ICCJ. Decizia nr. 2403/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2403/2011
Dosar nr. 120/1259/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 970/C din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C.T. SRL Piteşti împotriva pârâtei S.N.Î.F. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un Contract de închiriere din 12 ianuarie 1993, modificat la 2 februarie 2005, în sensul că pârâta îi închiriază reclamantei un activ de 1.200 mp, până la data aplicării Legii nr. 346/2004, dată la care se va cumpăra. Ulterior, pârâta a fost supusă executării silite, ca urmare a neîndeplinirii unor obligaţii fiscale, operând transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu printr-o manifestare de voinţă a proprietarului, ci, din iniţiativa organului de executare, iar la momentul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, raporturile locative erau încetate.
Prima instanţă a reţinut, deci, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, dar nici celei delictuale, deoarece, în procedura executării silite, debitoarei nu îi revine nicio obligaţie de a înştiinţa terţe persoane.
Dimpotrivă, s-a reţinut culpa reclamantei care nu a intervenit în procedură prin comunicarea dreptului său şi nu a înscris în registrul de publicitate imobiliară contractul de închiriere, cu o durată mai mare de 3 ani, conform art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 7/1996.
Au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind caracterul fraudulos al licitaţiei pentru omisiunea din procesul-verbal de sechestru a inventarului interior al atelierului, deoarece acesta nu a făcut obiectul executării silite, însă, cu toate acestea, bunurile respective au fost inventariate şi depozitate de adjudecatar în două locaţii, de unde reclamanta avea posibilitatea să le ridice. Din acest punct de vedere, cererea reclamantei prin care a solicitat contravaloarea bunurilor mobile de la pârâtă, în baza răspunderii contractuale/delictuale, cât timp ele există în materialitatea lor, iar reclamanta a fost notificată de adjudecatar să le ridice, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 150 din 29 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
În considerentele deciziei, instanţa de apel reţine caracterul nefondat al criticilor apelantei cu privire la neanalizarea de către prima instanţă a probelor şi deci, respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri reprezentând producţia neterminată şi valoarea profitului nerealizat, pe motivul lipsei culpei pârâtei, ca element comun celor două tipuri de răspundere civilă: contractuală şi delictuală.
Totodată se reţine culpa reclamantei, care nu a notat în registrele de publicitate imobiliară locaţiunea de peste 3 ani, pentru opozabilitate faţă de terţi, precum şi faptul că locaţiunea poate fi considerată una fără termen determinat, deoarece, referirile din ultimul Act adiţional din 2 februarie 2005 la Legea nr. 364/2004 nu au legătură cu actul, iar dacă intenţia părţilor a fost cu referire la Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, s-a reţinut că această lege era deja în vigoare la data încheierii actului adiţional 2/2005.
În privinţa răspunderii pentru lipsa bunurilor, curtea a reţinut că nu pârâta a fost deţinătoarea lor, ci adjudecatara SC S.B.A. SA, care le-a preluat în custodie şi le-a valorificat ca fier vechi.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., care a fost ulterior însuşit de administratorul judiciar desemnat în procedura de insolvenţă deschisă împotriva societăţii reclamante.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea dovezilor administrate cu privire la refuzul permanent al pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei spaţiul închiriat.
Recurenta susţine că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, nu a adus la cunoştinţă situaţia sa fiscală şi faptul că se afla în procedură de executare silită, ceea ce i-a creat reclamantei un prejudiciu, conform expertizei, evaluat la 1.215.696 RON.
Sunt invocate prevederile art. 1420 alin. (3) C. civ., conform cărora pârâta avea obligaţia de a asigura folosinţa normală a spaţiului închiriat, răspunzând pentru perturbarea acestuia, din culpa sa, datorită unor terţi sau datorită viciului lucrului.
De asemenea, recurenta aduce critici şi sub aspectul neanalizării şi nereţinerii culpei pârâtei, ca element al răspunderii delictuale, aceasta fiind răspunzătoare potrivit art. 998 C. civ.
Se apreciază, totodată, că şi celelalte elemente ale răspunderii civile au fost dovedite, dar neanalizate în apel, respectiv al prejudiciului, determinat prin expertiză şi constând în producţia neîncepută şi utilajele reclamantei care au fost depozitate în altă parte fără ştiinţa sa. De asemenea, recurentul susţine şi existenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta culpabilă a pârâtei, care nu a adus la cunoştinţa reclamantei situaţia sa fiscală şi faptul că se afla în procedura de executare silită.
Prin scriptul intitulat ";note scrise"; înregistrat la 29 martie 2011, intimata S.N.Î.F. SA a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele nu se încadrează în cele prevăzute de lege.
Recursul nu este fondat.
Între părţi s-a încheiat Contractul de locaţiune din 12 ianuarie 1993, modificat prin acte adiţionale succesive, ultimul din 9 februarie 2005, în baza căruia s-a stipulat că totalul suprafeţei de 1.200 mp, care reprezintă activul, obiect al contractului, se închiriază până la data aplicării Legii nr. 346/2004, dată la care se va cumpăra.
În mod corect s-a reţinut că, la data acestui acord de voinţă, legea în discuţie era în vigoare, reclamantul fiind deci, în măsură, să îşi exercite dreptul de preemţiune conferit de aceasta.
Criticile privind existenţa culpei pârâtei care să atragă răspunderea contractuală sau delictuală a locatorului sunt, de asemenea, nefondate, faţă de împrejurarea că acesta a fost supus procedurii execuţionale a unor creanţe fiscale în cadrul căreia imobilul a fost executat silit, iar dovada unei atare culpe nu s-a produs. Iniţiativa acestei proceduri nu i-a aparţinut pârâtei, care, avea calitatea de debitor supus unei proceduri execuţionale speciale, în baza art. 133 - 171 C. proc. fisc., iniţiată de A.N.A.F. şi în cadrul căreia a operat transferul dreptului de proprietate către terţul adjudecatar SC S.B.A. SA.
Corect s-a reţinut că, la data începerii procedurii execuţionale, imobilul nu era grevat de sarcini, fapt constatat odată cu emiterea somaţiei de plată şi înscrierea acesteia în registrul de publicitate imobiliară.
Lipsa voinţei proprietarului de a vinde imobilul nu îi antrenează acestuia nici răspunderea contractuală pe temeiul pactului de preferinţă, dar nici răspunderea delictuală, pe considerentul că, în procedura executării silite debitorului nu îi revine obligaţia înştiinţării terţilor.
Această obligaţie revine organelor de executare, în legătură cu drepturile reale înscrise asupra imobilului urmărit, cu sarcinile ce îl grevează, precum şi cu titularii acestor drepturi.
Pârâta nu este, de asemenea, culpabilă pentru prejudiciul invocat de reclamantă concretizat în contravaloarea bunurilor care s-au aflat în spaţiu la momentul declanşării procedurii execuţionale, întrucât nu s-au aflat în posesia acesteia, reclamanta fiind notificată de către adjudecatar în legătură cu posibilitatea ridicării acestora.
Prin urmare, nu există legătura de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul încercat de reclamantă.
Instanţele de fond au reţinut în mod legal că, în speţă, nu este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, nefiind dovedită încălcarea de către aceasta a vreunei obligaţii contractuale concrete rezultată din încheierea contractului de locaţiune, şi nici răspunderea civilă delictuală, întrucât, prin raportare la situaţia de fapt şi de drept analizată, nu sunt întrunite cumulativ elementele acestui tip de răspundere, în cadrul căreia, printr-o faptă ilicită a pârâtei să fie încălcată o obligaţie legală care să aducă vătămare dreptului reclamantei.
În baza acestor considerente, nefiind fondat, întrucât instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, răspunzând, potrivit celor mai sus reţinute, tuturor criticilor aduse sentinţei primei instanţe prin cererea de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.T. SRL Piteşti prin administrator judiciar C.I.I. E.S.I. împotriva Deciziei nr. 150 din 29 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2404/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2402/2011. Comercial → |
|---|
