii au solicitat societăţii să li se cumpere acţiunile deţinute la societate în schimbul unui preţ ce va fi stabilit de un expert autorizat independent. Societatea pârâtă a răspuns negativ solicitării reclamanţilor prin adresele nr. 2026 din 30 septembrie 2009, respectiv nr. 2057 din 30 septembrie 2009, motivând că ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, operaţiunile de retragere a acţionarilor fiind reglementate de titlul V, cap. I, secţiunea 7, iar situaţia reclamanţilor nu s-ar încadra în niciuna dintre prevederile articolelor secţiunii 7 în condiţiile în care şi după fuziune, SC A.C. SA rămâne societate deschisă, respectându-se astfel prevederile art. 242 din lege.
Tribunalul Comercial Cluj prin sentinţa comercială nr. 1939 din 11 mai 2010 a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere formulat de reclamanţi având ca obiect constatarea retragerii din societate şi ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligaţia de a face şi plata daunelor cominatorii.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că reclamanţii au solicitat, în principal, să se constate că s-au retras din cadrul SC A.C. SA, în condiţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990. Or, acţiunea în constatare este admisibilă în condiţiile art. 111 C. proc. civ., potrivit căruia prin acest mijloc procesual se poate solicita constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar o astfel de acţiune nu este admisibilă în cazul în care partea are la dispoziţie o cerere în realizarea dreptului. De asemenea, acţiunea în constatare nu poate fi formulată pentru constatarea unei stări de fapt.
S-a considerat astfel că, dacă reclamanţii consideră că îşi pot manifesta dreptul de retragere din societate în condiţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, iar pârâta refuză să le plătească contravaloarea acţiunilor deţinute, au la dispoziţie formularea unei acţiuni în realizarea dreptului prin care să solicite obligarea pârâtei la plata contravalorii acestor acţiuni.
În privinţa capătului doi de cerere, prima instanţă a reţinut că prin prevederile art. 134 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul nu a prevăzut nicio obligaţie de a face în sarcina pârâtei. O obligaţie de a face revine consiliului de administraţie care are obligaţia de a solicita numirea unui expert care să stabilească preţul pe care urmează să îl plătească societatea pentru acţiunile deţinute de acţionarul care s-a retras, societăţii revenindu-i doar obligaţia de a da, respectiv de a plăti preţul acţiunilor.
Ca urmare a respingerii capetelor principale de acţiune, s-a respins şi capătul de acţiune accesoriu, având ca obiect plata daunelor cominatorii.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel toate părţile şi prin Decizia civilă nr. 184 din 25 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis doar apelul reclamanţilor în sensul că s-a schimbat în parte sentinţa şi s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat dreptul reclamanţilor de a se retrage din SC A.C. SA în condiţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată să urmeze procedura prevăzută de art. 134 alin. (4) din această lege în vederea cumpărării acţiunilor deţinute de către reclamanţi.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în principal, din perspectiva dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. care paralizează formularea unei acţiuni în constatare dacă se dovedeşte că este posibilă realizarea dreptului, că reclamanţii nu au formulat o cerere reală şi efectivă de constatare cu scop distinct şi care să aibă în economia litigiului o finalitate diferită pentru a se putea astfel despărţi net de celelalte cereri şi astfel să fie analizată din perspectiva dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ci este evident că analizarea cererii privind obligarea pârâtei să urmeze procedura prevăzută de art. 134 din Legea nr. 31/1990 presupunea inerent să se stabilească dacă reclamanţii deţin un drept de retragere care se cere a fi valorificat în prezentul litigiu şi care este regimul juridic al acestui drept.
Aşa fiind, curtea de apel a reţinut că aplicabilă în cauză este norma generală consacrată de art. 109 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în speţă.
În privinţa regimului juridic aplicabil dreptului reclamanţilor de a se retrage din societate, instanţa de apel a avut în vedere pentru a stabili legea incidentă, respectiv art. 134 din Legea nr. 31/1990 ori art. 242 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, că pârâta SC A.C. SA este tranzacţionată pe un sistem de tranzacţionare al Bursei de Valori Bucureşti (BVB), secţiunea RASDAQ, categoria III R XMBS.
S-a considerat esenţial în determinarea legii aplicabile, calificarea acestui sistem de tranzacţionare, respectiv dacă are natura juridică a unui sistem alternativ, aşa cum afirmă reclamanţii sau a unei pieţe reglementate, aşa cum afirmă pârâta.
În această privinţă instanţa de apel a concluzionat că Piaţa RASDAQ nu poate fi calificată ca o piaţă reglementată având în vedere, în esenţă, dispoziţiile art. 125 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital care definesc trăsăturile pieţei reglementate, trăsături neîndeplinite cumulativ în acest caz, coroborat cu poziţia autorităţii în materie – CNMV Bucureşti, care nu a dat o astfel de calificare acestei pieţe deşi intra exclusiv în competenţa acesteia şi a Dreptului Uniunii Europene (Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 iulie 2009) din care rezultă că sistemul alternativ de tranzacţionare nu face parte din piaţa reglementată.
S-a conchis, aşadar, că, în speţă, nu este incident art. 242 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, întrucât acţiunile deţinute de pârâtă nu se tranzacţionează pe o piaţă reglementată, ceea ce face incident per a contrario, art. 134 din Legea nr. 31/1990 la care se face trimitere de către norma specială, iar dreptul de retragere al reclamanţilor este guvernat de procedura prevăzută de acest articol de lege, astfel că faţă de refuzul pârâtei de a purcede la respectarea procedurii, reclamanţii au dreptul să ceară şi să obţină prin forţa publică a statului un titlu executoriu care să înmagazineze ordinul de a face.
Sub aspectul răspunderii societăţii comerciale au fost înlăturate apărările pârâtei cu referire la obligarea după lege a consiliului de administraţie ori a directorului, aceştia neavând capacitatea de a sta în justiţie.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata daunelor cominatorii, instanţa de apel a reţinut însă că după modificarea Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000 s-a operat o mutaţie radicală în materie, respectiv instituţia daunelor cominatorii a fost abandonată de legea procesual civilă şi înlocuită cu instituţia amenzilor cominatorii.
În măsura în care debitorul obligat personal la o obligaţie intuitu persoane nu va proceda la executarea acesteia se va putea declanşa mecanismul de constrângere prevăzut la art. 5803 C. proc. civ., fără însă ca pentru aceasta titlul executoriu să aibă deja recunoscut în prealabil dreptul la daune cominatorii în profitul creditorului.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părţi, în termenul legal.
Reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în totalitate a apelului şi cu privire la obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 1.000 lei către fiecare recurent pentru fiecare zi de întârziere în ipoteza neexecutării obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească.
Au invocat, în drept, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. [în prezent art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.].
Au susţinut, astfel, în dezvoltarea criticilor aduse hotărârii recurate că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile introduse prin OUG nr. 138/2000 cu privire la posibilitatea utilizării mecanismului de constrângere prevăzut de art. 5803 C. proc. civ. referitor la sancţionarea debitorului unei obligaţii intuitu personae care nu-şi execută această obligaţie, prin aplicarea unei amenzi civile, faţă de prevederile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005, publicată În M.Of. Partea I, nr. 225 din 13 martie 2006, pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se statuează că o asemenea cerere este admisibilă, în interpretarea care trebuie dată acestui text de lege.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (2) C. proc. civ. [în prezent art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.] dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial Partea I, astfel că cererea trebuia admisă.
Pârâta la rândul său a solicitat admiterea recursului şi modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi admiterii apelului propriu.
A invocat drept motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele argumente juridice:
I. În ceea ce priveşte calificarea acţiunii reclamanţilor ca fiind în constatare sau în realizare, respectiv obligaţie de a face, instanţa de apel a apreciat greşit textele incidente în cauză faţă de limitele investirii.
Petitul întâi al acţiunii reclamanţilor este în mod evident un petit în constatare, instanţa de apel neputându-l recalifica într-un petit în realizare, ci, cel mult, să îl considere lipsit de interes prin prisma celui de al doilea petit al acţiunii.
Pe de altă parte, dacă se verifică finalitatea demersului juridic, cel de al doilea petit al acţiunii, nu este o obligaţie de a face, ci de a da, de a intra în posesia echivalentului acţiunilor pe care le deţin reclamanţii la societate, deci este o cerere evaluabilă în bani, supusă taxelor de timbru.
II. În ceea ce priveşte regimul juridic al Pieţei RASDAQ, piaţă reglementată sau sistem alternativ de tranzacţionare, precum şi prevederile legale aplicabile în speţă, respectiv art. 242 din Legea nr. 297/2004 sau art. 134 din Legea nr. 31/1990, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale, această piaţă fiind reglementată, pentru următoarele considerente:
1. Din analiza datelor istorice privind înfiinţarea Pieţei RASDAQ rezultă că piaţa RASDAQ şi-a început activitatea în anul 1996, prin Decizia nr. 1092, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (denumită în continuare C.N.V.M.), care a autorizat societatea comercială Rasdaq S.R.L. ca piaţă organizată şi reglementată pentru tranzacţii cu valori mobiliare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994.
Prin Decizia nr. 1092/1996 a C.N.V.M., RASDAQ a fost înfiinţată ca o piaţă reglementată de drept, fapt consacrat şi prin Dispunerea de Măsuri nr. 11 din 21 aprilie 2010 a C.N.V.M. precum şi prin Directiva europeană 2004/39/CE care prevede faptul că pieţele recunoscute ca reglementate până la data de 30 aprilie 1996 nu mai au nevoie de autorizare ulterioară. Mai mult, Decizia nr. 1092/1996 a C.N.V.M. este în vigoare şi în acest moment, neexistând niciun act cu valoare juridică care să o anuleze sau care să modifice caracterul de piaţă reglementată al RASDAQ.
În anul 2002, în conformitate cu prevederile OUG nr. 28/2002, SC R. SRL a iniţiat un complex proces de transformare într-o piaţă extrabursieră modernă, incluzând schimbarea structurii asociaţilor, a procedurilor de control, a regulilor de asigurare a transparenţei şi de protecţie a investitorilor.
La data de 12 august 2003, prin încheierea nr.22719 pronunţată în dosarul nr. 170441/2003 a fost admisă cererea de reorganizare a societăţii comerciale Rasdaq S.R.L. prin schimbarea denumirii în SC B.E.R. SA şi schimbarea formei juridice a acesteia în societate pe acţiuni, având ca acţionari pe A.N.S.V.M. şi societăţi de servicii de investiţii financiare.
În M.Of. Partea a IV-a, nr. 3443 din 26 octombrie 2005, a fost publicat proiectul de fuziune prin absorbţie între SC B.V. Bucureşti SA şi SC B.E.R. SA.
În proiectul de fuziune precitat parţial, se mai precizează la pct. III „FUNDAMENTAREA ŞI CONDIŢIILE FUZIUNII PRIN ABSORBŢIE": ..." fuziunea prin absorbţie va conduce la valorificarea acumulărilor de până în prezent ale celor două societăţi participante, a câştigurilor de imagine şi de reputaţie, la compensarea punctelor slabe ale fiecărei pieţe cu punctele tari ale celeilalte, competenţele fiind utilizate în comun, precum şi în cumularea punctelor tari la nivelul unei unice entităţi. Prin Decizia de a fuziona adoptată de reprezentanţii societăţilor de servicii de investiţii financiare se urmăreşte consolidarea pieţei de capital din România şi, în contextul integrării României la Uniunea Europeană, construirea celei mai performante pieţe de capital din regiune, pentru a facilita: reducerea costurilor de operare pe pieţele reglementate şi sistemul alternativ de tranzacţionare care vor fi operate de BVB; creşterea siguranţei, accesibilităţii, eficienţei, integrităţii şi credibilităţii pieţei; plasarea resurselor investitorilor în companiile şi produsele bursiere româneşti şi accesul companiilor la aceste surse de finanţare a activităţilor înscrise în obiectul de activitate propriu; supravegherea mai eficientă a operaţiunilor realizate pe piaţa reglementată; extinderea gradului de implementare a principiilor de guvernanţă corporativă, precum şi a standardelor internaţionale de contabilitate şi de audit în rândul emitenţilor, etc.".
2. În ceea ce priveşte lipsa menţiunii că Rasdaq este piaţă reglementată din lista oficială transmisă de România Statelor membre şi Comisiei şi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, a arătat că raportat la art. 47 din Directiva Europeană nr. 2004/39/CE şi art. 124 alin. (4) din Legea nr. 297/2004, România nu a inclus Rasdaq în tabelul privind pieţele reglementate, deoarece în urma fuziunii nu mai este o entitate de sine stătătoare, distinctă, ci reprezintă doar o componentă, un segment din cadrul Bursei de Valori Bucureşti.
3. Sistemul Rasdaq nu reprezintă un sistem alternativ de tranzacţionare aşa cum greşit l-a calificat instanţa de apel.
Un prim argument este acela că Bursa de Valori Bucureşti are mai multe segmente, printre care şi unul distinct denumit Sistem Alternativ de Tranzacţionare, care include mai multe sectoare distincte, din care nu face parte piaţa Rasdaq.
Un doilea argument ar fi acela al definiţiei pieţei de capital reglementate, prevăzută în art. 125 din Legea nr. 297/2004, piaţa Rasdaq îndeplinind toate condiţiile.
Funcţia de reglementare aparţine C.N.V.M., conform art. 2 din Statutul aprobat prin OUG nr. 25/2002 şi a art. 7 alin. (1), s-a stabilit de către aceasta prin Decizia nr. 1092/1996 că piaţa Rasdaq este o piaţă organizată şi reglementată de C.N.V.M. pentru tranzacţii cu valori mobiliare şi coroborând dispoziţiile cuprinse în Decizia C.N.V.M. cu art. 290 din Legea nr. 297/2004, potrivit cărora reglementările emise de C.N.V.M. până la intrarea în vigoare a acestei legi, rămân în vigoare, rezultă că de vreme ce nicio altă dispoziţie cu caracter normativ contrar nu există, piaţa Rasdaq a fost este şi va fi cel puţin până la dispoziţii contrare o piaţă reglementată.
În baza rolului C.N.V.M. rezultat din art. 2 din Statut, piaţa Rasdaq este supravegheată de către această instituţie, primeşte rapoartele solicitate şi îi aplică sancţiuni.
Sub acest aspect, instanţa de apel nu putea fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti să califice această piaţă ca un sistem alternativ de tranzacţionare cu raportare doar la Codul Bursier care nu are valoarea unei legi.
Este adevărat că Bursa de Valori Bucureşti prin conducerea acesteia a încercat să acrediteze ideea că piaţa Rasdaq urmează să reprezinte sistemul alternativ de tranzacţionare însă până la stabilirea expresă a unui asemenea regim trebuie avute în vedere prevederile Legii pieţii de capital sau cel puţin trebuia făcută aplicarea principiului in dubio pro reo.
Totodată, trebuia avut în vedere că atât la data înfiinţării cât şi în prezent societatea recurentă îndeplineşte condiţiile de a fi listată pe o piaţă reglementată, prevăzute de art. 213 şi art. 217 din Legea nr. 297/2004.
În fine, s-a mai susţinut că a admite că Rasdaq nu este o piaţă reglementată ar duce la o discriminare în rândul investitorilor de capital în privinţa incidenţei art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi a infracţiunilor prevăzute în această materie.
4. În privinţa aplicabilităţii art. 242 din Legea nr. 297/2004, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederile acestei legi reprezintă norme speciale în raport cu prevederile Legii nr. 31/1990, a greşit atunci când nu a considerat că această lege specială se circumstanţiază reglementării pieţei de capital, reglementând potrivit art. 1 funcţionarea tuturor pieţelor de instrumente financiare şi se aplică conform alin. (4) tuturor activităţilor şi operaţiunilor de genul celor arătate, cu excepţia instrumentelor pieţelor monetare şi titlurilor de stat emise de MFP, dacă emitentul alege pentru tranzacţionarea acestora o altă piaţă decât cea reglementată, definită de art. 125 din Legea nr. 297/2004.
Or, piaţa Rasdaq întruneşte cerinţele acestui text de lege, şi, prin urmare, prevederile speciale ale art. 242 din Legea nr. 297/2004 sunt aplicabile şi nu cele generale ale art. 134 din Legea nr. 31/1990, care se aplică în cazul acţiunilor unor societăţi netranzacţionate.
Legea nr. 297/2004 cuprinde dispoziţii speciale referitoare la emitenţi inclusiv dispoziţii referitoare la operaţiunile de fuziune şi divizare şi prevede un singur caz în care este posibilă retragerea din societate şi obligarea la plata contravalorii acţiunilor şi anume, în cazul în care fuziunea implică alocarea de acţiuni care nu sunt admise la tranzacţionare.
Or, în urma operaţiunii de fuziune regimul juridic al acţiunilor reclamanţilor a rămas acelaşi, fiind admise la tranzacţionare, iar faptul că piaţa nu este lichidă şi că reclamanţii au votat împotrivă în condiţiile în care societatea rămâne tranzacţionată pe piaţă, ar însemna o încălcare a regulilor pieţei cu raportare la acţionari care s-au obligat să le respecte şi la societatea comercială, prin nesocotirea principiului egalităţii acţiunilor, prevăzut de art. 224 din Legea nr. 297/2004.
Ulterior, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în completarea cererii de recurs, recurenta – pârâtă a formulat motive suplimentare de recurs considerate de aceasta ca fiind de ordine publică.
1. Astfel, s-a susţinut că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă sub aspectul petitelor unu şi doi faţă de incidenţa art. 111 teza a II-a C. proc. civ.
Obiectivul urmărit de reclamantă este constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de retragere făcând sens şi motivând interesul pretenţiilor doar coroborat cu beneficiul final vizat – obţinerea unor sume de bani. Petitul doi este accesoriu petitului întâi, admiterea sau respingerea ambelor capete de cerere fiind corelativă.
2. Cererea este evaluabilă în bani astfel că trebuia urmată procedura prealabilă de conciliere, ceea ce nu s-a realizat, astfel că, a invocat excepţia prematurităţii, în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ.
Referitor la argumentele juridice ale instanţei de apel că piaţa RASDAQ nu prezintă caracteristicile unei pieţe reglementate a invocat:
a) excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 36 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a statuat că piaţa RASDAQ este o piaţă reglementată, astfel că repunerea în discuţie a acestui aspect – faţă de opozabilitatea erga omnes a efectelor de principiu ale unei hotărâri judecătoreşti, în sensul lămuririi unei chestiuni strict juridice – este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 1200 – 1202 C. civ.
b) plecând de la definiţia pieţei reglementate prevăzută în art. 125 din Legea nr. 297/2004, piaţa Rasdaq îndeplineşte cumulativ cele trei condiţii limitative şi exclusive impuse de legiuitor, respectiv funcţionează regulat, funcţionarea pieţei, accesul pe piaţă, precum şi condiţiile admiterii pe piaţă sunt stabilite prin reglementări emise şi aprobate de C.N.V.M. (a se vedea Regulamentul C.N.V.M. nr. 2/2002 privind transparenţa şi integritatea pieţei Rasdaq şi Regulamentul nr. 1/2006 prin care este stabilit regimul de tranzacţionare al acţiunilor listate pe piaţa Rasdaq) şi se respectă cerinţele de raportare şi transparenţă emise de C.N.V.M.
Piaţa Rasdaq este administrată de Bursa de Valori Bucureşti.
În opoziţie, Legea nr. 297/2004 stabileşte regimul juridic al sistemului alternativ de tranzacţionare prin art. 139 şi din analiza acestuia rezultă că această piaţă este administrată de către un operator de sistem, constituirea sa fiind supusă avizării şi aprobării C.N.V.M., or la data apariţiei Legii nr. 297/2004, piaţa Rasdaq era deja funcţională (a se vedea Decizia nr. 1092/1996), iar efectul fuziunii a constat doar în dispariţia operatorului de piaţă Rasdaq nu şi a pieţei Rasdaq care a fost integrată astfel pieţei reglementate administrate de Bursa de Valori Bucureşti.
Aşa fiind, regimul iniţial de piaţă reglementată ce i-a fost atribuit prin Decizia nr. 1092/1996 nu poate fi înlăturat şi rămâne în vigoare până la o eventuală recalificare prin reglementări explicite emise de C.N.V.M.
II. Referitor la incidenţa Deciziei C.N.V.M. nr. 1507 din 23 iulie 2008, a susţinut că acesta nu a produs niciodată efecte, deoarece nu a intrat în vigoare faţă de neîndeplinirea condiţiilor stabilite, aspect reţinut şi în Decizia nr. 36/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, iar pe de altă parte, s-a dat o interpretare greşită conţinutului ei, pieţei Rasdaq nefiindu-i atribuit sistemul alternativ de tranzacţionare (a se vedea şi poziţia C.N.V.M. exprimată prin Comunicatul de presă din 31 iulie 2008).
III. În privinţa raportului dintre Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 297/2004, fiind vorba de valori mobiliare – acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital, incidenţa Legii nr. 31/1990 este condiţionată de norme exprese de trimitere în cuprinsul Legii nr. 297/2004, fiind exclusă suprapunerea de reglementare sau acceptarea ideii existenţei unor reglementări alternative sau paralele ale aceleiaşi chestiuni juridice.
Aşa fiind, faţă de aceste precizări şi în raport de dispoziţiile art. 242 din Legea nr. 297/2004 şi art. 132 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, dreptul de retragere dintr-o societate tranzacţionată atunci când aceasta este implicată într-o operaţiune de fuziune este recunoscut de lege doar în situaţia în care acţionarul nu este de acord cu hotărârea luată cu privire la fuziune şi fuziunea implică alocarea de acţiuni ce nu sunt aduse la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, respectiv acţiunile emise de societatea comercială absorbantă să nu fie tranzacţionate pe o piaţă reglementată.
Lipsa oricăruia dintre aceste elemente are ca şi consecinţă, cât priveşte acţionarii, inexistenţa dreptului de retragere. Aplicabilitatea în completare a dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990 este exclusă, deoarece ar avea ca şi consecinţă lipsirea de eficienţă juridică a prevederilor Legii pieţei de capital prin extinderea nepermisă a dreptului de retragere având ca obiect instrumente financiare tranzacţionate la situaţii nevizate de această legislaţie.
Cele două texte de lege se exclud, fiind inacceptabilă admiterea existenţei unor reglementări alternative opţionale ale aceluiaşi drept, şi modalitatea de stabilire a preţului acţiunilor fiind total diferită, astfel că apelul reclamanţilor trebuia respins.
Părţile au formulat întâmpinări în cauză.
În privinţa recursului formulat de reclamanţi se constată că este nefondat.
Potrivit art. 5803 alin. (5) C. proc. civ. „pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii", text de lege în vigoare la momentul introducerii acţiunii.
Textul de lege a fost introdus prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă modificare intervenită ulterior publicării în M.Of a Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că, potrivit principiului tempus regit actum, nu se mai poate invoca obligativitatea acestei decizii în cauza de faţă şi încălcarea art. 329 alin. (2) C. proc. civ. [în prezent art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.].
Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea cererii reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata unor daune cominatorii, fiind fără temei legal, încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins, ca nefondat.
Referitor la recursul formulat de către pârâtă, analizând cu prioritate excepţiile invocate critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, în privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, că prin acţiunea introductivă reclamanţii au urmărit să obţină constrângerea societăţii pârâte de a urma procedura prevăzută de art. 134 din Legea nr. 31/1990, modificată, stabilirea dreptului acestora de a se retrage din societate constituind premisa pentru analizarea temeiniciei obligaţiei societăţii, ce rezultă din textul de lege, care este o obligaţie de a face şi nu de a da, deoarece prin acest demers judiciar nu se solicită plata preţului pentru transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, echivalent cu o răscumpărare de drept a acestora de către emitent.
Stabilirea dreptului reclamanţilor de a se retrage din societate, derivat din lege, constituie o condiţie de exercitare şi admitere a acestei acţiuni, astfel că în mod legal instanţa de apel a stabilit că, în realitate, temeiul de drept al acţiunii nu îl constituie art. 111 C. proc. civ., ci art. 109 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 134 din Legea nr. 31/1990, R, care prevede parcurgerea unei proceduri speciale obligatorii pentru societate în vederea valorificării acestui drept al acţionarilor, în caz de refuz, acţionarii având astfel, dreptul de a solicita realizarea acesteia, prin forţa de constrângere a statului.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, nici aceasta nu poate fi primită, deoarece faţă de conţinutul obligaţiei de a face, aceasta nu este evaluabilă în bani, reclamanţii solicitând doar obligarea societăţii de a parcurge procedura prevăzută de textul de lege, anume obligarea societăţii de a solicita judecătorului delegat desemnarea unui expert evaluator în vederea determinării valorii acţiunilor.
Urmare acestei acţiuni pârâta nu a fost obligată decât să parcurgă procedura instituită de lege pentru stabilirea preţului de vânzare a acţiunilor, pe baza unei expertize, fără a se cere şi încheierea unui contract în vederea transferării dreptului de proprietate şi plata preţului, etapă ulterioară, ce nu a făcut obiectul acestei judecăţi.
Aşa fiind, nu este incident art. 7201 C. proc. civ., hotărârea fiind legală şi în această privinţă.
În privinţa autorităţii de lucru judecat cu referire la calificarea pieţei Rasdaq ca fiind o piaţă reglementată prin raportare la Decizia nr. 36 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, în realitate recurenta susţinând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească într-o nouă judecată, fără a se mai putea lua în discuţie existenţa dreptului, se constată observând Decizia invocată că aceasta a fost pronunţată într-o altă cauză cu un alt obiect şi între alte părţi.
În privinţa criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 C. proc. civ., s-a susţinut de către recurentă că în fapt prin hotărârea ce face obiectul recursului de faţă, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a statuat că piaţa RASDAQ nu este o piaţă reglementată, ci una alternativă, dar nici aceste critici nu pot fi primite.
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiată pe art. 134 din Legea nr. 31/1990, modificată şi în acest cadru procesual a fost analizat şi apelul, iar concluzia care justifică hotărârea pronunţată în apel are la bază analiza probatoriului existent şi interpretarea reglementărilor specifice, astfel că nu se poate susţine în mod valabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Cât priveşte nelegalitatea hotărârii, pe fond, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că nici această susţinere nu poate fi primită.
Prin art. 134 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale anterior modificării intervenite prin Legea nr. 441/2006, era reglementată situaţia de excepţie în care acţionarii minoritari se puteau retrage din societate având dreptul la un preţ legal urmare pronunţării unei hotărâri a adunării generale cu care nu au fost de acord privind: schimbarea sediului societăţii, a obiectului principal de activitate sau a formei societăţii.
În acelaşi timp, prin art. 242 din Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital, s-a reglementat dreptul de retragere şi plata unui preţ legal al acţionarilor care votează împotriva hotărârii adunării generale a acţionarilor unei societăţi listate care are drept efect fuziuni sau divizări ce implică alocarea de acţiuni care nu mai sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată.
În ceea ce priveşte preţul de răscumpărare al acţiunilor de către societatea emitentă, Legea nr. 297/2004 a făcut trimitere la dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, privind efectuarea unei evaluări a acţiunilor de către un expert independent.
Noua reglementare a Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, introdusă prin dispoziţiile Legii nr. 441/2006, a lărgit cadrul situaţiilor prin care se poate exercita dreptul de retragere al acţionarilor din societate şi de a obţine un preţ legal al acţiunilor prin răscumpărarea acestora de către societatea emitentă şi în cazul în care acţionarii au votat împotriva unei fuziuni sau divizări [art. 134 alin. (1) lit. d)].
Prin această modificare a legii intervenită ulterior adoptării Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, textul art. 242 şi reglementările C.N.V.M. emise în aplicarea sa au rămas în vigoare, ele fiind incidente numai pentru societăţile în care este vorba de fuziuni sau divizări care au drept rezultat alocări de acţiuni netranzacţionate pe o piaţă reglementată (nelistate).
Prin urmare, noua reglementare a Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, astfel cum a fost modificată este aplicabilă în totalitate atât societăţilor listate cât şi celor închise, şi, deci, în cazul fuziunilor sau divizărilor care nu implică alocarea către acţionarii unei societăţi admise la tranzacţionare a unor acţiuni neadmise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, respectiv în situaţia în care vor fi alocate acţiuni ce vor fi cotate pe piaţa reglementată, va fi incident art. 134 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale şi numai în situaţia acţionarilor care nu au fost de acord cu fuziuni sau divizări în ipoteza în care este vorba de alocarea de acţiuni neadmise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, sunt aplicabile normele speciale ale pieţei de capital cuprinse în art. 242 din Legea nr. 297/2004 şi în regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, în respectarea principiului specialia generalibus derogant.
În concluzie, revenind la speţă, alocarea unor acţiuni listate în urma fuziunii, ca în cazul societăţii absorbante recurente, va atrage aplicarea art. 134 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, astfel că toate considerentele şi argumentele juridice al instanţei de apel sub aspectul naturii juridice a pieţei Rasdaq şi criticile corespunzătoare aduse prin motive de recurs privind greşita calificare a pieţei Rasdaq ca nefiind o piaţă reglementată deşi, într-adevăr, aceasta este o secţiune a Bursei de Valori Bucureşti, neinclusă încă în sistemul alternativ de tranzacţionare, sunt lipsite de relevanţă juridică sub aspectul legalităţii hotărârii recurate, faţă de sfera de incidenţă a textului de lege sus-menţionat, în interpretarea corectă care trebuia dată normelor legale în succesiunea adoptării lor, soluţia fiind însă, tot aceea de respingere a apelului formulat de pârâtă.
Acţiunea cu care a fost învestită instanţa de judecată pe temeiul juridic al obligaţiei de a face priveşte obligarea societăţii la parcurgerea procedurii prevăzute de art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, modificată, ca efect al recunoaşterii dreptului reclamanţilor de a se retrage din societate conform art. 134 alin. (1) din aceeaşi lege, ca urmare a fuziunii societăţii cu consecinţa menţinerii pe piaţă, sens în care s-a şi hotărât expres prin proiectul de fuziune, publicat în Monitorul Oficial şi devenit astfel un act constitutiv de drepturi.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat şi recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii P.M.G. şi T.R.H. şi de pârâta SC A.C. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 184/2010 din 25 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios Administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3167/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 241/2011. Comercial → |
|---|
