ICCJ. Decizia nr. 425/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 425/2011
Dosar nr. 1678/105/2009
Şedinţa publică de la 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, reclamanta SC R.C. SRL a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâta MUNICIPIUL PLOIEŞTI PRIN PRIMAR să se constate existenţa unei construcţii în suprafaţă de 300 mp edificată în anul 2001 pe terenul proprietatea sa, precum şi să se constate calitatea de constructor de bună credinţă în edificarea construcţiei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cursul anului 2001, a edificat pe terenul proprietatea sa o extindere a spaţiului comercial cu destinaţia hotel restaurant proprietatea societăţii reclamante - extindere constituită dintr-o terasă de cca.300 mp cu pereţi de beton, tavan de rigips şi învelită cu carton bituminos.
Acţiunea reclamantei nu a fost întemeiată în drept.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, prin care a arătat că în primul capăt al acţiunii înţelege să solicite a se constata existenţa dreptului său de proprietate asupra construcţiei descrise în acţiune, apreciind că deşi nu a urmat procedurile administrative legale, este justificată solicitarea sa de a intra în legalitate. De asemenea, a apreciat temeiul juridic al acţiunii fiind art. 111 C. proc. civ.
Prin a doua precizare de acţiune, reclamanta a solicitat ca instanţa să dispună şi constatarea dreptului său de proprietate asupra construcţiei extindere şi a calităţii de constructor de bună-credinţă şi înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate privitor la imobilul în litigiu.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 4823 din 19 mai 2008 a respins acţiunea precizată formulată de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a dovedit că este proprietara terenului în suprafaţă de 288 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 915 din 21 august 2000. Pe de altă parte, tribunalul a considerat că reclamanta nu a probat situaţia de fapt a edificării cu contribuţie exclusivă a respectivei construcţii şi nici a demersurilor legale necesare în vederea realizării acesteia. În consecinţă a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, care sunt imperative şi obligatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2 din 13 martie 2009 a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti, a anulat sentinţa nr. 4823 din 19 mai 2008 şi a constatat competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a Tribunalului Prahova, reţinând caracterul comercial şi evaluabil în bani al acţiunii.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, soluţionând cauza în primă instanţă, prin sentinţa nr. 199 din 14 aprilie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă şi a admis acţiunea precizată formulată de reclamantă, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcţie, situat în Ploieşti, şi a constatat calitatea de constructor de bună credinţă a reclamantei. De asemenea, a dispus după rămânerea irevocabilă a hotărârii înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, tribunalul a reţinut că reclamanta este proprietar al terenului în suprafaţă de 288 mp situat în Municipiul Ploieşti, precum şi al terenului în suprafaţă de 333 mp şi construcţiei amplasate pe acest teren în Municipiul Ploieşti, şi că reclamanta a edificat ulterior o extindere a construcţiei, pe primul teren, respectiv o terasă acoperită, şi care ocupă şi suprafaţă de 79,30 mp din al doilea teren dobândit. Tribunalul a constatat că această construcţie este amplasată pe terenul reclamantei, fiind identificată şi delimitată de expert pe schiţa de plan. Pe calea acţiunii în constatare, reclamanta urmăreşte să-şi consolideze un drept subiectiv preexistent, iar aspectele de ordin formal legate de inexistenţa contractului de construcţie, a autorizaţiei de construcţie, nu pot constitui o limitare a dreptului de proprietate al reclamantei.
În consecinţă, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 489 C. civ., proprietarul terenului fiind şi proprietar al construcţiei.
De asemenea, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Totodată, tribunalul a constatat calitatea de constructor de bună credinţă a reclamantei, care a edificat construcţia pe terenul său.
În temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 26 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta MUNICIPIUL PLOIEŞTI PRIN PRIMAR, prin care a solicitat, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Prin criticile formulate în faţa instanţei de apel, pârâta a susţinut că reclamanta a urmărit obţinerea retroactivă a autorizaţiei de construcţie, interes ce nu este protejat de legea civilă. Prin admiterea acţiunii, instanţa creează un precedent, care conduce la eludarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991. Faţă de temeiul acţiunii, accesiunea operează de drept, întrucât reclamanta este proprietara terenului, nefiind necesară o constatare din partea instanţei de judecată.
Prin Decizia nr. 76 din 6 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Curtea, analizând apelul prin prisma criticilor invocate, a apreciat că reclamanta avea obligaţia de a solicita autorizaţia de construcţie, în baza Legii nr. 50/1991, calea pe care trebuia să o urmeze reclamanta era obţinerea acestor documente, pe care nu a demonstrat că le-ar fi cerut. Curtea, a apreciat că numai în cazul unui refuz nejustificat, reclamanta putea exercita procedura judiciară. De asemenea, a reţinut că dispoziţiile art. 489 şi urm. C. civ., nu sunt incidente, în raport de calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului pe care s-a edificat construcţia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.C. SRL PLOIEŞTI, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin criticile invocate, recurenta a arătat că Decizia instanţei de apel, care a schimbat sentinţa fondului în sensul respingerii acţiunii s-a bazat pe un singur argument, şi anume acela că reclamanta nu ar fi invocat că ar fi cerut şi nu i s-au acordat autorizaţiile de construcţie în baza Legii nr. 50/1991 şi că numai ulterior unei astfel de solicitări, aceasta ar fi putut exercita procedura judiciară.
În contradicţie cu această motivare, din actele depuse la dosarul cauzei, a rezultat că prin adresa nr. 233/2001 reclamanta a solicitat Serviciului Urbanistic Ploieşti, comunicarea formalităţilor necesare în vederea extinderii construcţiei, fără a primi un răspuns la solicitarea sa, înscris ignorat de către Curtea de Apel Ploieşti.
În consecinţă, reclamanta apreciază că sentinţa instanţei de fond este corectă, care a statuat că aspectele de ordin formal legate de inexistenţa contractului de construcţie şi a autorizaţiei de construcţie nu pot obstrucţiona sau limita dreptul de proprietate al reclamantei şi nu poate avea consecinţe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistenţa autorizaţiei pentru a se putea afirma că prin prezenta acţiune se tinde la eludarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 50/1990.
Susţinerile tribunalului sunt corecte, în ceea ce priveşte faptul că reclamanta prin intermediul prezentei acţiuni tinde să îşi consolideze un drept preexistent. De asemenea, în mod corect a fost reţinută şi calitatea reclamantei de constructor de bună credinţă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că deşi recurenta a invocat în susţinerea cererii, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din subsumarea criticilor rezultă că acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Deşi curtea de apel a admis apelul pârâtei, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea. În aceste condiţii, hotărârea este temeinică şi legală, modificarea din acest punct de vedere fiind lipsită de sens.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat din punct de vedere formal, întrucât criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei.
Înalta Curte, urmează a analiza chestiunea de drept supusă judecăţii, şi anume posibilitatea obţinerii autorizaţiei de construcţie, reglementată de Legea nr. 50/1991, pe calea procedurii judiciare, în lipsa solicitării autorizaţiei de construcţiei Serviciului de Urbanism al Municipiului Ploieşti, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin acţiunea de faţă, reclamanta a investit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra unui imobil construcţie, urmare a extinderii unei construcţii pe terenul proprietatea reclamantei şi totodată constatarea calităţii de constructor de bună credinţă. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Articolul art. 111 C. proc. civ. consacră acţiunea în constatare vizând existenţa sau inexistenţa unui drept, dar şi condiţiile de exercitare a acesteia. O particularitate a acţiunii în constatare este că preîntâmpină contestarea unu raport juridic, având caracter subsidiar. În consecinţă, acţiunea în constatare are caracter limitat şi subsidiar.
Prin Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii a fost reglementată procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii. De asemenea, dispoziţiile acestei legi, instituie o obligaţie în sarcina persoanelor fizice sau juridice, care beneficiază de un teren de a solicita emiterea autorizaţiei de construire (art. 36 din lege).
Cauza acţiunii reclamantei, respectiv scopul urmărit este acela ca prin hotărârea judecătorească să substituie autorizaţia de construcţie, necesară înscrierii dreptului real în cartea funciară, potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996.
Deşi prin criticile invocate, recurenta susţine că argumentele instanţei de apel sunt greşite, din moment ce anterior promovării acţiunii a solicitat eliberarea autorizaţiei de construcţiei (înscrisul existent la fila 20 a dosarului tribunalului), Înalta Curtă constată pe de o parte, că înscrisul nu îndeplineşte cerinţele art. 21 din Legea nr. 50/1991, pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, iar pe de altă parte, chiar în situaţia în care s-ar aprecia că acest act reprezintă cererea pentru emiterea certificatului de urbanism, procedura de a ataca actul de respingere al cererii sau cel prin care nu s-a primit nici un răspuns este cea prevăzută de art. 432 din legea sus evocată.
Astfel, potrivit art. 432 din Legea nr. 50/1991 alin. (1) ,,Orice persoană interesată, care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, potrivit legii, pentru a ataca autorizaţia de construire sau actul de respingere a cererii pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, după caz, emise de autoritatea administraţiei publice locale competentă pentru investiţiile prevăzute la art. 431 alin. (1)â€.
Prin urmare, critica reclamantei este nefondată, calea pe care trebuia să o urmeze reclamanta, era cea prevăzută de Legea nr. 50/1991, iar numai în situaţia în care dreptul de proprietate asupra construcţiei era contestat, se putea adresa instanţei de judecată.
Dintr-un alt punct de vedere, capătul de cerere privind solicitarea constatării calităţii de constructor de bună credinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ. şi următoarele, a fost în mod corect respins de către instanţa de apel, care a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 C. civ. Acest text de lege se referă la situaţia constructorului de bună credinţă, care efectuează lucrări de construire cu materiale proprii pe terenul altuia, iar construcţiile făcute de proprietar sunt prezumate a fi făcute de acel proprietar până la proba contrară.
Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se constata dreptul de proprietate asupra extinderii construcţiei, nu poate fi primit în lipsa îndeplinirii prevederilor art. 2 din Legea nr. 50/1991 şi a căilor de atac instituite împotriva refuzului sau respingerii actului de autorizare al construcţiei. Soluţia pronunţată nu este de natură să limiteze dreptul de proprietate al reclamantei.
În sensul celor menţionate sunt şi dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora ,,Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative, va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor , ori în cauza de faţă instanţa nu poate suplini condiţiile de eliberare a autorizaţiei de construcţie .
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.C. SRL PLOIEŞTI împotriva deciziei nr. 76 din 6 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 391/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 489/2011. Comercial → |
|---|
