ICCJ. Decizia nr. 495/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALÄ.

Decizia nr. 495/2011

Dosar nr. 26516/3/2007

Şedinţa publică de la 3 februarie 201.

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 16350/23 septembrie 2003 reclamantele SC S. SRL şi SC G.C. SRL au chemat în judecată pe pârâta F.F.M.H.E. A.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 250.800 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plăţii, precum şi la plata dobânzilor datorate conform dispoziţiilor legale, cu începere de la data încasării sumelor cuvenite reclamantelor şi până la efectuarea plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantele au arătat că pârâta este proprietara imobilului din Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie pe opt niveluri. În anul 1992 imobilul era degradat şi neutilizabil. La data de 19 octombrie 1992 s-au încheiat, concomitent şi pentru realizarea aceluiaşi scop, două contracte: reclamantele s-au asociat pe termen de 15 ani pentru a concesiona imobilul pârâtei, a-l repara şi apoi a-1 exploata iar pârâta a concesionat imobilul reclamantelor, pentru a-1 repara şi a-l exploata timp de 15 ani. Prin actul adiţional la contractul de asociere, reclamantele au stabilit să contribuie egal la repararea imobilului pârâtei şi să împartă egal veniturile realizate din exploatarea acestuia. Reclamantele au terminat repararea imobilului în luna octombrie 1993.

La data de 1 noiembrie 1993 s-au încheiat, concomitent, actul adiţional la contractul de concesiune, care prin art.7 stabileşte preţul concesiunii la 32.600 dolari SUA lunar, şi contractul de subînchiriere între reclamanţi şi B.R.C.R.C.B., cu preţul chiriei de 44.000 dolari SUA, lunar. S-a convenit ca diferenţa de 11.400 dolari SUA lunar între chirie şi redevenţă constituie venitul brut al asociaţiei, pentru efortul tehnic şi financiar la repararea imobilului, precum şi pentru administrarea acestuia.

Până la 1 iunie 1996 contractele de concesiune şi subînchiriere s-au desfăşurat normal, C.B. virând lunar chiria de 44.000 dolari SUA, iar reclamantele virau pârâtei redevenţa de 33.600 dolari SUA.

La data de 1 iunie 1996 C.B. a fost declarată de B.N.R. în incapacitate de plată. Deşi reclamantele nu au mai primit chiria, au emis ordinele de plată nr. 236/41 şi 246/96 pentru plata redevenţei pe lunile iunie şi iulie 1996, C.B. confirmând plata redevenţei, însă pârâta a contestat primirea ei.

La data de 14 martie 1997 pârâta a notificat reclamantelor rezilierea contractului şi imediat a formulat acţiune în justiţie, prin care a cerut să se i-a act de încetarea de plin drept a contractului de concesiune şi să se dispună obligarea reclamantelor la plata sumei de 1.070.168.848 lei ROL redevenţa restantă şi 2.239.812.200 lei ROL penalităţi de întârziere şi dobânzi.

Prin sentinţa civilă nr. 2681 din 19 mai 1999 Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea, obligând reclamantele la plata sumei de 912.682.586 lei ROL redevenţa restantă.

În apel, sentinţa a fost modificată prin Decizia nr. 2222/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind admisă integral acţiunea.

Prin Decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursurile reclamantelor, înlăturând dispoziţiile privind constatarea încetării contractului de concesiune, precum şi cele privind obligarea reclamantelor la penalităţi de întârziere şi dobânzi, menţinând în totalitate hotărârea tribunalului.

În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 969, art. 970, art. 994, art. 1421 alin. (2) C. civ. şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

S-au anexat cererii, în copie, înscrisuri.

La data de 28 octombrie 2003, pârâta a depus la dosar întâmpinare.

Pârâta a invocat excepţia prescripţiei extinctive în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi (2) şi art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Pârâta a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice pentru intentarea unei actio de in rem verso.

S-au anexat întâmpinării, în copie, înscrisuri.

Prin sentinţa comercială nr. 13864 din 4 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantele iar prin Decizia comercială nr. 277R din 15 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 15024/3/2005 (nr. în format vechi 2271/2005).

Reclamantele au precizat cadrul procesual activ şi pasiv, arătând că denumirea exactă a reclamantelor este SC S. SRL şi SC G.C.G.C.O. SRL (fila 100), iar denumirea pârâtei este A.R.F.F.M.H.E. (fila 107), precum şi temeiul de drept al acţiunii, precizând că pentru capătul principal de cerere temeiul de drept este principiul îmbogăţirii fără justă cauză (fila 109), iar pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii, temeiul juridic este art. 3 din OG nr. 9/2000.

Prin sentinţa comercială nr. 4859 din 28 noiembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.

Prin Decizia comercială nr. 273 din 10 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

La rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 26516/3/2007.

La termenul din 6 decembrie 2007 pârâta a arătat că înţelege să defaime şi să se înscrie în fals împotriva înscrisului reprezentând Decizia nr. 3037/2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 6769/2000.

Instanţa a încuviinţat părţilor probele cu înscrisuri şi interogatoriu, în plus şi proba cu expertiza contabilă, iar în ceea ce priveşte cererea de înscriere în fals, constatând că nu este cazul de sesizare a Parchetului, deoarece acţiunea penală este prescrisă, a pus în vedere pârâtei să propună probele de care înţelege să se folosească în susţinerea cererii de înscriere în fals.

La termenul din 10 aprilie 2008 pârâta a depus la dosar cererea de probatorii întemeiată pe disp. art. 184 C. proc. civ.

Instanţa, apreciind, faţă de dispoziţiile art. 180 şi urm. C. proc. civ., că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru declanşarea procedurii falsului, întrucât pârâta nu a invocat un fals material sau intelectual, în sensul de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori pentru alterarea înscrisului în orice mod, ci pârâta a recurs la critici de fond cu privire la Decizia nr. 3037/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, şi cu privire la motivele cuprinse în considerentele deciziei, urmărind ca prin respectiva cerere să înfrângă efectele unei hotărâri irevocabile, ce se bucură de putere de lucru judecat - a constatat că nu sunt concludente probele solicitate pentru dovedirea acestui aşa zis fals.

La termenul din 4 decembrie 2008 pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pasive, iar la termenul din 11 decembrie 2008 a reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii şi a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii.

Prin sentinţa comercială nr. 14059 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse excepţiile invocate de pârâtă şi a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamante.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţia prematurităţii introducerii cererii a fost respinsă de prima instanţă, întrucât, prin adresa nr. 702 din 15 noiembrie 2002, pârâta a fost convocată de reclamante la concilierea prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., indicându-se pretenţiile solicitate, respectiv restituirea sumei de 250.800 dolari SUA şi dobânda legală, ce sunt cerute şi în acţiunea de faţa, precum şi temeiurile de fapt ale cererii.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii cererii au fost respinse de prima instanţă întrucât argumentele invocate în susţinerea excepţiilor reprezintă, în realitate, apărări de fond, ce vor fi examinate de instanţă la analiza îndeplinirii condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe temei juridic. Acţiunea în restituire (actio de in rem verso") este acţiunea prin care cel care şi-a diminuat patrimoniul pretinde restituirea de la cel care şi-a mărit patrimoniul.

Pentru intentarea acţiunii în restituire este necesară îndeplinirea unor condiţii materiale şi juridice.

Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt:

1. mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani (sporirea unor elemente active sau micşorarea pasivului);

2. micşorarea unui patrimoniu

3. existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene sunt efectul unei cauze unice.

Condiţiile juridice de intentare a acţiunii în restituire sunt:

1. inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt;

2. absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite; cel sărăcit are calea lui actio de in rem verso numai atunci când el nu are şi nu a avut o altă cale de drept, o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului său la reparaţiune (caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză).

În speţă, reclamantele au precizat că, potrivit contractului de concesiune încheiat cu pârâta la 19 octombrie 1992 şi modificat la data de 1 noiembrie 1993, datora acesteia o redevenţă lunară de 32.600 dolari SUA, contractul de concesiune încetând la data de 18 februarie 1999. Pe de altă parte, potrivit contractului de subînchiriere încheiat cu C.B., aceasta datora reclamantelor o chirie lunară de 44.000 dolari SUA.

Deşi între pârâtă şi C.B. nu s-a încheiat contract scris, în perioada 30 aprilie 1997 - 31 ianuarie 1999, banca a plătit direct pârâtei suma lunară de 44.000 dolari SUA, astfel că reclamantele susţin că, pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, sunt îndreptăţite la plata sumei lunare de 11.400 dolari SUA, pentru perioada menţionată.

Din această motivare în fapt a acţiunii, prima instanţă a reţinut că faptul ilicit nu aparţine pârâtei, ci unui terţ, C.B., aceasta efectuând plata direct către pârâtă şi în aceste condiţii acţiunea este nefondată.

Pe de altă parte, analizând strict condiţiile intentării acţiunii în restituire, acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

Prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile materiale ale acţiunii în restituire, însă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile juridice de intentare a acţiunii în restituire.

În ceea ce priveşte prima condiţie - inexistenţa unui temei al măririi patrimoniului pârâtei - prima instanţă a reţinut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei, respectiv contractul verbal încheiat între pârâtă şi C.B., faţă de care reclamantele sunt terţi. Reclamantele au precizat în cuprinsul acţiunii (fila 2) că Am convenit ca diferenţa de 11.400 dolari SUA lunar între chirie şi redevenţă constituie venitul brut al asociaţiei noastre, pentru efortul tehnic şi financiar la repararea imobilului, precum şi pentru administrarea acestuia, însă în lipsa unor prevederi exprese în acest sens în contractul de concesiune şi în contractul de subînchiriere, respectiv în lipsa unei înţelegeri tripartite, prima instanţă a apreciat că această susţinere a reclamantelor este nedovedită.

Împrejurarea că pârâta a înregistrat în contabilitatea proprie plăţile făcute de C.B., fără a exista un contract scris în acest sens, nu duce la nevalabilitatea plăţilor sau la inexistenţa contractului verbal, astfel cum susţin reclamantele în acţiune şi în concluziile scrise, ci atrage exclusiv sancţiunile prevăzute de legea contabilităţii - art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/1991.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie juridică de intentare a acţiunii în restituire - absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamantă a prejudiciului, prima instanţă a reţinut că reclamantele aveau la dispoziţie alte mijloace juridice pentru recuperarea sumelor solicitate prin acţiune.

Astfel, în temeiul contractului de subînchiriere, reclamantele puteau solicita de la C.B. plata chiriei pentru perioada 30 aprilie 1997-31 ianuarie 1999, fie printr-o acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun, fie prin înscrierea la masa credală a băncii, având în vedere că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului în cursul anului 2000. Pe de altă parte, din actele dosarului (filele 9-17 din dosarul 15024/372005), rezultă clar intenţia reclamantelor, manifestată în perioada 17 decembrie 1996-20 februarie 1997 de reziliere a contractului de subînchiriere încheiat cu C.B.

Un alt mijloc juridic la îndemâna reclamantelor era intentarea în termenul prescris de lege a unei acţiuni revocatorii, cu îndeplinirea cerinţelor art. 975 C. civ.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantele, cât şi pârâta.

Apelul pârâtei a vizat exclusiv respingerea excepţiilor invocate de către aceasta în faţa primei instanţe.

Motivele de apel invocate de către apelantele-reclamante au vizat atât sentinţa primei instanţe, cât şi încheierile de şedinţă din 4 octombrie 2007 şi 6 decembrie 2007.

Atât apelantele reclamante, cât şi apelanta pârâtă au depus întâmpinări, prin care solicitau, fiecare, respingerea apelului declarat de către cealaltă parte.

Prin încheierea din data de 12 iunie 2009 instanţa de apel a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu interogatoriu, proba cu acte, respingându-se proba cu efectuarea unei noi expertize contabile, probă solicitată de către apelantele-reclamante, ca nefiind utilă cauzei.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2010 Curtea a luat act de renunţarea apelantelor-reclamante la administrarea probei cu interogatoriul apelantei pârâte.

Prin Decizia comercială nr. 134 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIâ€"a comercială, au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că din motivarea în fapt a acţiunii, pornind de la definiţia îmbogăţirii fără justă cauză şi de la condiţiile materiale şi juridice ale acţiunii în restituire, faptul ilicit nu aparţine pârâtei, ci unui terţ - C.B., acesta efectuând plata direct către pârâtă.

Cele două reclamante au fost prejudiciate cu echivalentul reprezentând contravaloarea chiriei, acest prejudiciu fiindu-i cauzat de către co-contractantul din cadrul contractului de subînchiriere, respectiv C.B., însă, având în vedere că aceasta a fost declarată în incapacitate de plată, intrând în procedura falimentului, nu a mai putut fi acţionată pe calea dreptului comun, reclamantele formulând prezenta acţiune.

Pârâta nu a contestat niciodată faptul că banca a făcut plăţi direct în contul său, în baza unei convenţii verbale, plăţi care au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, în condiţiile în care a notificat reclamantelor, în data de 14 martie 1997, rezilierea contractului de asociere, pentru neplata concesiunii, situaţie confirmată ulterior pe cale judecătorească, existând o hotărâre definitivă şi irevocabilă privind obligarea reclamantelor la plata redevenţei restante, către pârâtă.

Reclamantele au invocat faptul că în perioada menţionată în cuprinsul acţiunii erau îndreptăţite să primească suma lunară de 11.400 dolari SUA, sumă ce reprezintă venitul brut al asociaţiei lor pentru efortul tehnic şi financiar la repararea imobilului, precum şi pentru administrarea acestuia, sumă pe care ar fi convenit-o cu pârâta.

Din nici o probă administrată în cauză nu rezultă existenţa vreunei înţelegeri în acest sens.

Raporturile contractuale dintre părţi rezultă cu claritate din conţinutul celor două contracte: reclamantele (în baza asocierii dintre ele) aveau obligaţia de a achita pârâtei o redevenţă lunară în valoare de 32.600 dolari SUA, conform contractului de concesiune, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 1 noiembrie 1993; C.B. (care nu este parte în cauză) avea obligaţia de a achita reclamantelor suma de 44.000 dolari SUA lunar, în baza contractului de subînchiriere încheiat.

C.B. a efectuat plăţile pe care trebuia să le facă către reclamante, pârâtei, în baza unei convenţii verbale încheiată cu aceasta din urmă, plăţi care nu au fost contestate, astfel că patrimoniul pârâtei a avut temei de mărire.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie juridică de intentare a acţiunii în restituire, pornind de la caracterul subsidiar al acestei acţiuni, reclamantele aveau la dispoziţie un alt mijloc pentru recuperarea sumelor de bani datorate de către debitoarea sa - C.B., respectiv înscrierea la masa credală a băncii, lucru pe care însă nu l-au făcut.

Afirmaţiile reclamantelor referitoare la faptul că pârâta a înregistrat în contabilitate plăţile efectuate de către C.B., în baza unor acte false, că de fapt sumele de bani ar proveni dintr-o compensaţie rezultând în urma unui schimb de clădiri dintre bancă şi pârâtă, nu au nici o relevanţă în cauză, obiectul dosarului nu îl constituie modalitatea în care pârâta îşi ţine contabilitatea, în orice formă, licită sau ilicită.

Apelantele reclamante au criticat hotărârea primei instanţe de fond şi sub aspect procedural - pct. 1 şi 2 din motivele de apel â€" însă nici aceste aspecte nu au putut fi reţinute.

Astfel, excepţia inadmisibilităţii, fiind o excepţie de ordine publică şi având caracter absolut, putea fi invocată oricând şi nu doar odată cu întâmpinarea; de asemenea, celelalte excepţii au fost puse în discuţia părţilor, prima instanţă acordând părţilor cuvântul pe fondul cauzei, fără însă ca prin aceasta să se încalce nici un drept procedural al părţilor.

Supoziţiile apelantelor reclamante referitoare la situaţia în care s-ar fi aflat prima instanţă, care ar fi motivat respingerea acţiunii, ca nefondată, folosind argumente juridice ce susţineau inadmisibilitatea, sunt nefondate.

Prima instanţă a apreciat că excepţia de inadmisibilitate nu este o excepţie de procedură, pornind de la argumentele invocate în susţinerea acesteia, ci, în speţă, vizează fondul cauzei (îndeplinirea sau nu a condiţiilor privind acţiunea în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză), soluţionarea acestei excepţii, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi active ar fi echivalat cu o antepronunţare a instanţei.

Referitor la apelurile declarate de către reclamante împotriva celor două încheieri din 4 octombrie 2007 şi din 6 decembrie 2007, instanţa de apel a reţinut că motivele invocate sunt lipsite de interes practic şi juridic.

S-a reţinut că prima instanţă a soluţionat în mod corect şi celelalte excepţii invocate de către pârâtă.

Indicarea unui temei de drept în notificarea la conciliere, iar ulterior, după sesizarea instanţei, modificarea acestui temei, nu reprezintă un aspect care să conducă la concluzia neîndeplinirii procedurii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., prin neindicarea temeiului de drept.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele cât şi pârâta.

I. În recursul său pârâta A.R.F.F.M.H.E. Bucureşti a adus următoarele critici deciziei recurate.

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.

Astfel, prin notificarea înregistrată la pârâtă sub nr. 702 din 15 noiembrie 2002, reclamantele au solicitat restituirea sumei de 250.800 dolari SUA, precizând, prin adresa din 6 decembrie 2002, că pretenţiile lor se bazează pe dispoziţiile art. 969-970 C. civ., însă, ulterior, conform precizărilor depuse la 31 mai 2005, în faţa instanţei de judecată, reclamantele şi-au modificat temeiul pretenţiilor şi anume, îmbogăţirea fără justă cauză, rezultând astfel că pentru acest temei juridic, nu s-a realizat o conciliere directă cu pârâta.

2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind calitatea procesuală activă a reclamantelor cât şi calitatea procesual pasivă a pârâtei.

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este obligat, în raportul juridic dedus judecăţii.

În cauza de faţă, reclamantele au dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993, la data de 10 februarie 1997 astfel încât nu mai există identitate între persoana reclamantelor şi titularul dreptului de a încasa contravaloarea chiriei de la C.B. iar prin adresa nr. 163 din 14 martie 1997 pârâta a notificat reclamantelor retragerea concesiunii şi rezilierea contractului de concesiune, începând cu 31 martie 1997, ca urmare a neachitării de către reclamante a redevenţelor contractuale restante, pentru o perioadă de 7 luni, astfel încât între reclamante şi pârâtă nu au mai existat relaţii contractuale, după data de 31 martie 1997, după această dată pârâta, în calitate de proprietar închiriind B.R.C.B. - C.B. spaţiul din Bucureşti sector 2, în schimbul unei chirii lunare în cuantum de 44.000 dolari SUA.

3. În mod greşit instanţa de apel nu a admis criticile formulate de pârâtă cu privire la inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor.

În speţa de faţă nu sunt îndeplinite nici condiţiile materiale ale acţiunii în restituire, respectiv: micşorarea unui patrimoniu, mărirea altui patrimoniu şi cauza unică a măririi şi respectiv a micşorării patrimoniilor şi nici condiţiile juridice ale acestei acţiuni, şi anume absenţa cauzei legitime şi respectiv absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Din analiza probatoriului administrat în cauză rezultă inexistenţa unei micşorări a patrimoniul reclamantelor, în condiţiile în care, după rezilierea contractului de subînchiriere, acestea nu au mai emis nicio factură pentru chiria imobilului din sector 2, Bucureşti pentru perioada 1 aprilie 1997 â€" 31 ianuarie 1999, precum şi inexistenţa unei măriri a patrimoniului pârâtei, sumele înregistrate în contabilitatea acesteia, pe bază de documente justificative reprezentând chiria pentru imobilul respectiv.

De asemenea, pârâta susţine că după data de 31 martie 1997 între ea şi reclamante nu au mai existat raporturi contractuale astfel încât, nu există o cauză legitimă pentru care reclamantele să solicite sumele respective de la pârâtă.

II. În recursul lor, reclamantele SC S. SRL Bucureşti şi SC G.C.G.C.O. SRL Bucureşti au adus următoarele critici deciziei recurate şi încheierilor de şedinţă din 4 octombrie 2007 şi 6 decembrie 2007:

1. În mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia contradictorie a primei instanţe, care în dispozitiv reflecta şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, dar şi respingerea, pe fond, a acţiunii.

Reclamantele apreciază că această situaţie este contrară principiului consecvenţei în judecată, această critică încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 5 combinat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi aparent, excepţia inadmisibilităţii cererii a fost tratată la olaltă cu celelalte excepţii, în realitate considerentele privesc numai excepţia prematurităţii cererii pentru celelalte excepţii reţinându-se doar că acestea sunt apărări de fond care vor fi examinate de instanţă la analiza îndeplinirii condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest sens, reclamantele apreciază că au fost încălcate, de către prima instanţă, prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care arată că şi excepţiile de fond sunt rezolvate mai întâi, de către instanţă, dacă fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, însă prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii fără să motiveze această soluţie, reclamantele apreciind că această soluţie echivalează cu soluţionarea în fond a cauzei, prin respingerea cererii, ca inadmisibilă, ceea ce constituie o contradicţie procedurală.

Nici instanţa de apel nu a soluţionat corect această problemă atunci când a reţinut că îndeplinirea sau nu a condiţiilor privind acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză vizează fondul cauzei, menţinând, în mod nelegal o soluţie contradictorie.

Reclamantele mai susţin că atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au aplicat greşit dispoziţiile procedurale privind admiterea şi administrarea probei cu expertiza contabilă.

Prima instanţă, prin încheierea din 4 decembrie 2008, a respins cererea de lămurire a problematicii expertizate fără o altă motivare decât cea cuprinsă în concluziile raportului de expertiză.

Se apreciază că înregistrarea în actele contabile ale pârâtei a unor sume de bani, fără existenţa unui act justificativ, aşa cum s-a întâmplat cu chiria încasată în mod direct de către pârâtă de la C.B., contravine Legii contabilităţii nr. 82/1991.

În acest context ar rezulta faptul că adresa nr. 169 din 1 aprilie 1999 emisă de către pârâtă constituie un act oficial necorespunzător realităţii, iar pentru stabilirea situaţiei reale era necesară efectuarea unei noi expertize contabile, problemele de fond nefiind lămurite.

De asemenea, prin încheierea din 12 iunie 2009 a primei instanţe, a fost respinsă cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de către reclamante, ca nefiind utilă cauzei, iar instanţa de apel confirmă această soluţie reţinând că nu face obiectul cauzei modalitatea în care pârâta îşi ţine contabilitatea.

Recurentele apreciază că pârâta este o entitate juridică ce este obligată să-şi ţină, în mod legal, contabilitatea, inclusiv cu privire la sporirea patrimoniului, or, injoncţiunea pârâtei în raporturile dintre reclamante şi C.B., nu putea fi validată, ca licită, decât cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 82/1991, iar această problemă nu putea fi lămurită decât prin efectuarea unei noi expertize contabile.

Sub acest aspect recurentele apreciază că s-a produs o vătămare acestora care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru administrarea unui probatoriu complet.

2. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la modul în care s-a distins între excepţia procesuală şi excepţia de fond privind inadmisibilitatea acţiunii.

Reclamantele consideră că aceeaşi chestiune litigioasă este soluţionată diferit, după cum este tratată ca excepţie procesuală sau ca o chestiune de fond, în corpul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, ceea ce nu este permis.

Astfel, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au reţinut că există un temei al măririi patrimoniului pârâtei, respectiv contractul verbal încheiat între pârâtă şi C.B., faţă de care reclamantele sunt terţi şi care configurează existenţa unui fapt ilicit care nu aparţine pârâtei, ci unui terţ.

Considerentele sunt contradictorii, deoarece, nu lămuresc dacă există un fapt licit, ori există un temei şi anume contractul verbal.

Prin expertiza efectuată în faţa primei instanţe, s-a reţinut că, înainte ca pârâta să notifice reclamantele în legătură cu rezilierea contractelor de cesiune, aceasta a primit de la C.B. suma de 390 milioane lei, în contul chiriei neplătite de reclamante, iar la cererea primei instanţe pârâta a recunoscut că a stabilit raporturi contractuale de locaţiune cu C.B. începând cu data de 1 aprilie 1997, pe bază de înţelegere verbală, confirmând ulterior în scris, cu chirie lunară de 44.000 dolari SUA, contractul de locaţiune încetând la 31 ianuarie 1999.

Reclamantele susţin că, recunoscând această situaţie, pârâta a recunoscut încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 respectiv art. 6 alin. (2) şi (3), astfel încât, această situaţie vine în contradicţie cu concluzia judiciară potrivit căreia există un temei al măririi patrimoniului pârâtei care ar fi licit.

Reclamantele concluzionează că în perioada 1 aprilie 1997 â€" 31 ianuarie 1999, pârâta s-a îmbogăţit, fără justă cauză cu suma de 250.000 dolari SUA în dauna reclamantelor.

De asemenea, se susţine de către reclamante, că prin întâmpinarea depusă de către pârâtă la dosarul cauzei, se recunoaşte stabilirea unor raporturi locative directe cu chiriaşul reclamantelor, începând cu 1 aprilie 1997, afirmând şi existenţa unei înţelegeri tripartite între reclamante, pârâtă şi C.B., confirmând astfel reaua credinţă a pârâtei, rea credinţă ce a fost reţinută şi în motivarea deciziei nr. 3037 din 24 aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, or, prin Decizia recurată a fost contrazisă concluzia instanţei supreme cu privire la acest aspect, prin considerente contradictorii şi străine de natura pricinii.

Sunt, de asemenea, străine de natura pricinii considerentele deciziei recurate, prin care se reproşează reclamantelor neînscrierea la masa credală a C.B. cu pretenţiile de chirie, ori neintroducerea unei acţiuni revocatorii precum şi considerentul că din nicio probă admisibilă în cauză nu rezultă existenţa vreunei înţelegeri în sensul că reclamantele erau îndreptăţite să primească suma lunară de 11.400 dolari SUA.

Reclamantele apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a deplasat problematica examinării condiţiilor juridice de admisibilitate a acţiunii în pretenţii bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, către C.B., în realitate cel ce a suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre sărăcit şi îmbogăţit.

Este străin de natura pricinii considerentul care identifică, drept obstacol judiciar pentru intentarea acţiunii, aşa-zisul caracter subsidiar al acţiunii în restituire.

Se susţine, că la dosarul nr. 2866/1997 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, există raportul de expertiză întocmit de L.G. din care rezultă că reclamantele sunt îndreptăţite să primească suma solicitată, astfel încât considerentul instanţei de apel cu privire la acest aspect este contrazis de această probă, fiind contrazis şi de art. 7 din actul adiţional la contractul de concesiune.

Acest motiv de recurs impune modificarea deciziei, în sensul solicitat în apelul declarat de reclamante.

3. Decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale şi a principiilor dezvoltate de jurisprudenţă şi doctrină în materia acţiunii în restituire, bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Astfel, ambele instanţe de fond au stabilit că sunt îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, micşorarea patrimoniului reclamantelor, legătura de cauzalitate dintre aceste fapte, însă ambele instanţe greşesc atunci când califică judiciar faptele reţinute, în sensul că micşorarea patrimoniului reclamantelor rezultă din faptul plăţii efectuate către pârâtă, de către un terţ.

În realitate, ar fi trebuit să aibă relevanţă încasarea ocultă de către pârâtă a sumei reprezentând chirie pentru imobil, sub pretextul încasării redevenţei neachitate de către concesionar, deşi pârâta cunoştea existenţa contractului de subînchiriere dintre reclamantă şi C.B.

Reclamantele apreciază că analiza judiciară privind condiţiile juridice ale acţiunii în restituire nu a fost completă.

Astfel, deşi doctrina sistematizează condiţiile juridice ale acţiunii în restituire la trei: inexistenţa unei juste cauze (temei juridic) care să le justifice; îmbogăţitul să fie de bună credinţă; absenţa oricărui alt mijloc pentru recuperarea pierderii suferite, instanţele de fond au redus aceste condiţii la două, respectiv la prima şi la a treia.

Reclamantele susţin că principiul îmbogăţirii fără justă cauză operează chiar dacă îmbogăţirea nu se realizează printr-un transfer direct de valori între patrimoniile părţilor ci prin intermediul unei alte persoane, aşa cum este cazul şi în speţa de faţă.

Se mai susţine că, instanţele de fond nu au ţinut cont de condiţia bunei credinţe a îmbogăţitului, în speţă dovedindu-se că pârâta a fost de rea credinţă, deoarece prin manopere dolosive a aranjat cu C.B. să-i plătească, în mod direct, chiria stabilită prin contractul încheiat cu reclamantele.

În mod greşit, s-a redus analiza caracterului subsidiar al acţiunii prin raportare la o altă persoană decât îmbogăţitul.

De altfel, în ce priveşte manoperele dolosive ale pârâtei, trebuia aplicat principiul puterii lucrului judecat, deoarece prin Decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie a fost stabilită reaua credinţă a pârâtei, astfel că sub acest aspect erau obligatorii concluziile respectivei hotărâri.

Recurentele-reclamante, expunând încă odată starea de fapt, au solicitat, pentru acest motiv modificarea deciziei recurate, în sensul arătat în cererea de recurs.

La dosarul cauzei, atât reclamantele cât şi pârâta, au depus întâmpinări, prin care au susţinut respingerea recursurilor formulate de partea adversă.

Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru următoarele considerente.

I. În ce priveşte recursul formulat de pârâta A.R.F.F.M.H.E. Bucureşti:

1. Prima critică nu poate fi reţinută.

După cum recunoaşte chiar pârâta, reclamantele i-au trimis o notificare, în data de 15 noiembrie 2002, prin care au precizat cuantumul pretenţiilor pe care le au asupra pârâtei, indicând şi faptul că această sumă provine din nerespectarea contractului de concesiune a spaţiului din Bucureşti sector 2.

Faptul că, iniţial, reclamantele şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 969-970 C. civ., iar ulterior, în faţa primei instanţe de judecată, şi-au modificat temeiul juridic, şi anume, îmbogăţirea fără justă cauză, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu au îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 7201 C. proc. civ.

Scopul acestei proceduri este acela de a evita un litigiu, în faţa instanţei de judecată, între părţile implicate, însă, aşa după cum s-a dovedit, părţile nu au reuşit să se înţeleagă, ajungând, până la urmă, în faţa instanţei de judecată, astfel că schimbarea temeiului juridic, în al doilea ciclu procesual, faţă de cel menţionat în notificarea iniţială, nu poate conduce la concluzia că reclamantele nu au satisfăcut cerinţa prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.

Calitatea procesuală activă nu presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, ci presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului afirmat, la fel cum calitatea procesuală pasivă nu presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este obligat, ci doar o identitate între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că trebuie obligat, în raportul juridic dedus judecăţii, în cadrul procesului urmând să se stabilească tocmai dacă această identitate există, atât în ce priveşte calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă.

Argumentele prezentate de către pârâtă cu privire la rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993 cât şi a contractului de concesiune începând cu data de 31 martie 1997 reprezintă doar argumente de fond, iar nu argumente care să permită admiterea acestor excepţii de procedură.

Prin urmare, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au procedat în mod legal la respingerea acestor excepţii.

3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.

Deşi pârâta a ridicat excepţia procesuală a inadmisibilităţii acţiunii reclamantelor, în argumentarea acestei excepţii se aduc argumente privind neîndeplinirea condiţiilor de fond ale acţiunii în restituire, bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată, în sens procesual, se referă la faptul că o persoană nu poate formula o anumită cerere de chemare în judecată, deci la faptul că nu îi este permis, de către legiuitor, să formuleze acel tip de cerere de chemare în judecată, şi nu la îndeplinirea, pe fond, a condiţiilor de admisibilitate a acelei cereri.

În cauza de faţă argumentaţia pârâtei se referă tocmai la faptul că, pe fond, nu sunt îndeplinite condiţiile rezultate din jurisprudenţă şi doctrină, pentru ca cererea reclamantelor, în speţă, să poată fi admisă, iar nu la faptul că acestora nu le este permisă să formuleze o astfel de cerere de chemare în judecată.

II. În ce priveşte recursul formulat de reclamantele SC S. SRL Bucureşti şi SC G.C.G.C.O. SRL Bucureşti.

1. Nu există dispoziţii contradictorii în dispozitivul hotărârii primei instanţe, astfel că, în mod legal, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au arătat faptul că argumentele aduse de pârâtă, cu privire la inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor, vizează îndeplinirea condiţiilor de fond cu privire la acţiunea în restituire, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, prin urmare, excepţia viza fondul problemei şi nu reprezenta o excepţie procesuală, excepţia ce ar fi închis accesul la justiţie al reclamantelor.

De altfel, din acest punct de vedere, reclamantele nici nu au interes să promoveze o astfel de critică, acestea nesuferind nicio vătămare, prin soluţia pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel, neadmiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii oferind chiar reclamantelor posibilitatea de a se judeca, pe fondul cauzei, în legătură cu pretenţiile lor.

Este evident faptul că s-au respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., de către prima instanţă, soluţie confirmată şi de instanţa de apel, prin aceea că a fost respinsă excepţia de procedură, a inadmisibilităţii cererii formulată de către reclamante, după care s-a trecut la soluţionarea, pe fond, a pricinii.

Nici susţinerile cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor procedurale privind admiterea şi administrarea probei cu expertiza contabilă nu pot fi reţinute.

Prima instanţă a respins cererea de completare a raportului de expertiză întocmit de expert E.C., prin încheierea din 4 decembrie 2008, dar a pus în discuţia părţilor cererile de completare a raportului de expertiză.

Este adevărat că prin încheierea din 12 iunie 2009 instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă, ca nefiind utilă cauzei, însă a pus în discuţia părţilor cererile formulate, lipsa de utilitate a acestei probe fiind apreciată prin prisma celorlalte probe şi dovezi administrate în cauză.

Critica recurentelor cu privire la modul de ţinere a contabilităţii pârâtei, nu poate fi reţinută, această stare de fapt nefăcând obiectul cauzei.

De altfel, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile juridice ale acţiunii în restituire bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv absenţa unei cauze legitime, şi respectiv, absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

În aceste condiţii, nu prezintă importanţă practică, verificarea modului în care pârâta şi-a ţinut contabilitatea, neimpunându-se casarea cu trimitere şi completarea probatoriului.

Reclamantele trebuiau să demonstreze existenţa cauzei legitime în relaţiile dintre ele şi pârâtă şi nu să încerce demonstrarea existenţei îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, prin nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 82/1991, privind contabilitatea acesteia.

Prin urmare, soluţia primei instanţe, menţinută de către instanţa de apel, nu este contradictorie şi, de asemenea, nu există o încălcarea a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi în cuprinsul cererii de recurs, recurentele precizează că atacă Decizia comercială nr. 134 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, precum şi încheierile de şedinţă din 4 octombrie 2007 şi 6 decembrie 2007, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se regăseşte nici un fel de critică cu privire la aceste încheierii care au fost pronunţate de către prima instanţă, regăsindu-se doar unele critici cu privire la modul de rezolvare a excepţiei inadmisibilităţii, critici la care s-a răspuns în prima parte a pct. 1 a considerentelor privind recursul declarat de reclamante, dar şi la pct. 3 al considerentelor cu privire la recursul pârâtei.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.

Cu privire la modul de rezolvare a excepţiei inadmisibilităţii, s-a arătat mai sus de ce această critică nu poate fi reţinută.

De asemenea, instanţa de apel lămureşte, în mod explicit, faptul că temeiul măririi patrimoniului pârâtei îl reprezintă contractul verbal între pârâtă şi C.B., cu privire la închirierea imobilului din Bucureşti sector 2, începând cu data de 1 aprilie 1997.

Instanţa de apel a reţinut doar că este corectă susţinerea primei instanţe, în sensul că, pornind de la motivarea cererii de chemare în judecată, un eventual fapt ilicit, care ar fi temei legal al răspunderii pentru îmbogăţire fără justă cauză, nu aparţine pârâtei, ci unui terţ, respectiv C.B., această concluzie venind doar să întărească faptul că, în cauză, nu există îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

În ce priveşte, susţinerile recurentelor cu privire la concluziile ce se pot trage din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, şi din pretinsa recunoaştere a raporturilor locative directe dintre pârâtă şi C.B., Înalta Curte constată că aceste critici privesc modul de interpretare al probelor, deci temeinicia soluţiei pronunţate, or, în calea de atac a recursului, nu mai pot fi examinate astfel de critici, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.

Nu sunt străine de natura pricinii considerentele deciziei recurate, cu privire la existenţa unor posibilităţi alternative, pentru reclamante, de recuperare a pretinsului prejudiciu suferit, aceste considerente venind să justifice inexistenţa celei de-a doua condiţii juridice a acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi anume, absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Nu se poate reţine nici critica cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi deplasat, în mod greşit, problematica examinării condiţiilor juridice de admisibilitate a acţiunii în pretenţii bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, către C.B., când în realitate cel ce a suferit o pierdere de patrimoniu trebuie să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune pentru realizarea dreptului său, exclusiv în raporturile dintre sărăcit şi îmbogăţit, deoarece, reclamantele trebuiau să demonstreze, în primul rând, absenţa cauzei legitime, de micşorare a patrimoniilor lor, respectiv de mărire a patrimoniului pârâtei, fapt ce nu s-a petrecut.

Nu este străin de natura pricinii considerentul cu privire la caracterul subsidiar al acţiunii în restituire, baza pe îmbogăţirea fără justă cauză, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina, reţinând caracterul subsidiar al acestui tip de acţiune, ca fiind cea de-a condiţie juridică pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni.

Cu privire la modul de interpretare al raportului de expertiză întocmit de expertul L.G., această critică nu poate fi analizată, din aceleaşi considerente arătate mai sus, ea privind temeinicia hotărârii atacate.

3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi a principiilor dezvoltate de jurisprudenţă şi doctrină în materia acţiunii în restituire bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Ceea ce este determinant în legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, nu este referirea la îndeplinirea condiţiilor materiale pentru introducerea unei acţiuni în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, ci referirea la neîndeplinirea condiţiilor juridice pentru formularea unei astfel de acţiuni, respectiv nedovedirea, de către reclamante, a absenţei cauzei legitime pentru mărirea patrimoniului pârâtei, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, reţinând că există o cauză legitimă pentru mărirea acestui patrimoniu, respectiv existenţa unui contract verbal încheiat între pârâtă şi C.B., după ce contractul de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993 a fost reziliat la data de 10 februarie 1997, iar contractul de concesiune, încheiat între pârâtă şi reclamante a fost reziliat, începând cu 31 martie 1997, prin adresa nr. 163 din 14 martie 1997.

Nu se poate reţine nici critica cu privire la cea de-a treia condiţie juridică a acţiunii în restituire, şi anume existenţa bunei credinţe a îmbogăţitului.

Reclamantele nu au reuşi să dovedească reaua credinţă a pârâtei atâta timp cât, chiar reclamantele, au dispus rezilierea contractului de subînchiriere nr. 1057 din 1 noiembrie 1993, la data de 10 februarie 1997, atunci când au aflat că terţul C.B. a intrat în procedura falimentului, şi cât timp, pârâta le-a notificat, la 14 martie 1997, rezilierea contractului de concesiune privind imobilul din Bucureşti sector 2, începând cu 31 martie 1997.

Pârâta s-a comportat doar ca un adevărat proprietar, intrând în relaţii directe cu C.B., după ce reziliase contractul de concesiune cu reclamantele, şi după ce acesta din urmă reziliaseră contractul de subînchiriere cu C.B.

În ce priveşte susţinerile privind puterea lucrului judecat, referitor la reaua credinţă a pârâtei, prin raportare la Decizia nr. 3437 din 24 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, recurenta nu a reuşit să dovedească existenţa acestui principiu, cu privire la speţa dedusă judecăţii, însă, oricum, acest aspect este, în cele din urmă, lipsit de relevanţă, atâta timp cât reclamantele nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiei juridice privind absenţa cauzei legitime, dimpotrivă pârâta făcând dovada existenţei cauzei legitime pentru care a încasat chiria de la C.B., anume, existenţa contractului verbal încheiat în martie 1997 între cele două părţi, după ce pârâta reziliase contractul de concesiune cu reclamantele, începând cu 31 martie 1997, iar reclamantele, la rândul lor, reziliaseră contractul de subînchiriere din 1 noiembrie 1993, cu C.B. la data de 10 februarie 1997.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC S. SRL Bucureşti şi SC G.C.G.C.O. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a încheierilor de şedinţă din 4 octombrie 2007 şi 6 decembrie 2007 pronunţate în dosarul nr. 26516/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.R.F.F.M.H.E. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 3 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 493/2011. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 504/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 495/2011. Comercial