ICCJ. Decizia nr. 420/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 420/2011
Dosar nr. 444/2/2001
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC I.R. SA BUCUREŞTI a solicitat restituirea sumei de 34.800 lei, consemnată cu titlu de cauţiune, potrivit O.P. nr. 28 din 17 septembrie 2001, în vederea suspendării provizorii a executării silite, cerere formulată în cadrul contestaţiei la executare formulată de SC I.R. SA BUCUREŞTI.
În motivare reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 63 pronunţată la data de 25 octombrie 2001 în dosarul nr. 2042/2001, cererea privind suspendarea provizorie a executării a fost respinsă concomitent cu soluţionarea contestaţiei la executare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, analizând cererea formulată de reclamantă SC I.R. SA BUCUREŞTI, a luat în examinare, cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă.
Curtea a apreciat că prezenta cerere privind restituirea cauţiunii nu reprezintă o excepţie de la regula prescriptibilităţii extinctive instituită de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens a invocat dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958 prin care a fost instituit un termen de prescripţie egal cu termenul general, pentru acţiunile privitoare la sumele de bani consemnate la bănci şi instituţii de credit pe seama statului sau a organizaţiilor de stat, dar şi un al doilea termen de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului de stat, atunci când eliberarea este condiţionată de un act al organului judecătoresc.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani, ce curge de la momentul naşterii dreptului de a cere restituirea sumei consemnate cu titlu de cauţiune.
De asemenea, Curtea a înlăturat incidenţa art. 23 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, constatând că rolul cauţiunii nu se poate suprapune cu cel al unei garanţii constituite în baza legii. Caracterul prescriptibil al acestei cereri, în opinia Curţii este menţinut şi prin art. 1 lit. h) din Normele Metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 aprobate prin HG nr. 731 din 4 iulie 2007.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din data de 11 august 2010 a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescrisă cererea de restituire a cauţiunii formulată de reclamantă.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta SC I.R. SA BUCUREŞTI, în termen legal, fără a indica motivele de nelegalitate potrivit art. 304 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, recurenta a susţinut că soluţia de respingere a cererii privind restituirea cauţiunii ca prescrisă este nelegală, întrucât termenul de prescripţie aplicabil cererii este cel de un an prevăzut de art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În speţa de faţă, apreciază că acest termen începe să curgă de la data de la care recurenta a primit adresa nr. 2/RV/2010 emisă de Curtea de Apel, prin care i se aduce la cunoştinţă că are posibilitatea de a formula o cerere de restituire a cauţiunii.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Chestiunea de drept supusă controlului judiciar de către recurentă, care vizează stabilirea termenului de prescripţie aplicabil cererilor privind restituirea cauţiunilor consemnate în temeiul art. 7231 alin. (1) C. proc. civ., se circumscrie motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin prisma acestui motiv de recurs, Curtea constată că recursul este fondat, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În dezlegarea chestiunii de drept supusă judecăţii, Înalta Curte constată că punctul de plecare îl reprezintă natura juridică a cauţiunii. Astfel, aceasta reprezintă o garanţie în vederea dezdăunării în situaţia în care, prin măsurile dispuse, creditorii ar fi prejudiciaţi în drepturile lor.
Plecând de la această dublă funcţie a cauţiunii, Curtea de apel a ignorat prevederile alin. (3) al art. 23 din decret, care dispune în sensul că ,,Dispoziţiile aliniatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanţie pe baza normelor legale sau a dispoziţiilor contractuale".
Din acelaşi punct de vedere, invocarea de către Curtea de Apel a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. h) din Normele Metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului este greşită, în condiţiile în care textul sus evocat este aplicabil în situaţia în care persoana îndreptăţită nu a formulat cerere de eliberare efectivă a sumelor de bani solicitate către instituţia bancară, de la momentul eliberării încheierii de încuviinţare a restituirii de către instanţă.
Faţă de cele menţionate anterior, Înalta Curte constată că instanţa a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând prescriptibilitatea cererii privind restituirea cauţiunii.
În consecinţă, în raport de faptul că pricina a fost soluţionată pe o excepţie şi nu pe fondul cauzei, Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea pe fond a cererii privind restituirea cauţiunii consemnată în cadrul dosarului nr. 2042/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, având ca obiect contestaţie la executarea silită iniţiată de A.V.A.S BUCUREŞTI, sumă achitată prin două dispoziţii de plată, respectiv O.P. nr. 28 din 17 septembrie 2001, în sumă de 348.000.000 lei vechi şi O.P. nr. 43 din 3 octombrie 2001 în sumă de 3.456.745 lei vechi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SA BUCUREŞTI împotriva încheierii din 11 august 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 411/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 421/2011. Comercial → |
|---|
