ICCJ. Decizia nr. 387/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 387/2011
Dosar nr. 28425/3/2007
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7639 din 19 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele SC C.E.L.I.F.N. SA Bucureşti, SC I.H.V.F.C. SRL Bucureşti, SC M.P.C. SRL Bucureşti şi SC G.S.C. SRL Bucureşti.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC I.H.V.F.C. SRL şi SC C.E.L.I.F.N. SA pentru autoturismele BMW 530 serie şasiu WBANC710X0B145147 culoare gri, Nissan Terano serie saşiu JTEBZ29J100037706 de culoare bej, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30 din 21 decembrie 2006 dintre SC M.P.C. SRL şi SC C.E.L.I.F.N. SA pentru autoturismul Toyota Land Cruiser, serie şasiu WSKTVUR20U0544773 de culoare maro.
S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de leasing financiar încheiate de SC C.E.L.I.F.N. SA pentru autoturismul BMW 530 culoare gri serie şasiu WBANC710X0B145147 conform contractului 5407/2007; Nissan Terano serie şasiu WSKTVUR20U0544773 culoare bej, conform contract 5570/2001; Toyota Land Crusier serie saşiu JTEBZ29JOOO6214 de culoare maro, conform contract 5371/2006.
S-a admis cererea de chemare în garanţie.
S-a obligat SC I.H.V.F.C. SRL la plata sumei de 248.062,78 lei daune şi 5.672 lei cheltuieli de judecată şi SC M.P.C. SRL la plata sumei de 204.983,45 lei daune şi 5.241 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
S-a obligat pârâta la plata sumei de 39,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele.
Reclamanta este proprietara autoturismelor BWM 530 de culoare gri, dobândit prin factura nr. B VEH 1917105 din 20 decembrie 2006 emisă de către SC I.H.V.F.C. SRL, Nissan Terano de culoare bej dobândit prin factura nr. B VEH 1800005 din 7 decembrie 2006 emisă de aceeaşi pârâtă şi Toyota Land Cruser culoare maro dobândită prin factura nr. 7083648 din 4 mai 2005 emisă de SC F.L. SA şi prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în aceeaşi dată, aflat însă în stare avariată şi radiat din evidenţa serviciului de permise şi înmatriculări în data de 4 august 2006. Aceste autoturisme au fost vândute şi predate în regim de leasing unor terţe societăţi, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, motiv care atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
A mai reţinut prima instanţă că pârâta SC C.E.L.I.F.N. SA a dobândit un bun de la o persoană care nu era proprietar şi a dat în leasing bunul care nu îi aparţinea, în mod fraudulos, fictiv, unor terţe societăţi, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. S-a reţinut în cauză încălcarea dispoziţiilor OG nr. 51/1997 întrucât locatorul nu şi-a dovedit calitatea de proprietar şi nu avea nici posesia respectivelor autoturisme atunci când le-a predat în regim de leasing.
Apărarea pârâtei SC C.E.L.I.F.N. SA în sensul că facturile prin care s-au achiziţionat autovehiculele BNW 530 şi Nissan Terano au fost stornate a fost înlăturată de către prima instanţă întrucât nu a fost probată efectuarea acestor operaţiuni, iar reclamanta a contestat primirea facturilor pretins a fi fost stornate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. SC C.E.L.I.F.N. SA, SC I.H.V.F.C. SRL şi SC M.P.C. SRL, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
În şedinţa publică din data de 10 martie 2010 intimata reclamantă a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei SC I.H.V.F.C. SRL. Constatând că prin certificatul de grefă emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a comercială, în data de 24 decembrie 2009 (dosar nr. 4252/3/2008) s-a dovedit că prin sentinţa comercială nr. 6065 din 26 noiembrie 2009 pronunţată de judecătorul sindic s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC I.H.V.F.C. SRL, precum şi radierea acesteia din Registrul comerţului, Curtea a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei apelante.
Prin Decizia comercială nr. 298 din 12 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.E.L.I.F.N. SA şi a anulat ca netimbrat apelul formulat de SC M.P.C. SRL.
Deşi a fost legal citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.600 lei şi a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, apelanta SC M.P.C. SRL nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei astfel încât, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 Curtea a anulat acest apel, ca netimbrat.
Analizând sentinţa atacată în raport de probele administrate, susţinerile părţilor şi temeiul de drept invocat, Curtea a constatat că apelul formulat de apelanta SC C.E.L.I.F.N. SA este nefondat.
Cu privire la solicitarea apelantei de verificare a caietului grefierului pentru a se constata dacă s-a dispus sau nu amânarea pronunţării, Curtea a apreciat netemeinicia acesteia, câtă vreme partea a fost prezentă la dezbateri, a depus concluzii orale, instanţa de fond respectând principiile contradictorialităţii şi oralităţii, astfel că nu i s-a produs apelantei nicio vătămare în acest sens.
Asupra fondului litigiului instanţa a reţinut următoarele:
Pârâta a cumpărat bunurile pe riscul său, fără să verifice calitatea de proprietar a vânzătorilor furnizori.
Toate cele trei autovehicule au fost dobândite de reclamantă înaintea apelantei, astfel: autoturismul BMW în data de 20 decembrie 2006, iar apelanta în data de 8 ianuarie 2007; autoturismul Nissan în data de 7 decembrie 2006, iar apelanta în data de 8 februarie 2007, iar autoturismul Toyota Land Cruser în data de 4 mai 2005, iar apelanta în data de 8 februarie 2007.
În faţa instanţei de fond reclamanta a dovedit cu certitudine împrejurarea că toate documentele care au stat la baza înmatriculării în circulaţie a acestui ultim autoturism pe numele apelantei, care atestă transferul proprietăţii succesiv de la SC F.L. SA la reclamantă, în data de 4 mai 2005 şi ulterior, fără acordul şi ştiinţa acesteia prin unul sau mai mulţi intermediari sunt contrafăcute, false, fapt dovedit prin compararea în instanţă a facturii de dobândire.
Toate acestea relevă reaua credinţă a pârâtei apelante în acţiunile întreprinse. O dovadă în plus o reprezintă înmatricularea în circulaţie în data de 13 martie 2007 a autoturismului Toyota Land Cruser, cu toate că fusese avertizată în prealabil, cu o lună în urmă, atât prin e-mail cât şi prin adresa nr. 068 din 14 februarie 2007 de către reclamantă despre faptul că 13 autovehicule proprietatea sa ar face obiectul unor contracte de leasing în care SC I.H.V.F.C. SRL ar apărea în calitate de furnizor, deşi nu avea calitatea de proprietar al bunurilor.
Curtea a înlăturat şi susţinerea apelantei pârâte în sensul că facturile fiscale prin care reclamanta ar fi devenit proprietară ar fi fost stornate de către vânzător, constatând că SC A.S. SRL a dobândit proprietatea acestor autoturisme prin facturi acceptate, deci în baza unui acord de voinţă încheiat cu vânzătorul.
Prin chitanţele şi ordinele de plată depuse la dosar, reclamanta a dovedit că a achitat în avans suma de 1.453.125,35 lei pentru pârâta SC I.H.V.F.C. SRL care a emis însă facturi doar pentru suma de 1.408.108,41 lei, rămânând pentru diferenţa plătită în avans bunuri de predat către SC A.S. SA.
În concluzie, cu privire la toate cele trei autoturisme â€" bunuri mobile, operează prezumţia potrivit căreia posesia valorează proprietate. Art. 1909 C. civ. prevede faptul că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Întrucât reclamanta deţine facturile de achiziţionare ale bunurilor anterior apelantei pârâte este şi rămâne proprietatea acestora, având în vedere şi prevederile art. 972 C. civ., potrivit cărora dacă lucru ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă.
Acest aspect, al bunei credinţe a fost pe deplin dovedit de către reclamanta în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.E.L.I.F.N. SA, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului formulat şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei, modificată şi completată, ca neîntemeiată.
În subsidiar, admiterea în parte a recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei cu privire la cele trei contracte de leasing, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare privind autoturismul Nissan Terano.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cel puţin unele din considerentele care au condus instanţa de apel spre Decizia adoptată sunt străine de natura pricinii şi de criticile formulate.
- Prin motivele de apel, s-a susţinut că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada plăţii preţului pentru cele două autoturisme (BMW 530 şi Nissan Terano) nu că ar fi plătit anumite sume de bani către SC I.H.V.F.C. SRL. Pe ordinele de plată (la care face referire instanţa de apel) nu se precizează imputaţia plăţii (pe multe din ele nu există explicaţia ce se achită cu respectivul ordin de plată).
- În mod cu totul eronat instanţa a reţinut că subscrisa a recunoscut faptul că a cumpărat doar duplicatele cărţilor de identitate ale autoturismelor; recurenta nu a recunoscut în niciun moment aşa ceva.
- În ce priveşte art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că recurenta nu a contestat achitarea unor sume de bani de către SC A.S. SRL către SC I.H.V.F.C. SRL, ci ce reprezintă sumele acestea, întrucât din ordinele de plată şi chitanţe nu rezultă plata preţului pentru autoturismele Nissan Terano şi BMW 530. De vreme ce reclamanta nu a dovedit plata preţului autoturismelor, instanţa de apel nu avea în baza căror probe să reţină că SC A.S. SRL este proprietara acestor două autoturisme, acceptarea sau neacceptarea facturilor neavând relevanţă. Facturile puteau foarte bine să fie acceptate, dar neachitate, situaţie în care ar fi putut foarte bine să fie stornate.
- În ce priveşte motivul întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea în privinţa considerentului că recurenta nu a verificat în prealabil dacă furnizorii autoturismelor sunt sau nu proprietarii bunurilor. Recurenta a făcut tot ce era posibil pentru a verifica proprietatea asupra bunurilor.
- Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1 şi art. 14 alin. (2) din OG nr. 51/1997.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., creându-i în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Aceasta pentru că a reţinut că recurenta ar fi de rea-credinţă, invocând în acest sens alte aspecte decât cele reţinute de instanţa de fond.
- Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei de fapt instanţa trebuia să reţină cazul concret al fiecăruia din cele trei autoturisme, în ordinea cronologică a derulării evenimentelor.
Astfel autoturismul Toyota Land Cruser a fost proprietatea SC F.L. SA (antecesoarea recurentei) deţinut în leasing de reclamantă. La data de 4 mai 2006 a operat transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului către aceasta din urmă, conform facturii nr. 7083548.
Pârâta SC I.H.V.F.C. SRL s-a prezentat cu o cerere de finanţare a autoturismului, indicând ca şi furnizor (proprietar) al acestuia pe SC M.P.C. SRL. În urma aprobării cererii de finanţare a fost încheiat contractul de leasing financiar nr. 5371 din 21 decembrie 2006. În baza acestui contract de leasing s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul indicat de utilizator, respectiv SC M.P.C. SRL (factura fiscală 4596650 din 21 decembrie 2006) achitând acestuia preţul conform OP nr. 3921 din 22 decembrie 2006. Furnizorul a prezentat: originalul cărţii de identitate a autoturismului şi copia actului de proprietate, posesia autoturismului a fost transmisă pe loc utilizatorului.
Intimata reclamantă a susţinut că factura nr. 0119965 din 20 decembrie 2006 este falsă şi că nu ar fi vândut niciodată autoturismul, însă nu aduce nici o explicaţie. Mai mult deşi devenise proprietar al autoturismului din 4 aprilie 2006 intimata reclamantă nu l-a înmatriculat în circulaţie în nume propriu până la 21 decembrie 2006. Recurenta a plătit preţul autoturismului 50.000 Euro (fără TVA) şi a încasat avansul la contractul de leasing â€" 15.000 Euro (fără TVA) precum şi primele patru rate de leasing.
- Contractul de leasing s-a derulat până la 8 august 2007 când recurenta a reziliat unilateral acest contract de leasing pentru neplata ratelor. În cursul judecăţii nu s-a făcut dovada relei credinţe a recurentei la momentul realizării operaţiunilor şi nici nu s-a dovedit intenţia recurentei de a frauda interesele unor terţe persoane.
În ce priveşte autoturismul BMW 530 D, atât reclamanta cât şi recurenta au titluri de proprietate.
Între pârâta SC I.H.V.F.C. SRL în calitate de vânzătoare şi SC A.S. SRL a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 017 şi actul adiţional din 21 noiembrie 2006 privind şi autoturismul BMW 530 D al cărui preţ era de 105.176 lei (TVA inclus).
Ulterior încheierii acestui act adiţional SC M.P.C. SRL s-a prezentat la recurentă cu o cerere de finanţare a aceluiaşi autoturism, indicând ca şi proprietar al acestuia pe SC I.H.V.F.C. SRL. În urma aprobării cererii de finanţare a fost încheiat contractul de leasing financiar nr. 5407 din 9 ianuarie 2007 la valoarea de 39.500 Euro (fără TVA).
În baza acestui contract de leasing recurenta a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul indicat de utilizator, respectiv SC I.H.V.F.C. SRL, achitând acestuia preţul conform OP nr. 84 din 11 ianuarie 2007. Furnizorul a prezentat originalul cărţii de identitate a autoturismului, originalul actului de proprietate, declaraţia vamală, certificatul de autenticitate al autoturismului eliberat de Registrul Auto Român. Nu exista nici o obligaţie legală sau convenţională a recurentei de a verifica dacă acest furnizor are şi posesia autoturismului. Susţinerea reclamantei că la mijloc ar fi o fraudă a legii nu are suport sub aspect probatoriu.
În privinţa autoturismului Nissan Terano atât reclamanta cât şi recurenta au titluri de proprietate, conform actelor aflate la dosar. Şi cu privire la acest autoturism s-a reţinut greşit că ar fi o fraudă a legii, soluţia neavând suport probator. Din probatoriul administrat nu rezultă decât reaua credinţă a societăţilor vânzătoare ale autoturismelor - SC I.H.V.F.C. SRL şi SC M.P.C. SRL.
Intimata reclamantă SC A.S. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a anexat copii de pe sentinţele civile nr. 778 din 11 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti şi nr. 9508 din 30 aprilie 2008 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că acesta nu întruneşte cerinţele textului de lege invocat deoarece hotărârea nu cuprinde în considerente motive străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii este clară, precisă, răspunde în fapt şi în drept la cererile formulate de părţi, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele cererii de apel, iar motivarea se referă la probele administrate în cauză fiind în concordanţă cu acestea.
Recurenta a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă din analizarea criticilor rezultă că raportarea la aceste dispoziţii este formală, deoarece ele nu vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii sau natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Criticile privesc o reapreciere a unor înscrisuri â€" ordine de plată, chitanţe, facturi â€" a concludenţei şi utilităţii lor în lămurirea faptelor deduse judecăţii.
Instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 969 C. civ., art. 972 C. civ., art. 1909 C. civ., OG nr. 51/1997, apreciind că actele de înstrăinare a autoturismelor şi contractele de leasing financiar sunt lovite de nulitate absolută.
Instanţa de apel reţinând că aceste autoturisme au fost vândute, respectiv date în leasing în mod fraudulos, fictiv unor terţe societăţi cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, stare de fapt necenzurabilă în recurs a pronunţat o hotărâre legală, neafectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de starea de fapt stabilită nu se poate reţine respectarea dispoziţiilor OG nr. 51/1997 în sensul încheierii unor contracte de leasing financiar valabile de vreme ce locatorul nu şi-a dovedit calitatea de proprietar şi nu avea nici posesia respectivelor autoturisme.
Principiul non reformatio in peius consacrat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ. nu a fost încălcat de instanţa de apel când a reţinut reaua credinţă a pârâtei în acţiunile întreprinse.
În cauză reclamanta justifică interes în constatarea nulităţii absolute a contractelor de leasing imobiliar, încât şi sub acest aspect critica nu poate fi primită.
Restul criticilor formulate de reclamantă privesc reaprecierea situaţiei de fapt prin reanalizarea probelor şi a concludenţei acestora ce nu-şi găsesc corespondent în ipotezele textului legal invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Din acest punct de vedere criticile vizează aspecte legate de netemeinicia hotărârii recurate, situaţie în care hotărârea nu mai poate fi supusă controlului judiciar din acest punct de vedere.
Chiar şi referirile la forţa probantă ce trebuie acordată unor probe nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Acestea se circumscriu aspectelor de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, încât nu pot fi cenzurate în recurs.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.E.L.I.F.N. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 298 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 393/2011. Comercial → |
|---|
