ICCJ. Decizia nr. 2453/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2453/2011
Dosar nr. 10134/2/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, la data de 16 aprilie 2009, sub nr. 3596/2/2009, petenta SC S.I. SA Bucureşti a solicitat anularea sentinţei arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008.
La data de 3 iunie 2009, intimata C.N.C.F. SA Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel în soluţionarea pricinii, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii în anulare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a apreciat că, în speţă, nu operează excepţia necompetenţei materiale, motiv pentru care a respins această excepţie.
Prin sentinţa comercială nr. 130, pronunţată la data de 29 octombrie 2009, în dosarul nr. 3596/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare formulată de petenta SC SI. SA Bucureşti împotriva sentinţei arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, în contradictoriu cu intimata C.N.C.F. SA Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA Bucureşti, la data de 2 decembrie 2009, motivele de recurs fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Prin Decizia nr. 1297 pronunţată la data de 20 aprilie 2010, în dosarul nr. 3596/2/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Bucureşti împotriva sentinţei nr. 130 din 29 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea spre rejudecarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale aceleiaşi instanţe, pentru a se cerceta motivele de prescripţie extinctivă şi cele referitoare la condiţiile esenţiale pentru realizarea convenţiilor.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, la data de 10 august 2010, sub nr. 3596/2/2009, şi ulterior, conform repartizării aleatorii dispuse prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu de la 11 octombrie 2010, sub nr. 10134/2/2010, la data de 20 octombrie 2010.
Prin sentinţa comercială nr. 146/2010 pronunţată la data de 14 decembrie 2010, în dosarul nr. 10134/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare formulată de petenta - pârâtă SC S.I. SA Bucureşti împotriva sentinţei arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, încontradictoriu cu intimata - reclamantă C.N.C.F. SA Bucureşti.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, curtea a reţinut că tribunalul arbitral a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor articolului 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958; Tribunalul Arbitral a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, în prezenta cauză, se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 192.670,46 lei, reprezentând contravaloarea penalităţilor contractuale calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007 a facturilor care au constituit obiectul acţiunii arbitrale, soluţionate prin sentinţa nr. 229 din 7 noiembrie 2006.
În ceea ce priveşte critica faptului că reclamanta - intimată nu a probat în nici un fel de ce în dosarul arbitral anterior nu a pretins şi penalităţi odată cu pretenţia prestaţiei principale, curtea a apreciat că nu poate fi primită, întrucât obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă tocmai obligarea la plata penalităţilor calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007, deci după data pronunţării sentinţei arbitrale (7 noiembrie 2006).
În privinţa încălcării principiului potrivit căruia nimeni nu poate obţine un drept sau un avantaj prin invocarea propriei sale culpe, s-a reţinut că petenta nu a administrat nici o probă şi, mai mult decât atât, nu a precizat în ce constă culpa C.N.C.F. SA pe care aceasta ar fi invocat-o şi prin care a obţinut un drept sau un avantaj.
Critica în sensul încălcării convenţiei arbitrale nu a fost primită, întrucât constituirea tribunalului arbitral s-a făcut în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, iar părţile au convenit ca litigiul să fie soluţionat de un tribunal arbitral alcătuit din trei arbitri în termen de trei luni de la constituirea tribunalului, conform dispoziţiilor articolului 39 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/654/2003.
De asemenea, în ceea ce priveşte faptul că s-ar fi încălcat termenele şi procedura de numire a arbitrului înlocuitor, nici această critică nu a fost primită, întrucât, la şedinţa din 18 februarie 2009 s-a prezentat arbitrul supleant desemnat din oficiu pentru pârâtă, respectiv O.V. în locul arbitrului G.S.
Referitor la excepţia prematurităţii, curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul arbitral a reţinut că, în situaţia în care părţile prevăd în contract efectuarea concilierii înainte de introducerea acţiunii iar litigiul este supus arbitrajului, nu poate fi primită excepţia prematurităţii pentru încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei comerciale recurate şi, pe cale de consecinţă, anularea sentinţei arbitrale nr. 33/2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC S.I. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Primul motiv de recurs critică sentinţa ca fiind nelegală, deoarece în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligaţiile care urmează să se executate la cererea creditorului, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul.
În consecinţă, pentru pretenţiile (penalităţi) calculate pentru tarifele suplimentare menţionate în factura nr. 3555653 din 15 martie 2005, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 31 martie 2005 şi a expirat la data de 31 martie 2008, conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ.
Este nelegală susţinerea instanţei de apel care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe considerentul că acestea reprezintă contravaloarea penalităţilor contractuale calculate pentru plata cu întârziere a facturilor ce au constituit obiectul acţiunii arbitrale, soluţionate prin sentinţa nr. 229 din 7 noiembrie 2006, deoarece dispoziţiile art. 16 b) din Decretul nr. 167/1958 erau aplicabile dacă procesul anterior, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 229 din 7 noiembrie 2006, ar fi avut ca obiect însăşi plata de penalităţi şi nu alte pretenţii, cum este cazul în speţă.
Pentru a obţine penalităţile pretinse, intimata - reclamantă avea obligaţia de a sesiza instanţa de arbitraj mai înainte de data de 31 martie 2008, or cererea de arbitrare a fost introdusă la data de 28 august 2008.
Al doilea motiv de recurs se referă la nelegalitatea sentinţei întrucât „instanţa de rejudecare nu a luat în considerare indicaţiile obligatorii date de instanţa de casare prin Decizia nr. 1297 din 20 aprilie 2010, cu privire la verificarea condiţiilor de validitate a convenţiilor.
În raport cu prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 304 alin. (7), (8), (9) C. proc. civ., instanţa de rejudecare nu a respectat indicaţia instanţei de casare, în sensul că nu a analizat şi nu a respins cu motivarea necesară (în fapt şi în drept) indicaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Luând în considerare indicaţia Înaltei Curţi, apreciem că sentinţa comercială nr. 146 din 14 decembrie 2010, pronunţată de instanţa de rejudecare în dosarul nr. 10134/2/2010, este nelegală cu referire la prevederile art. 948 pct. 2 şi 3 C. proc. civ.".
Recurenta precizează că data de 14 decembrie 2003 s-a încheiat între părţi contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/654/2003, cu valabilitate până la data de 11 decembrie 2004, prelungit, prin acte adiţionale, până la data de 14 februarie 2005 şi că intimata - reclamantă recunoaşte că părţile s-au înţeles asupra aplicării tarifului auxiliar pentru executarea serviciului comercial opţional constând în anularea şi reprogramarea traseelor suplimentare conform comenzilor urmate de executare, depuse de SC S.I. SA la intimată, primite şi executate de aceasta fără obiecţiuni.
Deci, opiniază recurenta, părţile s-au înţeles numai asupra condiţiilor de realizare a serviciului opţional (comanda urmată de executare), tarifului aplicabil şi asupra modalităţii de plată.
În consecinţă,recurenta consideră că Înalta Curte „va reţine că referirea intimatei - reclamante la aplicarea prevederilor art. 5.4.3 din contract în sensul că „modalitatea de plată este prezentată în capitolul 7" nu întruneşte condiţiile de validitate impuse imperativ de art. 948 alin. (3) C. civ., respectiv clauza penală să aibă un obiect determinat şi, în nici un caz acest enunţ nu poate întruni cerinţele „clauzei penale".
Reclamanta – intimată C.N.C.F. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării se susţine, în esenţă, că primul motiv de recurs este nefondat deoarece în contractul nr. 1/654/2003 s-a înserat o clauză penală valabilă.
Astfel, reclamanta precizează că temeiul de drept al acţiunii îl constituie clauza penală înserată la art. 31.6 lit. b) din contractul nr. 1/654/2003. La acest articol se prevede foarte clar: „pentru refuzul nejustificat sau pentru întârzierea în plată a sumelor datorate către C.F.R., S. va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi de întârziere"şi că aceste aspecte au fost reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa comercială nr. 146/2010.
Referitor la prescripţia extinctivă reclamanta susţine că presupusa încălcare a prevederilor privind prescripţia extinctivă aşa cum susţine recurenta nu sunt adevărate, în speţă operând întreruperea termenului de prescripţie, potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Aşa cum s-a arătat şi în cererea arbitrală în această speţă s-a pronunţat în dosarul nr. 421/2/2007, Decizia nr. 36 din 16 ianuarie 2008 prin care în mod irevocabil pârâta S. a fost obligată să achite suma de 448.392,07 lei reprezentând debitul principal pentru prestaţiile de trenuri suplimentare, la care s-au calculat penalităţile de întârziere care constituie obiectul prezentei cauze. În consecinţă, prin întreruperea termenului general de prescripţie pentru debitul principal a fost întrerupt şi termenul de prescripţie pentru accesoriul, debitului reprezentat de penalităţile de întârziere, în virtutea principiului „accesorium sequitur principalem".
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs şi susţinerile din întâmpinare, constată următoarele:
Referitor la prescripţia dreptului de a cere penalităţi atât curtea de apel cât şi tribunalul arbitral au reţinut în mod legal că prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu condiţia admiterii ei, în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
În speţă, prin sentinţa arbitrală nr. 229 din 7 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la plata sumei de 416.947,7 RON reprezentând contravaloare facturilor fiscale nr. 3555653 din 15 martie 2005 şi nr. 3555701 din 6 aprilie 2005 şi în consecinţă, în mod legal, prin sentinţa arbitrală nr. 33 din 26 februarie 2009 tribunalul arbitral a admis acţiunea precizată a reclamantei şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 30.283,94 lei penalităţi pentru neplata facturilor nr. 3555653 din 15 martie 2005 şi nr. 3555701 din 6 aprilie 2005.
O precizare importantă, care se impune, constă în faptul că iniţial reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 192.670,64 lei contravaloare penalităţi pentru neplata la termen a facturilor precitate însă ca urmare a plăţii sumei de 162.386,52 lei la data de 22 octombrie 2008 reclamanta şi-a restrâns pretenţiile pentru diferenţă respectiv suma de 30.283,94 lei.
Astfel fiind, prin plata făcută pârâta a recunoscut că datorează penalităţi şi s-a întrerupt cursul prescripţiei astfel încât susţinerile din recurs sunt nefondat cu privire la prescripţie.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei referitoare la verificarea condiţiilor de validitate a convenţiilor trebuie precizat că în acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009 pârâta nu face vorbire de acest aspect şi nu invocă dispoziţiile art. 948 alin. (2) şi (3) şi art. 1066 C. civ. şi în consecinţă în recurs nu are temei legal să invoce temeiuri de drept pe care nu şi-a întemeiat acţiunea la fond.
De altfel, aşa cum s-a precizat mai sus, prin achitarea sumei de 162.386,52 lei cu titlu de penalităţi, pârâta a recunoscut implicit că le datorează, dar nu în cuantumul solicitat de reclamantă (192.670,64 lei) şi în consecinţă motivul de recurs privind verificarea condiţiilor de validitate a unei convenţii, parţial executate, este pro cauza şi nefondat mai ales că la art. 31.6 lit. a) din contractul nr. 1/654/2003 se stipulează expres că pentru refuzul nejustificat sau întârzierea la plată se va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi de întârziere.
Şi critica sentinţei pentru că „instanţa de rejudecare nu a respectat indicaţia instanţei de casare, în sensul că nu a analizat şi nu a respins cu motivarea necesară (în fapt şi în drept) indicaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie" este nelegală întrucât,potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului şi în consecinţă nu pot fi „ respinse cu motivarea necesară în fapt şi în drept" cum susţine recurenta.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 146/2010 din 14 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2449/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2458/2011. Comercial → |
|---|
