ICCJ. Decizia nr. 2773/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2773/2011
Dosar nr. 2577/1/2011
Şedinţa publică de la 22 septembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Prin hotărârea arbitrală din 2 mai 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, în dosarul nr. 12/2009, s-a respins excepţia de necompetenţă materială pe calea arbitrajului şi cea a autorităţii de lucru judecat şi a fost admisă, cu majoritate de voturi, cererea reclamantei, constatându-se nulitatea absolută a convenţiei nr. 277 din 22 ianuarie 2000, pentru lipsa obiectului. Hotărârea a fost dată cu opinia separată a unui arbitru, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă materială a arbitrajului şi respingerii cererii de constatarea a nulităţii absolute a convenţiei nr. 277/2000.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj a reţinut că excepţia de necompetenţă materială a instanţei arbitrale este neîntemeiată, întrucât litigiul este unul patrimonial, iar art. IV din convenţia nr. 277/2000, conţine o clauză compromisorie, care prevede că orice litigiu se va rezolva de către Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
De asemenea, instanţa de arbitraj a reţinut că şi excepţia de lucru judecat este neîntemeiată, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi, întrucât, în prezenta cauză, se invocă o altă cauză de nulitate.
În ce priveşte fondul cauzei, tribunalul arbitral a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 962 şi art. 964 C. civ., întrucât clauza cuprinsă în art. 1 cap. II intitulat Plata prestaţiilor din convenţia părţilor nr. 277/2000, nu cuprinde elemente care să facă posibilă determinarea precisă a obligaţiei de plată, ce-i incumbă pârâtei SC M.B. SA GALAŢI, pentru prestarea serviciilor de asistenţă juridică de către reclamantul A.P., sancţiunea neîndepliniri acestei obligaţii, fiind nulitatea absolută a contractului.
De asemenea, Curtea de arbitraj a constatat nulitatea absolută a clauzei penale, întrucât penalitatea de 3%, prevăzută în convenţia nr. 277/2000, încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 9 din OG nr. 1/2000.
Împotriva hotărârii tribunalului arbitral, A.P. a formulat acţiune în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. a), b), f), g), h), i) C. proc. civ.
La data de 8 octombrie 2009, SC M.B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii în anularea motivat de faptul că litigiul este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, întrucât Decizia nr. 4484/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, produce efecte numai cu privire la litigiul în care s-a pronunţat, şi nu poate lega tribunalul arbitral în stabilirea propriei competenţe, iar pe de altă parte, printr-o altă decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 10800 din 16 decembrie 2005, s-a statuat că litigiul privind convenţia nr. 277/2000, este susceptibil de a fi soluţionat de către Curtea de Arbitraj Galaţi.
Prin încheierea de şedinţă din data de 2 octombrie 2010, Curtea de Apel Galaţi, a scos cauza de pe rolul instanţei şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, întrucât prin încheierea nr. 39 din 12 ianuarie 1010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis cererea de strămutare formulată de SC M.B. SA Galaţi, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 414/54/2010.
La data de 25 februarie 2010, A.P. a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei comerciale a Curţii de Apel Craiova, în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrate, competenţa aparţinând, potrivit susţinerilor sale, Curţii de Apel Craiova, însă ca instanţă civilă, având în vedere natura civilă a litigiului.
Prin încheierea de şedinţă din data de 8 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei comerciale în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, întrucât, a considerat că obiectul controlului judiciar îl constituie hotărârea arbitrală pronunţată la data de 2 mai 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, în dosarul nr. 12/2009, iar potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ., competenţa revine curţii de apel.
La data de 27 mai 2010, petentul a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii din data de 6 mai 2010, prin care a fost stabilită în sarcina sa o taxă judiciară de timbru, în sumă de 23.550,85 lei şi un timbru judiciar în valoare de 5 lei, având în vedere cuantumul pretenţiilor contestate în sumă de 4.299.069,77 lei, iar prin încheierea nr. 10 de la 31 mai 2010, i-a fost respinsă cererea de reexaminare.
Tot la aceeaşi dată, A.P. a formulat şi cerere de ajutor public judiciar, în temeiul art. 6 lit. d) din OUG nr. 51/2008, ce a fost admisă de către instanţă prin încheierea nr. 11 din data de 2 iunie 2010, în sensul ca i-a fost acordată facilitatea de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 23550,85 lei, eşalonată în 48 de rate lunare, în sumă de 490,64 lei fiecare, achitată pe data de 25 ale fiecărei luni.
Prin hotărârea nr. 42 din 15 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, s-a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de petent şi fost obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei către intimata-pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie curtea de apel a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de petent nu prezintă nicio relevantă în raport de motivul invocat de către acesta, prevăzut de dispoziţiile art. 364 lit. h) care reglementează o alta situaţie.
Pentru aceleaşi considerente s-au înlăturat, ca nefondate, susţinerile apelantului în ceea ce priveşte efectul puterii lucrului judecat a hotărârilor menţionate, din perspectiva analizării motivului formulat de acesta, respectiv cel reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
S-a constatat că în speţă nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., potrivit căruia pentru a opera puterea de lucru judecat trebuie să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul de faţă, întrucât litigiile soluţionate prin hotărârile judecătoreşti invocate (dec. 38/R /2004, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Decizia 47/R/2008 a Curţii de Apel Galaţi) au avut o altă cauză şi un alt obiect, iar textul de lege al art. 364 lit. i) C. proc. civ. invocat de petent reglementează cu totul altă situaţie juridică şi anume, încălcarea principiilor cardinale ale procedurii arbitrale, consacrate de art. 398 C. proc. civ., respectiv: egalitatea de tratament, respectarea dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Totodată, s-a constat că argumentele invocate de petentul A.P. referitoare la dispoziţiile art. 6 din CEDO, sub aspectul violării dreptului la o un proces echitabil prin soluţionarea litigiului de o instanţa necompetentă material, litigiu care era de competenţa exclusivă a instanţelor speciale de jurisdicţia muncii, inexistenta unei convenţii arbitrale sau a unei convenţii arbitrale declarată nulă, precum şi nesocotirea puterii lucrului judecat, sunt aspecte care nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. S-a apreciat că motivele invocate în susţinerea textului de lege mai sus enunţat, nu arată în concret considerentele CEDO prin care acesta face referiri la soluţii similare celei de faţă, în special cu referire la natura juridică a convenţiei de reprezentare legală încheiată între părţi şi a valabilităţii clauzei compromisorii şi nici cauzele de nulitate ale acesteia.
Argumentele privind soluţionarea greşită a litigiului de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, întrucât litigiul era de competenţa exclusivă a instanţelor speciale de jurisdicţia muncii şi în temeiul inexistenţei unei convenţii arbitrale sau a unei convenţii arbitrale nule, au fost folosite drept motive şi pentru invocarea dispoziţiilor art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ.
S-a reţinut că Decizia nr. 4484 din 27 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în recursul formulat împotriva sentinţei nr. 22 din 14 septembrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi dându-se un regulator de competenţă prin soluţionarea conflictului negativ de competenţă, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi.
Or, această hotărâre judecătorească, pronunţată în regulatorul de competenţă, are putere de lucru judecat, limitat la conflictul negativ de competenţă astfel soluţionat, care nu poate fi extins la alte litigii cum este cel din speţă, care se întemeiază pe alte temeiuri juridice.
Convenţia nr. 277 încheiată între părţi la data de 22 ianuarie 2000, având ca obiect reprezentarea SC M.B. SA de A.P. în faţa instanţelor judecătoreşti în procesele civile şi comerciale, vizau evacuarea din spaţii comerciale şi revendicarea unui imobil, instanţa învestită cu acţiunea în anulare apreciind-o ca fiind o convenţie civilă de prestării servicii supuse dispoziţiilor Codului civil şi comercial, iar nu un contract individual de muncă reglementat de dispoziţiile legale în materie.
Analizând convenţia nr. 277 încheiată între părţi la data de 22 ianuarie 2000, curtea de apel a constatat că, una dintre clauze viza faptul că această convenţie poate fi reziliată sau modificată, numai prin acordul pârtilor sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forţă majoră, iar instituţia rezilierii ca modalitate de încetarea a unei convenţiei este specifică dreptului civil şi nu contractelor de muncă a căror încetare poate opera numai în condiţiile expres reglementate de Codul muncii.
Din examinarea clauzei penale înserată în cuprinsul convenţiei s-a apreciat că este un criteriu determinant pentru clarificarea caracterului civil al acestei convenţii, o astfel de clauză neregăsindu-se în cadrul unui raport de dreptul muncii.
În aceste condiţii, stabilirea naturii juridice a convenţiei nr. 277 din 22 ianuarie 2000 s-a făcut conform dispoziţiilor art. 977 C. civ., în sensul că s-a constatat că intenţia reală a pârâţilor a fost aceea de a încheia o convenţie civilă, potrivit căreia petentul A.P. s-a obligat să reprezinte SC M.B. SA în faţa instanţelor de judecată în schimbul unei prestaţii băneşti stabilită în cotă procentuală şi nu a unei renumeraţii, indemnizaţii, salariu, specifice raporturilor juridice de muncă.
Potrivit aceleaşi convenţii s-a constatat că părţile au convenit la art. IV o clauză compromisorie, care prevede că orice neînţelegere sau diferende privind înţelesul,executarea, modificarea sau încetarea prezentei convenţii, se vor rezolva pe cale amiabilă, iar în caz contrar competenţa de soluţionare al litigiului va aparţine arbitrilor de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Regulile de procedură ale Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, valabile la momentul încheierii convenţiei, arbitrajul este competent să soluţioneze litigiile patrimoniale, comerciale şi civile, dacă părţile au prevăzut în contract clauza de arbitraj sau au încheiat în acest sens o convenţie scrisă.
S-a reţinut sub acest aspect, într-o motivare amplă a curţii de apel, existenţa unei convenţii de reprezentare legală, ce cuprinde o clauză compromisorie valabilă, aşa încât în mod corect litigiul a fost soluţionat de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi, criticile invocate privind încălcarea dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., fiind respinse ca nefondate.
S-a constatat că litigiul are un caracter patrimonial, întrucât obiectul convenţiei nr. 277 din 22 ianuarie 2000, îl constituie obligaţia petentului A.P. de a reprezenta SC M.B. SA în faţa instanţelor judecătoreşti, cu dreptul corelativ al acestuia de a încasa contravaloarea acestei prestaţii, fiind un drept de creanţă, deci cu un caracter patrimonial.
În soluţionarea acestei probleme de drept, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, care potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) sunt obligatorii pentru instanţe; potrivit dispoziţiilor nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, în timp ce cele nepatrimoniale corespund unor drepturi subiective, indisolubil legate de persoana titularului lor, tară conţinut economic. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie, transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
Faţă de această decizie dată în interesul legii, vizând acţiunile cu caracter patrimonial, s-a apreciat că ori de câte ori este nevoie de a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară. În considerentele aceleiaşi decizii este enumerată şi constatarea nulităţii unei convenţii, prevăzând cu caracter imperativ obligativitatea instanţelor de a stabilii natura patrimonială sau nepatrimonială a oricărui litigiu. Astfel încât, în cauză, constatarea nulităţii unei convenţii de reprezentare legală are, un caracter patrimonial, urmărind protejarea unui drept de creanţă, fără legătură cu drepturile legale indisolubil legate de persoana titularului.
Faptul că în conţinutul clauzei compromisorii nu a fost prevăzută, în mod expres, şi instituţia nulităţii, nu are nicio relevanţă, în condiţiile în care enumerarea prevăzută în convenţia nr. 277 din 22 ianuarie 2000, se referă la înţelesul, executarea, modificarea sau încetarea convenţiei, a reţinut în considerente prima instanţă, precum şi faptul că nulitatea este o sancţiune de drept civil ce lipseşte de efecte actul juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor sale de validitate, dar şi un mod de încetare a unui act juridic.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că nu era necesară menţionarea expresă a acestei sancţiuni, în condiţiile în care, este înscris termenul încetarea convenţiei, care trebuie privit într-un sens mai larg (nulitate, reziliere, rezoluţiune, acordul de voinţă al ambelor părţi), astfel că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale este nefondată, iar în temeiul art. 366 alin. (2) C. proc. civ., a respins-o ca nefondată.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. petentul A.P. a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei reprezentând cheltuielile de judecată către intimata SC M.B. SA Galaţi.
Împotriva hotărârii date în acţiunea în anulare şi încheierii din 6 mai 2010 dată de aceeaşi instanţă în acelaşi dosar, petentul A.P. a declarat recurs.
Prin Decizia nr. 985 din 8 martie 2011 pronunţată în dosarul nr. 414/54/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, au fost respinse recursurile declarate împotriva sentinţei nr. 42 din 15 iulie 2010 şi a încheierii din 6 mai 2010 ale Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 146/1997, republicată, împotriva încheierii pronunţate asupra cererii de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru, părţile interesate pot formula cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, a cărei soluţionare se face în regim de cameră de consiliu în competenţa unui alt complet de judecată legal constituit, în concordanţă cu Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, instanţa învestită pronunţând o încheiere irevocabilă.
Cum, în cauză, recurentului i s-a soluţionat cererea de reexaminare formulată în temeiul textului de lege evocat, acesta nu mai are nici o posibilitate de a ataca cererea de reexaminare, întrucât încheierea este irevocabilă, nemaifiind supusă nici unei alte căi de atac sau mijloace procedurale legale.
Prin urmare, legiuitorul în materia taxei judiciare de timbru a prevăzut cererea de reexaminare împotriva modului de calcul al taxei judiciare de timbru datorată de partea care promovează acţiunea şi/sau calea de atac, scopul fiind soluţionarea cu celeritate a cererilor formulate de părţile interesate privind facilităţile acordate beneficiarilor - părţile din proces - în temeiul Legii nr. 146/1997, republicată şi OUG nr. 51/2008 asigurând părţilor liberul acces la justiţie.
Referitor la cererea recurentului de a-i fi restituite sumele achitate, cu titlul de taxă judiciară de timbru, taxele poştale efectuate pentru depunerea unor înscrisuri necesare şi impuse de instanţă şi onorariul de avocat, instanţa de recurs a respins-o, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată şi cum recurentului i-au fost respinse ambele recursuri, acesta nu poate beneficia de acordarea cheltuielilor de judecată; referitor la restituirea taxelor judiciare de timbru, această problemă necesită distincţia după modul de reglementare al acestora, fie formulate în temeiul Legii nr. 146/1997, republicată, fie în temeiul actului normativ privind ajutorul public judiciar, prevăzut în OUG nr. 51/2008, prima reglementare conţinând prevederi exprese pentru procedura restituirii taxei judiciare de timbru respectiv în art. 23 alin. (1) lit. a) - f), iar ajutorul public judiciar acordându-se în condiţiile enumerate în actul normativ menţionat la art. 18 şi art. 19.
Recurentul a formulat în soluţionarea acţiunii în anulare o cerere de ajutor public judiciar, asupra căreia s-a pronunţat prima instanţă şi care nu poate fi restituită, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din OUG nr. 51/2008 potrivit cărora: Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.
De asemenea, cererea de restituire a taxelor poştale şi a taxei judiciare de timbru - de numai 1000 lei ca urmare admiterii cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită pentru soluţionarea recursului - aferentă recursului nu poate fi restituită atâta timp cât partea a căzut în pretenţii.
Pe de altă parte, taxele poştale având în vedere acelaşi text legal, urmează regimul taxelor judiciare de timbru, în cazul de faţă, partea care a căzut în pretenţii fiind recurentul, deci nu au putut fi restituite.
Critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este nefondată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 366 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea OUG nr. 138/2000, acţiunea în anulare formulată în temeiul art. 364 C. proc. civ., se judecă în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac. În actuala reglementare acest text de lege prevede în mod expres că acţiunea în anulare se judecă în completul prevăzut de judecata în primă instanţă, aşa încât acest text de lege a fost introdus de legiuitor pentru a elimina controversele ivite în doctrină, dar şi în practică, privitor la compunerea completului de judecată în cazul soluţionării acţiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale. Prin introducerea lui, şi-a pierdut valabilitatea şi statuarea Secţiilor Unite ale fostei Curţi Supreme de Justiţie - după revizuirea Constituţiei României - în prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. V/2001, în sensul că acţiunea în anulare se judecă în complet constituit din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursurilor.
Criticile vizând excepţia necompetenţei materială a instanţei comerciale, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 365 alin. (l) C. proc. civ., au fost respinse ca nefondate, având în vedere următoarele:
Recurentul a susţinut, într-o primă ipoteză, competenţa materială a Curţii de Apel Craiova, secţia conflicte de muncă, în soluţionarea acţiunii în anulare, iar în ipoteza a doua a arătat că, în raport de criteriul valoric şi natura civilă, competenţa materială a soluţionării litigiului ar fi revenit instanţei imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea arbitrală, în speţă tribunalul secţia civilă.
Având în vedere că recurentul nu a atacat odată cu recursul încheierea de şedinţă din 8 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, potrivit căreia s-a respins excepţia de necompetenţă materială a secţiei comerciale în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale invocată de reclamant prin precizările depuse la data de 25 februarie 2010, aceste critici nu mai pot constitui analiza controlului judecătoresc în calea de atac a recursului prin prisma dispoziţiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., recurentul în motivarea excepţiei a arătat că litigiul este reglementat de norme de dreptul muncii.
Cum reclamantul nu a declarat recurs împotriva acestei încheieri, problema competenţei materiale a Secţiei Comerciale a Curţii de Apel Craiova a fost tranşată şi a dobândit autoritate de lucru judecat.
Referitor la a doua ipoteză susţinută de recurent de natura civilă şi valoarea litigiului, competenţa de soluţionare a acţiunii în constatarea nulităţii convenţiei ar fi judecătoria, însă raportat la art. 365 alin. (1) C. proc. civ., care prevede competenţa de a judeca acţiunea în primă instanţă revine instanţei judecătoreşti superioare, în cauză tribunalului - secţia civilă, de asemenea, Înalta Curte a respins-o ca nefondată, deoarece pe calea arbitrajului nu pot fi soluţionate litigiile de muncă, nefiind supuse acestei căi, această procedură a arbitrajului vizează numai litigiile comerciale izvorâte din convenţii, contracte, tranzacţii etc, în care părţile contractante sau semnatare au prevăzut o clauză compromisorie, în lipsa unei clauze compromisorii, potrivit textului de lege mai sus enunţat, competenţa de a soluţiona o acţiune în anularea unei hotărârii arbitrale revine instanţei imediat superioare celei care ar fi fost competentă să judece fondul litigiului în primă instanţă.
În cazul unui litigiu comercial, cum este cazul de faţă, cu un obiect având o valoare mai mare de zece milioane lei, dacă părţile nu ar fi încheiat convenţia arbitrală, competenţa de primă instanţă ar fi aparţinut tribunalului, astfel încât acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este de competenţa curţii de apel, aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
În susţinerea criticii că acţiunea în anulare care priveşte o hotărâre pronunţată de curtea de arbitraj comercial, nu atrage comercialitatea litigiului, recurentul invocând hotărâri judecătoreşti date în alte cauze, respectiv Decizia nr. 47/R din 23 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a statuat că, convenţia nr. 277/2000 încheiată de părţile semnatare este de natură civilă, făcându-se trimitere şi la sentinţa comercială nr. 22 din 14 septembrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, menţinută prin Decizia nr. 4484 din 27 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a pronunţat un regulator de competenţă în sensul că litigiul întemeiat pe convenţia nr. 277/2000 nu atrage jurisdicţia muncii şi competenţa de soluţionare revine Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ Galaţi. Cu privire la Decizia nr. 47/R din 23 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a avut ca obiect soluţionarea unui conflict pe competenţa materială în legătură cu aceeaşi convenţie, prin urmare, soluţiile pronunţate în ambele regulatoare de competenţă nu au efect decât în cauzele respective.
Aşa fiind, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat desfiinţarea convenţiei aparţine jurisdicţiei comerciale, iar în raport de dispoziţiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., acţiunea în anulare a fost soluţionată de instanţa competentă material.
În privinţa motivului de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a respins, ca nefondat, întrucât recurentul nu a făcut decât să susţină, fără să motiveze şi să argumenteze în drept, în ce constă nemulţumirea sa din perspectiva motivului evocat, că instanţa anterioară nu a analizat dispoziţiile art. 365 lit. a) â€" i) C. proc. civ., iar cu referire la ipoteza unor motive străine cauzei, recurentul nu le-a menţionat şi nici combătut în drept. Simpla nemulţumire a recurentului nu poate constitui un motiv de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ce priveşte criticile formulate de recurent subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizând soluţionarea greşita a cauzelor de nulitate a hotărârii arbitrale, Înalta Curte le-a respins ca nefondate, după cum urmează:
Prima critică nu este dezvoltată, recurentul menţionându-le fără să le motiveze în drept, or, simpla nemulţumire a recurentului nu poate fi supusă controlului judiciar al recursului în limitele impuse de motivele de nelegalitate; cu privire la soluţionarea greşită a cauzei de nulitate, ceea ce vizează fondul cauzei şi excede cauzelor prevăzute de art. 364 C. proc. civ., pentru anularea unei hotărâri arbitrale. De asemenea încheierea interlocutorie prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei nu este supusă comunicării [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. În privinţa încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare nu s-a arătat care sunt cererile care au fost formulate şi nu au fost analizate în fapt, recurentul nejustificând nicio vătămare, iar încheierea prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru a fost atacata cu cerere de reexaminare, care a fost admisă în sensul reducerii de la 11.775 lei la 1000 lei. În privinţa accesului liber la justiţie, recurentul a reiterat de fapt criticile care privesc stabilirea taxei judiciare de timbru, taxa judiciară de timbru calculându-se la valoarea pretenţiilor contestate, fiind vorba despre o acţiune patrimonială, iar pe de altă parte recurentul a beneficiat şi de dispoziţiile art. 34 din OG nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar, cu condiţia ca în cazul în care pierde procesul, sumele date cu titlu de ajutor public judiciar să fie restituite. În privinţa încălcării dreptului la un proces echitabil şi securitatea deţinerii unui titlu executoriu, referirile se fac la hotărârea arbitrală şi nu la cea recurată, iar în privinţa titlului executoriu obiectul litigiului priveşte desfiinţarea convenţiei şi nu executarea acesteia pentru cauze de nulitate absolută, nicio lege neinterzicând părţii interesate valorificarea unui astfel de drept, în condiţiile în care convenţia, deşi a încetat, continuă să-şi producă efectele juridice.
În privinţa criticii referitoare la motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., s-a reţinut că prima instanţă a dat o rezolvare corecta, deoarece analiza s-a făcut în limita textului de lege, criticile aduse nevizând ipotezele prevăzute de acesta, ci aspecte de fond privind raportul juridic al părţilor.
Hotărârea arbitrală s-a pronunţat în majoritate, astfel încât afirmaţiile recurentului sunt lipsite de suport, în cauză fiind respectate dispoziţiile art. 361 C. proc. civ.
În privinţa soluţionării motivului prevăzut de art. 364 lit. h) C. proc. civ. s-a invocat de fapt excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie rezolvată corect, nefiind întrunită condiţia art. 1201 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte regimul nulităţii, instanţa nu s-a pronunţat pe fond, faţă de limitele judecaţii acţiunii în anulare, iar în ceea ce priveşte caracterul evaluabil al acestei acţiuni, cu raportare la competenta materiala a arbitrajului s-a avut în vedere corect Decizia nr. 32/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Critica recurentului potrivit căreia hotărârea s-a pronunţat cu nerespectarea publicităţii, a fost găsită nefondată, întrucât prima instanţa a amânat pronunţarea, dezbaterile având loc în şedinţa publică, potrivit încheierii de dezbateri aflate la dosar, care face parte integrantă din hotărâre, respectându-se art. 260 C. proc. civ.
Prin ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 C. proc. civ., s-a invocat şi netemeinicia hotărârii în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, motiv nefondat, deoarece recurentul a beneficiat de toate facilităţile, iar cu referire la dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea sunt lăsate la aprecierea instanţei în raport de circumstanţele cauzei.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul A.P., aducându-i următoarele critici.
1. Hotărârea instanţei de recurs a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa, motiv ce se încadrează în dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Astfel, contestatorul artă că obiectul litigiului l-a constituit nulitatea convenţiei nr. 277/2000, privind asistenţa şi reprezentarea juridică a SC M.B. SA Galaţi, or, această convenţie are natură juridică civilă, fapt ce trebuia să atragă competenţa instanţelor civile, această situaţie fiind reţinută prin sentinţa nr. 22 din 14 septembrie 2004 a Curţii de Apel Galaţi, soluţie menţinută prin Decizia civilă nr. 4484 din 27 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
De asemenea, contestatorul mai susţine că natura juridică a convenţiei a fost stabilită, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 47/R/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că sub aceste aspecte trebuia să se dea eficienţă autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 1201 C. civ.
Prin urmare, contestatorul consideră că litigiul era de competenţa instanţelor de jurisdicţie a muncii, însă chiar şi din punct de vedere valoric, competenţa de soluţionare a căi de atac împotriva hotărârii arbitrale ar fi aparţinut tribunalului, dacă s-ar fi acceptat natura juridică de litigiu de muncă.
Se apreciază că Decizia contestată este nulă absolut, competenţa materială fiind de ordine publică, instanţa fiind obligată să o analizeze din oficiu, chiar şi dacă această problemă nu ar fi fost ridicată de către contestator.
2. Instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs invocat de contestator, cu privire la încheierea din 8 aprilie 2010 prin care i s-a respins excepţia de necompetenţă, această situaţie încadrându-se în prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatorul susţine că încheierea din 8 aprilie 2010 nu i s-a comunicat decât după ce a declarat recursul, prin adresa nr. 2788/63/2009 din 25 august 2010 şi numai ca urmare a solicitărilor sale exprese.
Datorită acestei situaţii a fost în imposibilitate de a cunoaşte motivarea încheierii prin care s-a respins excepţia de necompetenţă, fiind pus astfel în imposibilitatea de a ataca cu recurs şi această încheiere, deşi recunoaşte că o astfel de încheiere nu se comunică şi poate fi atacată odată cu fondul.
La termenul de 22 septembrie 2009 contestatorul a depus la dosarul cauzei un memoriu cuprinzând precizări ale contestaţiei în anulare, prin care reiterează, în principiu criticile formulate în cererea introductivă cu accent pe principiul securităţii raporturilor juridice susţinând că o soluţie definitivă dată de o instanţă cu privire la un litigiu nu mai poate fi repusă în discuţie, afirmând că prin Decizia nr. 4484 din 27 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se făcea referire la toate litigiile născute din executarea convenţiei nr. 277/2000 şi nicidecum la competenţa de soluţionare a litigiului privind pretenţiile sale.
Drept urmare, se susţine că litigiul era de competenţa instanţelor de dreptul muncii, iar raportat la competenţa după valoare competenţa revenea tribunalului.
Analizând Decizia instanţei de recurs, prin raportare la criticile formulate în contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente.
1. Potrivit dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, numai dacă motivele prevăzute la pct. 1 şi 2 din acest alineat nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Contestatorul şi-a întemeiat unul dintre motivele contestaţiei în anulare pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., susţinând că soluţionarea cauzei a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Din cuprinsul motivelor de recurs, dar şi din motivarea deciziei pronunţate în recurs rezultă că această problemă a fost invocată în faţa instanţei de recurs, iar această instanţă a analizat, pe larg, criticile formulate în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii, respectiv între pg. 15 şi 21 ale deciziei nr. 985 din 8 martie 2011.
De asemenea, nu ne aflăm nici în ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 317 C. proc. civ., respectivul motiv fiind invocat prin cererea de recurs, iar instanţa de recurs a respins recursul, însă analizându-l pe fond, neavând nevoie de verificări de fapt.
2. Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a nu poate fi reţinută.
Instanţa de recurs a analizat situaţia încheierii din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, reţinând că aceasta nu a fost atacată cu recurs odată cu fondul, însă nu numai că a reţinut această situaţie, dar a analizat pe larg problema necompetenţei materiale a instanţei arbitrale, cât şi problema autorităţii de lucru judecat, invocată de contestator în precizările la contestaţia în anulare.
Prin urmare, nici una dintre criticile formulate de către contestator nu este susţinută în fapt, contestatorul urmărind doar să obţină rejudecarea recursului formulat de el, într-o cale extraordinară de atac, dar de retractare şi nu de reformare, situaţie nepermisă de lege, cererea formulată de către contestator reprezentând mai degrabă un recurs la recurs, cerere mascată într-o contestaţie în anulare.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 319 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare.
În baza art. 274 C. proc. civ. contestatorul va fi obligat la 5100 lei cheltuieli de judecată către intimata SC M.B. SA Galaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.P. împotriva deciziei nr. 985 din 8 martie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 414/54/2010.
Obligă contestatorul A.P. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.100 lei către intimata SC M.B. SA Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2770/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2881/2011. Comercial → |
|---|
