ICCJ. Decizia nr. 411/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 411/2011
Dosar nr. 7619/3/2007
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Reclamanta SC M.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.R.C.P.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 99.504,16 lei, reprezentând contravaloarea chiriei neachitate (79.684,35 lei), pentru perioada ianuarie-noiembrie 2006, potrivit contractului de închiriere nr. 510 din 5 octombrie 2005, precum şi penalităţi de întârziere (19.819,81 lei), în conformitate cu art. 9 din contract, calculate până la data de 1 martie 2007; de asemenea a mai solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor lipsă, în sumă de 35.462,10 lei şi penalităţi de întârziere (2.702,65 lei) în conformitate cu art. 9 din contract, calculate până la data de 1 martie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în data de 5 octombrie 2005 a încheiat împreună cu pârâta contractul de închiriere nr. 510, având ca obiect închirierea investiţiei realizată de către reclamantă în spaţiul administrat de către SC M.R.C.P.M. SRL. Prin anexa 1 la contract, au fost cuprinse toate bunurile de inventar predate pârâtei, iar valoarea chiriei a fost stabilită la suma de 2500 Euro, la care se adaugă T.V.A., plata urmând a se face în lei, la cursul BNR din ziua plăţii. Pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a chiriei pentru perioada ianuarie-noiembrie 2006. Pârâta a trimis reclamantei o adresă prin care o informa că doreşte rezilierea contractului, drept urmare fiind încheiat proces verbal de restituire a investiţiei închiriate.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1431 C. civ.
În faţa instanţei de fond, pârâta a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, întrucât reclamanta nu a comunicat pârâtei înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenţiile, iar tribunalul la termenul de judecată din data de 15 iunie 2007 a respins ca excepţia ca neîntemeiată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 6199 din 22 aprilie 2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 79.684,35 lei, reprezentând contravaloare chirie, 19.819,81 lei penalităţi de întârziere şi 32.759,45 lei contravaloare bunuri lipsă; a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză, a rezultat că pârâta nu şi-a îndeplinit în integralitate obligaţia de plată a chiriei, aferentă perioadei ianuarie-noiembrie 2006. Pe de altă parte, conform art. 4 şi art. 5 din contract, convenţia a fost încheiată pentru o perioadă nedeterminată, aceasta putând fi reziliată sau suspendată de către oricare din părţi cu condiţia notificării respectivei intenţii cu 60 de zile înainte de încetare sau suspendare efectivă, manifestare de voinţă exprimată prin adresa nr. 165 din 15 septembrie 2006. În consecinţă, tribunalul a apreciat că denunţarea unilaterală a produs efecte începând cu data de 15 noiembrie 2006, dată la care contractul a încetat. În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de plată a penalităţilor de întârziere, tribunalul a apreciat-o întemeiată în raport de dispoziţiile art. 9 din contract, raportat la art. 1066 C. civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la contravaloarea mijloacelor fixe şi obiecte de inventar, tribunalul a constatat că lipsa unor bunuri de inventar a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul societăţii reclamante, echivalent cu contravaloarea bunurilor găsite lipsă ce se impune a fi reparat în conformitate cu dispoziţiile art.969 şi 1073 C. civ. Valoarea acestor bunuri a fost stabilită prin raport de expertiză. Tribunalul a respins pretenţiile reclamantei privind penalităţile de întârziere aferente contravalorii bunurilor lipsă, întrucât clauza penală nu este aplicabilă în aceste situaţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, în termen legal, prin care a susţinut că greşit s-a reţinut că nu a făcut dovada notificării prin adresa nr. 162 din 25 iulie 2006. În ceea ce priveşte concluziile expertizei, în mod greşit a fost reţinută varianta de calcul a chiriei favorabilă reclamantei. Tot cu privire la expertiză, nu au fost respectate obiectivele 2 şi 3 stabilite de către instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 100 din 24 februarie 2010 a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea bunurilor lipsă în cuantum de 9674,14 lei ; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Analizând apelul prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că în mod corect s-a reţinut că pârâta nu a făcut dovada notificării, în condiţiile art. 14 din contract. Cu privire la concluziile raportului de expertiză, pârâta a avut posibilitatea de a formula obiecţiuni. Faţă de plata contravalorii bunurilor lipsă, în mod greşit a stabilit instanţa de fond cuantumul despăgubirilor datorate, în funcţie de preţul de achiziţie pe piaţă, şi nu în funcţie de valoarea contabilă a acestor bunuri, astfel cum apare în contabilitatea reclamantei, minus amortizare cumulată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC C.V. SRL BUCUREŞTI, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe.
În susţinerea criticilor formulate, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, sub aspectul obligării pârâtei la plata contravalorii bunurilor lipsă în cuantum de 9674,14 lei. Din acest punct de vedere, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt. Potrivit procesului verbal de returnare mijloace fixe şi obiecte de inventar, pârâta a predat numai o parte a bunurilor primite la încheierea contractului, iar prejudiciului produs reclamantei este echivalent cu contravaloarea bunurilor lipsă. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, apreciază corectă concluzia expertului parte al pârâtei, potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, valoarea cuprinzând preţul de cumpărare al bunurilor, la care se adaugă taxele nerecuperabile, inclusiv T.V.A.
Dintr-un alt punct de vedere apreciază că instanţa de apel nu şi-a motivat în drept soluţia pronunţată.
Recursul este nefondat.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recurenta a criticat Decizia instanţei de apel prin prisma stabilirii nivelului despăgubirilor datorate pentru bunurile constatate lipsă cu ocazia încheierii procesului verbal de returnare mijloace fixe şi obiecte de inventar.
Din acest punct de vedere, recurenta a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat criteriul conferit de prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, respectiv punctul 50.
Capătul de cerere privind plata contravalorii bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere nr. 510 din 5 octombrie 2005 şi a căror lipsă s-a constatat cu ocazia încheierii procesului verbal de predare-primire îşi are izvorul în obiectul contractului sus menţionat, prin care locatorul a transmis folosinţa locatarului asupra elementelor fondului de comerţ. În aplicarea dispoziţiilor Codului civil privind contractul de locaţiune, locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ dată de locator. Deci, locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin schimbarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor.
Astfel, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, în mod corect ambele instanţe au dispus obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor de inventar lipsă, care au produs un prejudiciu în patrimoniul societăţii reclamante.
Chestiunea de drept supusă judecăţii este reprezentată de stabilirea noţiunii de valoare contabilă, astfel cum este ea definită de art. 7 alin. (33) Cod Fiscal
Astfel cum se reţine în considerentele raportului de expertiză contabilă judiciară refăcut conform hotărârii instanţei luate prin încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2008 a tribunalului, se arată în ceea ce priveşte contravaloarea bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere că aceasta cuprinde trei aspecte: valoarea de inventar, valoarea contabilă şi valoarea de înlocuire.
La data intrării in contabilitate, bunurile se evaluează si se înregistrează in contabilitate la valoarea de intrare, (valoarea contabila), care se stabileşte pentru bunurile procurate cu titlu oneros, la costul de achiziţie. La încheierea exerciţiului, elementele de activ si de pasiv de natura datoriilor se evaluează si se reflecta in situaţiile financiare anuale la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabila, pusa de acord cu rezultatele inventarierii. Valoarea contabilă este valoarea de bază preluată in bilanţul contabil.
Concluzia care se desprinde este că valoarea contabila a unui activ înregistrat in contabilitate la preţul de achiziţie poate fi mai mare sau mai mica decât preturile curente de piaţă.
În raport de aceste considerente, se constată că instanţa de apel, în mod corect a înlăturat aplicarea prevederilor O.M.F.P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, respectiv punctul 50, care stabilesc necesitatea acordării despăgubirilor la valoarea de înlocuire.
Instanţa a apreciat corect că reprezintă o justă despăgubire acordarea despăgubirilor la valoarea contabilă, astfel cum a fost definită în raportul de expertiză contabilă (fila 172 fond) fiind valoarea de achiziţie minus amortizarea cumulată şi nu la valoarea de înlocuire, care se stabileşte conform preţurilor din momentul în care s-a constatat lipsa.
În ceea ce priveşte critica recurentei privind aprecierea ca justă a opiniei contrare, de către însăşi expertul parte al pârâtei, Înalta Curte reaminteşte că interpretarea probatoriilor administrate reprezintă o facultate a instanţelor de fond, care nu au obligaţia de a prelua concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, putând cenzura aceste concluzii, conform propriei convingeri.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.V. SRL BUCUREŞTI (fostă SC M.I.E. SRL) împotriva deciziei nr. 100 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 328/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 420/2011. Comercial → |
|---|
